FGA’s internal cap on moral damages for road-accident victims upheld over statutory criteria

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 18.07.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 20539/21.06.2019; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale reprezentând despăgubiri garantate ca urmare a falimentului B. S.A. şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de soluţionarea acestui litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 233 din 27.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat Decizia nr. 20539/21.06.2019 emisă de pârât, obligându-l pe pârât să plătească reclamantei suma de 1950 RON daune materiale şi 75.000 RON daune morale, precum şi suma de 350 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 233 din 27.03.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recursul declarat de către reclamanta A.

Recurenta-reclamantă susţine că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea art. 264 alin. (1) şi a art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, la aprecierea cuantumului despăgubirii trebuie avute in vedere criteriile stabilite de instanţa supremă prin Decizia ICCJ nr. 1/9 ianuarie 2014, respectiv consecinţele negative suferite de cei în cauza în plan psihic şi afectiv, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura in care a fost afectata situaţia familiala, profesionala si sociala. Astfel, problema stabilirii despăgubirilor este una complexa, care presupune o apreciere si o evaluare amplă a aspectelor în care prejudiciile produse se exteriorizează şi doar pentru acest considerent nu trebuie sa se limiteze la numărul de zile de îngrijiri medico-legale, la faptul ca viata nu i-a fost pusa in pericol si la faptul ca nu s-au constituit sechele morfo-functionale.

Instanţa nu a reţinut în motivarea hotărârii aspecte de fapt dovedite prin probatoriul administrat care concură la stabilirea unui prejudiciu nepatrimonial mai sever, anume starea de sănătate precară a recurentei imediat după accident, dar si perioada lungă de suferinţe intense, care se resimt chiar şi în prezent.

Considerentele hotărârii nu fac vorbire de vătămările suferite de recurentă sau de faptul că a suferit intervenţii chirurgicale şi spitalizări repetate, aspecte care de asemenea, vin să evidenţieze prejudiciul moral deosebit încercat de recurentă.

Potrivit art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., prima instanţă era datoare să examineze probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

De asemenea, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea va cuprinde expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţa pe baza probelor administrate ...". Or, o astfel de expunere nu se regăseşte in cuprinsul hotărârii, neputându-se aprecia dacă prima instanţa chiar a avut in vedere situaţia medicală a recurentei sau starea sa fizică astfel cum acestea reies din probatoriul administrat. De altfel, aprecierile cu privire la starea de sănătate a recurentei nu au fost făcute prin raportare la acte medicale, ci numai la declaraţiile martorilor audiaţi.

Astfel, acte medicale si medico-legale depuse la dosar nu au avute în vedere de către prima instanţa care a analizat cuantumul daunelor morale prin raportare la depoziţiile martorilor audiaţi si la criteriile reţinute în cuprinsul deciziei FGA. Instanţa era ţinuta a se pronunţa in baza tuturor probelor administrate si nu să se limiteze la analiza selectivă a acestora.

Consideră ca prejudiciul determinat de prima instanţă a fost subdimensionat raportat la prejudiciul nepatrimonial-suferit de recurentă. La cuantificarea daunelor morale trebuia să se ţină cont de traumele, suferinţa fizică şi de regimul de viaţă deteriorat la care reclamanta a fost supusă ca urmare a producerii accidentului de circulaţie în care a fost implicată, astfel cum acestea reies din înscrisurile de la dosar si cum au fost confirmate de martorii audiaţi de instanţa.

Potrivit actelor medicale si- medico-legale, în urma accidentului, recurenta a fost diagnosticata cu contuzie piramida nazala si epistaxis anterior stâng remis, traumatism vertebral cerneai amielic, contuzie genunchi si gamba dreapta, fracturi multiple maxilo-zigomatice de partea stânga. Cu ocazia investigaţiilor medicale efectuate cu prilejul celei de-a doua internări a fost diagnosticata cu traumatism cranio-facial si hematom periorbitar ochi stâng. De asemenea, a fost internată la Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila", unde a fost diagnosticată cu fractură a osului molar şi a oaselor maxilarului şi a suferit o intervenţie chirurgicală la nivelul maxilarului si osului zigomatic.

Recurentă a avut dureri atroce la nivelul fetei din cauza fracturii faciale şi grave probleme privind masticaţia, neputând mânca alimente solide vreme îndelungată, rămânând şi cu o meteosensibilitate accentuată, aspecte confirmate de martorii audiaţi.

Trebuia avută în vedere şi vârsta la care recurenta a suferit acest eveniment, de numai 18 ani şi faptul că viaţa i-a fost marcată într-un sens negativ foarte devreme.

În concluzie, apreciază că suma avută în vedere de prima instanţă ca despăgubiri morale este disproporţionată în raport de prejudiciul nepatrimonial încercat de recurenta.

3.2. Recursul declarat de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât FGA a susţinut că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) si (3) si 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi dispoziţiile art. 50 din Norma ASF 23/2014 si a aplicat greşit prevederile art. 1385 alin. (1) C. civ.

