Jurisdictional conflict over parliamentary retirement allowance: administrative content vs. social insurance jurisdiction

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.01.2019, sub numărul x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, a solicitat anularea în tot a Ordinului nr. 1196/06.08.2018 emis de Parlamentul României - Camera Deputaţilor - Cabinet Secretar General, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să recunoască dreptul reclamantului la acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, precum şi obligarea la plata drepturilor băneşti cuvenite cu acest titlu, cu începere de la data înregistrării cererii de acordare a indemnizaţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 762 din 08.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 762 din 08.11.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând în drept motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Sub aspectul motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură civilă a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu a analizat motivele de nelegalitate ale ordinului atacat arătate prin cererea introductivă, neindicând în cuprinsul hotărârii considerentele pentru care i-au fost înlăturate argumentele privitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006 şi la încălcarea principiului nediscriminării, fiind încălcate astfel dreptul la un proces echitabil, accesul liber la justiţie şi principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii.

Cu privire la motivul de casare reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează casarea hotărârii atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, argumentele recurentului-reclamant în susţinerea acestui motiv privesc nesocotirea de către instanţa de fond a prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006 şi pe cele ale art. 4 din Legea nr. 24/2000 ce reglementează principiul ierarhiei normelor juridice.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul-pârât Parlamentul României- Camera Deputaţilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului, recurentul - reclamant a invocat, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Hotărârii Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/15.02.2016 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, cu prioritate, prin prisma motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul se impune a fi admis pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Acest motiv de nelegalitate poate fi reţinut doar dacă excepţia de necompetenţă materială sau teritorială de ordine publică s-a invocat în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, în condiţiile legii, iar instanţa a respins în mod greşit excepţia sau a omis a se pronunţa asupra acesteia.

În speţa de faţă, prima instanţă a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială a curţii de apel, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate (05.04.2019), excepţia fiind respinsă prin încheierea din data de 19.04.2019 .

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că indemnizaţia pentru limită de vârstă, prevăzută de Legea nr. 96/2006, republicată, nu reprezintă un drept de pensie sau un drept de asigurări sociale, ipoteză în care competenţa de soluţionare a prezentului litigiu ar fi aparţinut tribunalului, prin secţiile de litigii de muncă şi asigurări sociale.

În speţă, este supus controlului de legalitate un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, care, potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, republicată, este de competenţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel. Faţă de domiciliul reclamantului, respectiv sediul pârâtei, competenţa taritorială aparţine Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Interpretarea şi concluziile primei instanţe relativ la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei nu vor fi însuşite de instanţa de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente.

În prezenta cauză, recurentul- reclamant a solicitat anularea Ordinului nr. 1196/06.08.2018 emis de Parlamentul României - Camera Deputaţilor, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să-i recunoască dreptul la acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, precum şi obligarea la plata drepturilor băneşti cuvenite cu acest titlu, cu începere de la data înregistrării cererii de acordare a indemnizaţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, republicată, deputaţii şi senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat.

Deputaţii şi senatorii beneficiază de indemnizaţia pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare, prevede alin. (2) al aceluiaşi articol.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă este asimilată drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În atare context, competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, acesta fiind reprezentat de refuzul acordării unor drepturi asimilate drepturilor de asigurare socială iar faptul că indemnizaţia în discuţie este stabilită prin ordinul secretarului general al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ întrucât în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie/ordin privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii/ordine sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

Prin urmare, raportat la obiectul cauzei, respectiv drepturile de pensie ale reclamantului, şi în lipsa unor reglementări speciale, competenţa de soluţionare a cauzei este cea reglementată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod greşit a procedat instanţa fondului, respingând excepţia necompetenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă competentă exclusiv sub aspect material şi teritorial să soluţioneze în primă instanţă cauza de faţă.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În concluzie, în baza dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantul A. pentru motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., invocat din oficiu, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 762 din 8 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pentru motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu.

Casează sentinţa atacată.

Trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Teleorman.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2022.