Financing rescission reversed; ownership presumed under Article 492, award upheld

Şedinţa publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului la data de 19.03.2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Administraţia Fondului pentru Mediu a solicitat instanţei de judecată ca, în urma administrării şi analizării probatoriului, să dispună următoarele:

(i) anularea Deciziei nr. 152/13.09.2018 de respingere a contestaţiei înregistrată la Administraţia Fondului de Mediu sub nr. x/31 iulie 2018 formulată de către reclamantă;

(ii) admiterea contestaţiei şi anularea Deciziei nr. 42/DCD/23 mai 2018;

(iii) obligarea pârâtei Agenţia Fondului pentru Mediu la respectarea Contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/30 iulie 2007, respectiv la plata sumei de 6.000 RON reprezentând finanţare nerambursabilă, conform art. 1 din contractul mai sus-arătat;

(iv) obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată pricinuite de prezenta cauză.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 9 din 03 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată prin întâmpinare de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată;

(ii) a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant pentru formularea poziţiei procesuale a Ministerul Mediului, invocată de reclamantă;

(iii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

(iv) a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu;

(v) a anulat Decizia nr. 152 de soluţionare a contestaţiei în dosarul nr. x/13.09.2018 şi, în parte, Decizia nr. 42/DCD/23.05.2018 emise de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, aceasta din urmă sub aspectul dispoziţiei de reziliere a contractului de finanţare nerambursabilă nr. x din 30.07.2015 încheiat între părţi;

(vi) a obligat pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu la decontarea cererii de tragere înregistrată cu nr. x/MM/32/DD/05.09.2016, în valoare de 6000 RON;

(vii) a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 9 din 03 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedruă civilă.

În motivare, recurenta pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată, apreciind că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar asupra imobilului-construcţie pentru care i s-a aprobat cererea de finanţare.

Invocă în acest sens incidenţa dispoziţiilor art. 565 din C. civ. şi art. 23, B partea a II-a din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, în raport de care apreciază că intimata-reclamantă nu a făcut dovada calităţii de proprietar a imobilului-constructie, întrucât la punctul B din extrasul de carte funciară este menţionat doar dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2750 m.p. şi nu asupra construcţiei.

Susţine că dovada calităţii de proprietar nu se face cu autorizaţia de construire, certificatul de nomenclatură stradală şi adresă, certificatul de atestare a edificării construcţiei şi certificatul fiscal, astfel cum apreciază intimata-reclamantă. Dovadă că aceste documente nu sunt suficiente pentru a demonstra calitatea de proprietar o reprezintă chiar faptul că acest imobil-construcţie nu este intabulat în cartea funciară, nefiind menţionat în extrasul de carte funciară la punctul B.

Dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare prevăd în mod clar că "Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor încheiate de un notar public în funcţie în România, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă sau pe baza unui act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil"

În mod greşit reţine instanţa de fond că prin notarea construcţiei în Anexa nr. 1 - Partea I, coroborate cu restul documentelor depuse la dosarul cauzei se face dovada calităţii de proprietar.

Notarea reprezintă înscrierea prin care actele, faptele juridice ori raporturile juridice privitoare la drepturile personale, la starea sau capacitatea persoanelor, în legătură cu imobilele din cartea funciară devin opozabile faţă de terţi sau sunt înscrise cu efect de informare şi nicidecum, dreptul de proprietate. Inclusiv în Anexa nr. 1 la Extrasul de carte funciară este menţiont "construcţii de locuinţe"- fără acte. Fiind o construcţie fără acte, este evident că aceasta nu are calitatea de proprietar.

În speţă, însăşi intimata-reclamantă recunoaşte că autorizaţia de construire a fost eliberată la data de 29.04.1996, având un termen de valabilitate de 12 luni de la data eliberării, respectiv până la 28.04.1997, însă nu a fost posibilă începerea lucrărilor în termenul de execuţie prevăzut în autorizaţie, fapt care, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 50/1991 actualizată, a condus la pierderea valabilităţii autorizaţiei.

Astfel, a lua în considerare o autorizaţie de construire expirată, a corobora mai multe documente depuse de intimata-reclamantă (certificat de nomenclatură stradală, certificat de atestare fiscală), precum şi invocarea unor aspecte care nu au legătură cu prezenta speţă, ci cu accesiunea, şi a concluziona că "dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului casă de locuit P+l în suprafaţă desfăşurată de 283 mp este dovedit corespunzător", sunt total absurde.

Deşi prin adresa nr. x/29.06.2017, intimatei-reclamante i s-au acordat 30 de zile să prezinte extrasul de carte funciară pentru informare, prin care să facă dovada calităţii sale de proprietar asupra construcţiei, aceasta nu a depus în termen documentele solicitate. Dacă aprecia că notarea construcţiei s-a făcut eronat, avea timp suficient pentru a opera aceste modificări în cartea funciară pentru a depune un extras conform solicitării autorităţii pârâte, cu consecinţa decontării sumei solicitate.