A arătat că Fondul protejază creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei şi nu se substituie asigurătorilor, ci obligaţiile sale sunt obligaţii proprii, noi, nefiind vorba de o continuare/preluare a obligaţiilor asigurătorilor faliţi. Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015 nu consacră calitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor de succesor/continuator/mandatar a asigurătorului aflat in faliment, ci indică în chiar primul articol al legii ca FGA reprezintă o instituţie de drept public, având o funcţie administrativă, prin exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să îşi realizeze creanţele de asigurări in cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedura necontencioasă, care se finalizează prin emiterea de către FGA a unor acte administrative, respectiv notificare de plată sau Decizie de respingere- parţială sau totală, ce pot fi atacate la Curtea de Apel Bucuresti-Sectia contencios administrativ si fiscal. Tocmai caracterul independent şi statutul juridic de autoritate distinctă conferă FGA legitimitate procesuală activă în dosarul de faliment al asigurătorului să solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare debitoare, a creanţelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea 213/2015 şi de Norma ASF 16/2015.

Obligaţiile FGA au ca izvor Legea 213/2015 si cererile de plată formulate de creditorii de asigurări- care generează raporturi de drept administrativ dintre aceştia şi FGA, acesta din urmă fiind un terţ faţă de contractul de asigurare RCA care generează obligaţia de plata in sarcina asigurătorului, în conformitate cu art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2015, potrivit căruia "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

Singurul scop al constituirii şi funcţionării Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător . Fiind un instrument public de garantare, Fondul este obligat să procedeze la circumstanţierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de dauna de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 si art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015.

Pentru ca principiile echităţii şi obiectivităţii să fie îndeplinite în ceea ce priveşte soluţionarea pretenţiilor constând în despăgubiri morale solicitate ca urmare a vătămărilor suferite în urma accidentelor rutiere, FGA a elaborat o procedură internă, bazată pe legislaţia şi practica judecătorească în materie, stabilind praguri valorice pentru acordarea daunelor morale în funcţie de valorile plătite de asigurătorul C., atât pe cale amiabilă, cât şi în urma pronunţării unei sentinţe judecătoreşti împotriva sa.

A mai susţinut că dreptul de apreciere de care dispune FGA nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli clare şi concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de oricare victimă a accidentelor rutiere, iar pe de altă parte, daunele morale acordate reclamantei sunt în conformitate cu rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale. Recurgerea la o procedură internă standardizată a FGA nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natură a leza dreptul persoanelor îndreptăţite de a primi daune morale - fiind realizată pe baza sumelor plătite de unul din cei mai importanţi asigurători din piaţă, atât pe cale amiabilă, cât şi ca urmare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva sa.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face in limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare alasigurătorului aflat in faliment", iar persoanele indreptăţite a primi daune morale au tendinţa de a solicita sume aflate la limita maxima a plafonului de garantare sau chiar peste acest plafon. Prin urmare, este obiectivă şi rezonabilă aplicarea unor criterii precise, generale, pentru a diferenţia fiecare situaţie particulară dintre multiplele care se pot ivi în realitate.

Totodată, a arătat că este greşita aprecierea instanţei de fond cu privire la faptul că suma acordata reclamantei potrivit procedurii interne nu ar corespunde principiului reparării integrale a prejudiciului, de vreme ce suma respectivă corespunde sumelor acordate de instanţe în cauze similare, iar aplicarea principiului echităţii presupune ca pentru toate cazurile similare să fie plătite aceleaşi sume victimelor accidentelor auto.

Totodată, instanţa de fond a ignorat faptul că dispoziţiile art. 50 din Norma 23/2014 stabilesc că acordarea daunelor morale se face "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ si fiscal fiind înregistrate peste 2500 de cauze dintre care majoritatea privesc acordarea daunelor morale.

Instanţa nu a avut în vedere aplicarea principiului acordării unei despăgubiri echitabile si evitarea îmbogăţirii fără justă cauză, precum şi pe cel al proporţionalităţii dintre prejudiciul suferit şi suma acordată cu titlu de despăgubire, majorarea acordată prin hotărârea recurata fiind nejustificat de mare în raport de situaţia de fapt.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât FGA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul FGA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte va admite recursul declarat de către pârâtul FGA şi va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat, pentru considerentele ce succed:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de control administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 20539/21.06.2019 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale solicitate prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/14.06.2017, ca urmare a prejudiciului suferit în urma producerii accidentului rutier din data de 25 octombrie 2016.

Prin decizia contestată, FGA a admis, în parte, cererea de plată formulată de către reclamantă pentru suma de 11.950 RON, din care 1.950 RON daune materiale şi 10.000 RON daune morale, respingând în rest cererea cu privire la diferenţa solicitată.

Prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, a anulat decizia nr. 20539/21.06.2019 şi a obligat pârâtul FGA la plata sumei de 1950 ei daune materiale şi 75.000 RON daune morale.

