Negative conflict of jurisdiction over parliamentary retirement-age indemnity resolved by assigning case to social security courts

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/90/202 A., în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputaţilor a solicitat să se constate că, în calitate de fost deputat în Parlamentul României în perioada 2004-2008, este îndreptăţit să beneficieze de pensie pentru limită de vârstă, să fie obligat pârâtul să-i plătească drepturile cuvenite cu titlu de pensie pentru limita de vârstă retroactiv de la data sistării la zi şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 984/09.04.2021, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Vâlcea a reţinut că, potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul are domiciliul în Israel, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 1072 C. proc. civ., conform cărora "Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti".

Chiar dacă reclamantul şi-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Vâlcea, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competenţa Tribunalului Vâlcea, deoarece art. 269 alin. (2) din Codul muncii are în vedere domiciliul stabil şi efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales.

Având în vedere că domiciliul reclamantului nu se află în România, ci în străinătate, neputându-se astfel stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în raport de dispoziţiile art. 1072 din C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti.

2.2. Prin sentinţa nr. 7194/25.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompeţentei materiale şi funcţionale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre Secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a constatat că dreptul dedus judecăţii nu este un drept de asigurări sociale deoarece nu se circumscrie Legii nr. 263/2010 or Legii nr. 127/2019, nu se stabileşte prin decizie a casei teritoriale de pensii şi nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind nici drept de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 din Codul Muncii.

Trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 s-a făcut strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizaţie, fără ca acest lucru să transforme acest drept în unul de asigurări sociale.

Indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu poate fi asimilată cu un drept de pensie sau alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 şi nici de actuala lege a pensiilor, respectiv, Legea nr. 127/2019. Această indemnizaţie reprezintă un beneficiu material specific calităţii de fost parlamentar care îmbracă forma unui venit din altă sursă care se plăteşte din bugetul fiecărei camere a Parlamentului.

Prin urmare, nu rezultă că acest drept este de competenţa instanţelor de asigurări sociale.

Întrucât dreptul derivă dintr-un raport juridic existent între părţi în perioada 13.12.2008, raport născut din calitatea de deputat a reclamantului, tribunalul a apreciat că litigiul este de competenţa instanţelor de contencios administrativ, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, în vigoare inclusiv în perioada respectivă şi Decizia RIL nr. 10/2018 a ÎCCJ.

Faţă de împrejurarea că în cauză reclamantul a solicitat să se constate refuzul unei autorităţi publice centrale de a-i soluţia cererea de acordare a indemnizaţiei pentru limita de vârstă, competenţa materială în fond aparţine curţii de apel în temeiul art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/200.

În ceea ce priveşte instanţa competentă din punct de vedere teritorial, tribunalul a apreciat că litigiul dedus judecăţii nu prezintă niciun element de extraneitate care să atragă aplicarea prevederilor din Cartea a VII-a a C. proc. civ., deoarece reclamantul era şi este şi cetăţean român şi, în mod evident, pârâta este autoritate română.

Simplul fapt că domiciliul reclamantului se află în străinătate nu conferă acestui litigiu caracter internaţional, deoarece acesta este doar un element de identificare a părţii, alături de altele.

Întrucât domiciliul reclamantului nu se află în România, tribunalul a apreciat că nu poate fi aplicabilă în cauză norma de competenţă prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fapt care atrage aplicarea regulii de drept comun prevăzută de 107 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Având în vedere sediul pârâtei situat în Bucureşti, competenţa materială teritorială a fost stabilită în favoarea uneia dintre secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţii de Apel Bucureşti.

2.1. Prin sentinţa nr. 371/01.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către ÎCCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a învestit instanţa cu o contestaţie ce vizează exerciţiul mandatului de deputat, aşadar cu un raport juridic de natură constituţională, ci a solicitat cenzurarea refuzului pârâtei de a-i recunoaşte dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă, indemnizaţie prevăzută în prezent de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Din analiza dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 rezultă că indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă este asimilată drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă. În atare context, competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, acesta fiind reprezentat de refuzul acordării unor drepturi asimilate drepturilor de asigurare socială iar faptul că indemnizaţia în discuţie este stabilită prin ordinul secretarului general al Camerei Deputaţilor, respectiv Senatului nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ întrucât în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

În concluzie, Curte de apel a apreciat că nu este competentă material să soluţioneze cauza, cu atât mai mult cu cât la acest moment reclamantul nu mai are calitatea de parlamentar.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prezentul conflict negativ de competenţă a fost generat de modalitatea diferită în care instanţele aflate în conflict au apreciat natura juridică a litigiului dedus judecăţii.

În speţă, reclamantul a solicitat cenzurarea refuzului pârâtei de a-i recunoaşte dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat.

Deputaţii şi senatorii beneficiază de indemnizaţia pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare, prevede alin. (2) al aceluiaşi articol.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă este asimilată drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În atare context, competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, acesta fiind reprezentat de refuzul acordării unor drepturi asimilate drepturilor de asigurare socială iar faptul că indemnizaţia în discuţie este stabilită prin ordinul secretarului general al Camerei Deputaţilor, respectiv Senatului nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ întrucât în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă sau refuzul de soluţionare a unei cereri ce vizează aceste drepturi are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

În concluzie, având în vedere dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora "jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel", precum şi prevederile art. 95 din C. proc. civ., litigiul va fi soluţionat în primă instanţă de tribunal, în complet specializat de asigurări sociale.

Cât priveşte competenţa teritorială, se constată că acest aspect nu a făcut obiect de controversă al instanţelor aflate în conflict.

Cu toate aceste, în contextul în care litigiul dedus judecăţii este unul de asigurări sociale, prin care reclamantul urmăreşte valorificarea unor drepturi specifice acestui domeniu de reglementare, Înalta Curte apreciază că instanţa competentă teritorial se determină conform prevederilor imperative ale art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 " cererile având ca obiect litigii de asigurări sociale, îndreptate împotriva altor pârâţi decât CNPP, casele teritoriale de pensii sau casele de pensii sectoriale" se adresează instanţei de la sediul pârâtului.

Întrucât prin acţiune s-a solicitat obligarea pârâtului Parlamentul României- Camera Deputaţilor, cu sediul în Bucureşti, la acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are sediul pârâtul, în speţă Tribunalului Bucureşti.

Împrejurarea că domiciliul reclamantului se află în Israel nu determină incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., întrucât regula instituită de norma de competenţă are ca situaţie premisă ipoteza în care nu poate fi identificată instanţa competentă să soluţioneze cauza în conformitate cu prevederile cuprinse în C. proc. civ. sau în legile speciale.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, în conformitate cu dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, raportat la sediul pârâtului, instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2022.