Ghidul de finanţare prevede la art. 9 alin. (1) lit. b) că "este considerat eligibil solicitantul care deţine calitatea de proprietar/coproprietar al imobilului pe/în care se implementează proiectul." În acest sens, se va depune extrasul de carte funciară nu mai vechi de 30 de zile, care să facă dovada calităţii solicitantului de proprietar.

Or, în cauză, intimata-reclamantă nu a făcut această dovadă, extrasul de carte funciară atestând doar calitatea de proprietar asupra terenului, nu şi asupra construcţiei.

Prin urmare, în mod corect s-a dispus măsura rezilierii contractului de finanţare, având în vedere prevederile exprese ale contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/30.07.2015, respectiv:

- art. 5, pct. 5 din contractul de finanţare nerambursabilă nr. x/30.07.2015, unde se stipulează că beneficiarul are următoarele obligaţii:

"să furnizeze şi să transmită AFM orice informaţie sau documente relevante pentru prezentul contract, solicitate în mod rezonabil de către aceasta, în termen de maximum 7 zile de la cerere";

- art. 7, pct. 7.3. lit. b) care stipulează că "AFM va notifica beneficiarul în maximum 5 zile de la constatarea unui caz de culpă şi în cazul în care deficienţele menţionate în notificare nu sunt înlătuate în maximum 30 de zile de la data notificării, AFM are dreptul să ia următoarele măsuri, fără punere în întârziere şi fără nicio altă formalitate prealabilă: (...) sistarea definitivă şi rezilierea unilaterală a contractului cu recuperarea sumelor virate către Beneficiar, în condiţiile Codului de procedură fiscală".

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, se reţine că soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului nu a fost recurată, astfel că nu face obiect de analiză în recurs, intrând în puterea de lucru judecat.

Litigiul dedus judecăţii vizează controlul de legalitate cu privire la Decizia nr. 42/DCD/23.05.2018 emisă de recurenta-pârâtă, prin care s-a dispus rezilierea contractului de finanţare nr. x/30.07.2015 aferent implementării proiectului cu titlul "Programul privind instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire - persoane fizice" şi a Deciziei nr. 152/13.09.2018 de soluţionare a contestaţiei administrative.

Pentru a dispune rezilierea contractului de finanţare şi retragerea sprijinului financiar, cu ocazia verificării documentelor aferente implementării proiectului care însoţeau cererea de rambursare (tragere) a sumei de de 6000 RON subvenţionate din costul lucrării, s-a constat că din extrasul de carte funciară pentru informare nu rezultă că reclamanta (beneficiarul contractului) ar deţine calitatea de proprietar/coproprietar asupra imobilului construcţie pentru care i s-a aprobat cererea de finanţare.

În acest sens, reclamanta a fost notificată de către Administraţia Fondului pentru Mediu prin adresele nr. x/27.02.2017, iar adresa nr. x/25.05.2017, înregistrată la Administraţia Fondului pentru Mediu, reclamanta a solicitat aprobarea depunerii noului extras de Carte funciară pentru informare pentru data 05 decembrie 2017. Prin adresa nr. x/29.06.2017, i s-au acordat 30 de zile să prezinte extrasul de carte funciară pentru informare.

Întrucât reclamanta nu a depus în termen documentele solicitate, prin Decizia nr. 42/DCD/23 mai 2018, autoritatea pârâtă a dispus rezilierea contractului de finanţare nr. x/30.07.2015, în temeiul dispoziţiilor art. 5 pct. 5 şi art. 7 pct. 7.3. lit. b) din contractul de finanţare, raportat la prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Ghidul de finanţare, potrivit căruia "este considerat eligibil solicitantul care deţine calitatea de proprietar/coproprietar al imobilului pe/în care se implementează proiectul".

Prin Decizia nr. 152/13.09.2018 contestaţia administrativă formulată de reclamantă a fost respinsă.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a găsit întemeiate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, reţinând că decizia de reziliere a contractului de finanţare nerambursabilă pe temeiul lipsei dovezii calităţii de proprietar/coproprietar a solicitantului, este lipsită de suport legal, raportat la incidenţa în cauză a Deciziei nr. 13/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, sub aspectul considerentelor care clarifică regimul juridic al construcţiilor fără autorizaţie edificate anterior datei de 01.08.2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor) şi calitatea de proprietar asupra construcţiei.

Dezlegarea dată de judecătorul fondului, inclusiv argumentele pe care se întemeiază, sunt însuşite şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a normelor legale incidente situaţiei de fapt.