Atât reclamanta A., cât şi pârâtul FGA au criticat legalitatea soluţiei dispuse de către instanţa de fond în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate.

Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile formulate de recurentul-pârât, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constatând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidenţiate în paragrafele ulterioare.

Potrivit art. 49 pct. 1 din Norma ASF nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, si indemnizaţia primita din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea si/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării si a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, in cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de baza minim brut pe economie, in cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului in ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentara, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările in vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de munca, daca prin certificatul medical se recomanda acest lucru, însa nu mai mult decât salariul de baza minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania;."

Înalta Curte constată că, deşi dispoziţiile art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, în vigoare la momentul producerii accidentului rutier, fac trimitere la "legislaţia şi jurisprudenţa din România", nu există o prevedere legală care să stabilească în mod expres criteriile şi limitele despăgubirilor morale ce se cuvin victimelor unui accident de circulaţie. În literatura de specialitate şi în practica instanţelor de judecată, s-a reţinut în mod constant că daunele morale trebuie stabilite prin raportare la consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate şi în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională. Despăgubirile trebuie să fie rezonabile, juste şi echitabile, să corespundă prejudiciului moral real produs victimei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daunele morale, dar nici să nu fie derizorii.

În lipsa unor criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlu de daune morale pentru vătămări corporale, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a adoptat o procedură internă care prevede limitele minime şi maxime ale despăgubirii, prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale, iar dincolo de aceste limite, valorile în concret trebuie stabilite în raport de anumiţi indicatori particulari fiecărei speţe.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, deşi reclamanta o suferit o serie de consecinţe negative ale accidentului auto, cuantumul daunelor morale stabilit de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor este adecvat situaţiei relevate în speţă.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit cuantumul despăgubirilor morale prin raportare la cele 40 de zile de îngrijiri medicale conform certificatului medico-legal, de faptul că leziunile suferite nu au pus în pericol viaţa victimei, nu i-a fost afectată capacitatea de muncă, reclamanta nu a fost încadrată în vreun grad de handicap, iar vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-funcţionale. Faţă de aceste circumstanţe, despăgubirea a fost calculată astfel: 10.000 RON = 40 x 250 RON/zi de îngrijire medicală.

Aşadar, recurentul-pârât a avut în vedere un criteriu obiectiv şi rezonabil în stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate de către reclamantă, respectiv durata îngrijirilor medicale indicată prin certificatul medico-legal, precum şi un criteriu subiectiv, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor are rolul de a proteja creditorii de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, însă nu are obligaţia de a garanta plata unor sume stabilite de creditorii de asigurare prin cererea de plată. Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul în drepturi şi obligaţii ale vreunui asigurător şi nu datorează despăgubiri "ope legis". De asemenea, obligaţiile Fondului de Garantare a Asiguraţilor se nasc, se modifică şi se sting în temeiul Legii nr. 213/2015 şi nu în baza contractului de asigurare, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare.

Aşadar, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăţilor de asigurare aflate în faliment.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA nu a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la o procedură de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămare coroporale sau decese, adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, tocmai pentru a preîntâmpina crearea unor situaţii discriminatorii, în lipsa unor criterii de individualizare expres prevăzute de lege.

Totodată, Înalta Curte reţine că, în speţa de faţă, reclamanta nu a dovedit circumstanţe extraordinare care să conducă la concluzia că prejudiciul moral suferit excede valorii stabilite de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin decizia contestată, astfel că nu se justifică majorarea de către instanţa de fond a valorii daunelor morale acordate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către reclamanta A., Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile acesteia sunt neîntemeiate, în raport de motivele invocate, urmând a fi respinse.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de fond nu a reţinut în motivarea sentinţei recurate aspecte de fapt dovedite prin probatoriul administrat care conduceau la stabilirea unui prejudiciu nepatrimonial mai sever, deşi era datoare să examineze probele administrate, pe fiecare în parte şi în ansamblul lor.

Dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate.

În acord cu cele statuate în literatura de specialitate, în practica judecătorească naţională şi a Curtii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că cele dintâi nu se pot proba cu exactitate, ci se stabilesc printr-o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată, neexistând criterii precise pentru cuantificarea lor.

În realitate, recurenta-reclamantă formulează critici care vizează modalitatea în care a fost evaluat probatoriului de către instanţă, or acestea exced analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, întrucât instanţa de fond are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată respectă şi rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată fiind examinată în mod judicios de instanţa de fond prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a probatoriului administrat. Astfel cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, aprecierea probelor s-a întemeiat pe o analiză atentă a materialului probatoriu şi pe o sinteză a evaluărilor efectuate în acest context procesual, iar sentinţa recurată cuprinde raţionamentul logico-juridic al judecătorului fondului pe care şi-a întemeiat soluţia dispusă.

Faţă de această împrejurare, constatând că nu există un motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea sentinţei recurate, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul FGA şi va casa sentinţa recurată, respingând cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru depusă în dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 233 din 27 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 233 din 27 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată către recurentul-pârât FGA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2022.