Referitor la criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 42/DCD/23 mai 2018, autoritatea pârâtă a dispus rezilierea contractului de finanţare nr. x/30.07.2015, în temeiul dispoziţiilor art. 5 pct. 5 şi art. 7 pct. 7.3. lit. b) din contractul de finanţare, raportat la prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Ghidul de finanţare, potrivit căruia "este considerat eligibil solicitantul care deţine calitatea de proprietar/coproprietar al imobilului pe/în care se implementează proiectul".

Intimata-reclamantă a contestat măsura rezilierii contractului de finanţare, arătând că în mod greşit s-a reţinut lipsa calităţii sale proprietar asupra construcţiei, întrucât, prin edificarea construcţiei- casă de locuit, înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., în calitate de proprietară tabulară asupra terenului, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, reglementată de art. 492 şi urm. din vechiul C. civ., dreptul de proprietate asupra construcţiei s-a născut în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării.

În dovedirea calităţii sale de proprietar asupra casei construite, intimata-reclamantă a ataşat la dosarul de finanţare din 2011, contractul de finanţare din 2015, cât şi la cererea de tragere (decontare) din 2017, o serie de înscrisuri (certificatele de nomenclatură stradală şi adresă, de atestare a edificării construcţiei şi fiscale din 2018 respectiv 2019, emise de către Primăria Municipiului Baia Mare) care atestă că deţine în proprietate privată, în procent de 100%, construcţia situată în Baia Mare, pe str. x nr. 160/1, apreciind astfel că, în mod greşit se invocă de către Administraţia Fondului de Mediu faptul că prin extrasul de carte funciară nu dovedeşte dreptul său de proprietate asupra casei.

În aceste coordonate, instanţa de recurs reţine, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că în adoptarea soluţiei pronunţate instanţa de fond nu s-a raportat la aspecte " absurde" care nu au legătură cu prezenta cauză, ci a constatat în mod corect că problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză o reprezintă tranşarea chestiunii prealabile constând în calitatea reclamantei de proprietar asupra construcţiei edificate pe terenul înscris în CF nr. x aflat în proprietatea acesteia, având în vedere temeiul de drept în baza căruia s-a dispus măsura rezilierii contractului de finanţare şi motivele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, aşa cum judicios a reţinut instanţa de fond, construcţia casă de locuit P+1, în a fost edificată pe terenul situat în Baia Mare, str. x nr. 160/I, aflat în proprietatea reclamantei, înainte de anul 2001, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 453/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.

Constatând că edificarea construcţiei s-a realizat în timp ce erau în vigoare prevederile Legii nr. 50/1991, nemodificată, conform căreia " Construcţiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, să se intabuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale (art. 37 alin. (2), instanţa de fond a făcut în mod corect aplicarea legilor în timp.

Pentru a clarifica regimului juridic al construcţiei, instanţa de fond a dat relevanţă considerentelor Deciziei nr. 13/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, vizând " Interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având caracter obligatoriu şi, potrivit cărora se impune a fi făcută distincţia între situaţia construcţiilor realizate fără autorizaţie înainte sau după 1 august 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor).

Astfel, în ceea ce priveşte regimul juridic al dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate anterior datei de referinţă anterior menţionate, potrivit considerentelor de la par. 91 şi 92 din Decizia RIL nr. 13/2019, s-a reţinut că "prin excepţie de la prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, alin. (2) al aceluiaşi articol permite să se întăbuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale". În aceste condiţii, a conchis completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pentru construcţiile edificate anterior datei de referinţă, nu sunt valabile consideraţiile expuse cu privire la situaţia juridică a construcţiilor edificate după data de 1 august 2001, fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi potrivit cărora, lipsurile anterior menţionate constituie tot atâtea impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Este real că, în speţă, intimata-reclamantă a obţinut autorizaţia de construire nr. x/13.11.1995, pentru executarea pe terenul situat administrativ pe str. x A a unei bucătării de vară cu beci, fiind evident că edificarea construcţiei casă de locuit P+1 nu respectă prevederile acesteia.

Însă, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, interpretarea dată de autorităţile administrative implicate în procesul de înscriere a construcţiilor în cartea funciară (astfel cum a fost expusă în cuprinsul adresei nr. x/30.07.2019 comunicată reclamantei), nu este opozabilă instanţei, revenind acesteia sarcina interpretării şi aplicării legii.

Or, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, instanţa de fond a dat o interpretare corectă considerentelor Deciziei RIL nr. 13/2019, reţinând că atât timp cât edificarea unei construcţii în lipsa oricărei autorizaţii de construire nu este de natură a împiedica înscrierea în cartea funciară în baza certificatului de atestare fiscală, a fortiori se impune concluzia că efectuarea operaţiunii în discuţie trebuie a fi admisă şi în situaţia în care a fost emisă o autorizaţie de construcţie, ale cărei prevederi au fost însă nesocotite.

Şi sub aspectul calităţii de proprietar asupra construcţiei s-a apreciat judicios de către instanţa de fond că sunt relevante considerentele de la parag. 54-58 din Decizia RIL nr. 13/2019 care statuează că:

"54. În privinţa lucrărilor efectuate de proprietarul terenului cu materialele sale, în doctrină s-a afirmat că, "din moment ce proprietarul realizează lucrări asupra unui imobil cu materialele sale, această operaţiune nu mai semnifică aplicarea principiilor accesiunii, ci exerciţiul dreptului de dispoziţie materială de către proprietar asupra bunului său" (Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului C. civ., Ediţia a 2-a revizuită şi actualizată, Editura Hamangiu, 2015, pag. 370).

55. Un alt autor a arătat că, în situaţia examinată, "unirea sau încorporarea nu determină o modificare a titularului dreptului de proprietate, acesta rămânând întotdeauna acelaşi, astfel încât, deşi este vorba de accesiune, aceasta nu are un efect achizitiv. (...) În acest caz, se produce o modificare intrapatrimonială, întrucât dreptul de proprietate asupra materialelor încetează pe măsură ce ele sunt încorporate în construcţie, iar dreptul de proprietate asupra construcţiei îşi fixează obiectul pe măsură ce aceasta se edifică"(Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 337-338).

56. În acest caz, semnificaţia pe care o dobândeşte noţiunea de "accesiune" este aceea de fapt juridic în sens restrâns, care constă în faptul edificării construcţiei pe terenul propriu şi cu materiale proprii, fără ca acest fapt să determine un efect achizitiv de proprietate. Proprietarul terenului şi al materialelor nu dobândeşte nimic în plus de la un terţ, faţă de care ar avea interesul să invoce accesiunea ca drept potestativ, ci, exercitându-şi dreptul de dispoziţie materială asupra acestor bunuri, le conferă o nouă configuraţie, însă în interiorul aceluiaşi patrimoniu. În ipoteza examinată, în favoarea proprietarului funcţionează prezumţia de proprietate ce rezultă din faptul alipirii sau încorporării bunului accesoriu la/în bunul principal. Potrivit art. 579 alin. (1) din C. civ. (text care are corespondenţă în art. 492 din C. civ. din 1864), "Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară".

57. Întrucât încorporarea materialelor în construcţie reprezintă un proces dinamic, ce se derulează în timp, art. 577 alin. (2) din C. civ. stabileşte, ca principiu, că dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei. În acest mod, în temeiul prezumţiei amintite, proprietarul terenului este şi rămâne proprietar asupra lucrării în curs de executare, pe măsura încorporării materialelor în construcţie, iar dreptul de proprietate asupra construcţiei îşi fixează obiectul pe măsură ce aceasta se edifică.

58. Pentru a funcţiona prezumţia de proprietate şi pentru a se putea valorifica această prezumţie în cadrul unei proceduri administrative sau judiciare, în vederea recunoaşterii dreptului de proprietate, este necesară dovada faptului vecin şi conex pe care aceasta se grefează, respectiv faptul că cineva a construit pe terenul propriu, cu materialele sale."

Având în vedere aceste considerente ale Deciziei nr. 13/2019, pronunţate în recurs în interesul legii, obligatorii conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., precum şi împrejurarea că, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond, în speţă se regăseşte situaţia premisă constând în edificarea de către intimata reclamantă a unei construcţii cu materiale proprii, pe terenul aflat în proprietatea sa, în lipsa unei autorizaţii de construire valabile, coroborat cu data edificării construcţiei (anterior datei de 1 august 2001), se impune concluzia că în speţă operează prezumţia de proprietate, care constituie premisa raportului juridic a cărui rezolvare se solicită în cadrul acţiunii în constatare, şi a cărei dovadă este suficientă pentru ca titularul să poată pretinde recunoaşterea dreptului de proprietate asupra construcţiei.

În consecinţă, identificând corect ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 13 din 3 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, în mod judicios prima instanţă a constatat că dreptul de proprietate al intimatei-reclamante A. asupra imobilului casă de locuit P+1 în suprafaţă desfăşurată de 283 mp este dovedit corespunzător şi, pe cale de consecinţă, decizia de reziliere a contractului de finanţare nerambursabilă pe temeiul lipsei dovezii calităţii de proprietar/coproprietar a solicitantului, este lipsită de suport legal.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, constatând că sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-pârâte privind legalitatea măsurii rezilierii contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/30 iulie 2007, Înalta Curte va menţine ca temeinică şi legală sentinţa recurată.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Prin urmare, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 9 din 3 februarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2022.