Deduction of input VAT and profit tax expenses despite supplier's subsequent tax non-compliance and lack of proof of taxpayer's bad faith

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, a formulat în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcţia Generală Regională a Fiannţelor Publice Galaţi, contestaţie împotriva deciziei nr. 532/27.05.2015, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva RIF x/2015 şi a Deciziei de impunere nr. x/2015 întocmite de AJFP Galaţi, solicitând anularea acestor acte administrative şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa nr. 87/12.04.2017, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a anulat în parte decizia nr. 532/27.05.2015 a DGRFP Galaţi, decizia de impunere nr. x/26.03.2015 şi RIF nr. x/26.03.2015, în sensul că le-a menţinut pentru suma de 806. 068 RON, impozit pe profit suplimentar cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente şi suma de 984.654 RON TVA, cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente.

1.3. Prin Decizia nr. 4561/9.10.2019, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, a casat casată sentinţa curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2015*.

2. Hotărârea instanţei de fond

În rejudecare, prin sentinţa nr. 12 din 5 februarie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal:

(i) a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată legal prin administrator judiciar CI B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi;

(ii) a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea RIF nr. 737 F-GL 116/26.03.2015;.

(iii) a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/26.03.2015 şi Decizia nr. 531/27.05.2015 a DGRFP Galaţi de soluţionare a contestaţiei prealabile respectiv numai în privinţa sumei de 909.190 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar precum şi majorările şi penalităţilor de întârziere aferente.

(iv) a respins ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 12 din 5 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa şi-a bazat hotărârea exclusiv pe concluziile expertizei fiscale efectuate în cauză, fără să analizeze apărările formulate de instituţia pârâtă şi obiecţiunile la raportul de expertiză, dovedite cu documentele depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte realitatea tranzacţiilor, recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Susţine recurenta-pârâtă că a probat faptul că, aşa zisele tranzacţii derulate între S.C. A. S.R.L. şi partenerii săi nu reflectă operaţiuni reale, verificabile sub aspectul legalităţii, documentele emise de aceştia neavând calitatea de document justificativ.

Organele fiscale au stabilit, pe baza documentelor puse la dispoziţie, a constatărilor proprii şi a controalelor încrucişate dispuse în cauză, că furnizorii scriptici sunt persoane juridice fără activitate economică reală, respectiv firme de tip "fantoma" sau carusel interpuse în mod artificial în circuitul comercial, care funcţionează doar ca emitenţi de documente justificative, respectiv facturi generatoare de cheltuieli şi TVA deductibilă.

Operaţiunile pentru care organul fiscal nu a dat drept de deducere sunt nereale, facturile fiscale prezentând indicii temeinice care duc la concluzia că societatea verificată şi-a diminuat obligaţiile fiscale în mod fraudulos, deoarece aceste facturi au acelaşi scris, nu sunt plătite prin bancă sau casă, ci prin artificii contabile, furnizorii nu există sau au altă identitate.

Societatea nu a putut prezenta organelor de inspecţie fiscală contractele de prestări servicii încheiate cu unii prestatori, din care să rezulte locul unde au fost executate aceste lucrări, precum şi în ce au constat acestea şi nici situaţii de lucrări, devize, procese-verbale din care să rezulte ruta, km parcurşi, denumirea maşinilor tipografice reparate, precum şi tipurile de lucrări, părţile reparate, iar pentru înregistrarea pieselor de schimb şi a diverselor bunuri nu au fost întocmite note de intrare recepţie etc.

Simplul fapt că reclamanta se află în posesia unor facturi fiscale nu justifică dreptul de deducere a valorilor înscrise şi a taxei pe valoarea adăugată aferentă, atâta vreme cât nu se dovedeşte realitatea operţiunilor consemnate în aceste facturi.

Deţinerea unei facturi fiscale este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată, legalitatea exercitării dreptului de deducere având în vedere, concomitent, două aspecte: cel de fond, care priveşte realitatea operaţiunilor consemnate în documente, şi cel de formă, care priveşte modul de completare a documentelor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adus clarificări în materia deductibilităţii TVA prin Decizia nr. V/2007, cu privire la aplicarea disp. art. 21 alin. (4) lit. f) şi art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 privind Legea contabilităţii, potrivit căreia "taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA".

Atât instanţa cât şi expertul judiciar au considerat că nu are relevanţă comportamentul fiscal al furnizorilor, dar răspunderea pentru întocmirea corectă a facturilor este solidară, incluzând atât furnizorul, cât şi cumpărătorul, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Rezultă astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, că nu pot fi luate în considerare tranzacţiile derulate de societatea reclamantă cu furnizorii care au dovedit un comportament fiscal inadecvat şi nu pot fi considerate documente justificative facturile emise de aceştia şi, prin urmare nu pot fi deduse cheltuielile şi nu se acordă dreptul de deducere a TVA deductibilă, înscrisă în facturile care nu respectă prevederile art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4), art. 145 alin. (1) şi (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 6 alin. (1) si 2 din Legea nr. 82/1991.

Organul fiscal nu poate considera cheltuielile înregistrate ca fiind deductibile la calculul profitului impozabil, doar pe baza unor tranzacţii reflectate scriptic, în special atunci când din investigaţiile efectuate nu rezultă certitudinea realităţii efectuării tranzacţiilor în cauză.

În cazul reclamantei, organele de inspecţie fiscală au verificat dacă documentele în baza cărora agentul economic a efectuat înregistrarea în evidenţa contabilă a operaţiunilor economice supuse analizei îndeplinesc condiţiile de documente justificative, sens în care au întreprins toate diligenţele necesare în vederea obţinerii de informaţii în ceea ce priveşte realitatea operaţiunilor economice consemnate în acestea, dacă documentele respective aparţin societăţilor menţionate ca furnizori, respectiv precum si faptul daca operaţiunile economice au fost înregistrate in evidenta contabila a societăţilor furnizoare, rezultând cele arătate mai sus.

Deoarece reclamanta nu a pus la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală toate documentele relevante, pentru stabilirea situaţiei fiscale aferente perioadei verificate, organul de inspecţie fiscală este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului în conformitate cu art. 7 alin. (2) din O.G./2003 privind Codul de procedură fiscală.

Intimata-reclamantă a dedus cheltuieli şi TVA pentru achiziţii efectuate de la societăţi comerciale declarate radiate sau inactive la data înregistrării facturilor, societăţi comerciale care nu funcţionează la sediul declarat, societăţi comerciale care aveau activitatea suspendată, societăţi comerciale care nu recunosc derularea de relaţii comerciale cu societatea A. S.R.L., societăţi comerciale ce au trecut pe facturi Codul fiscal ce aparţinea unei alte societăţi comerciale, societăţi comerciale ce nu şi-au depus bilanţurile anuale sau alte declaraţii obligatorii ori au cuprins în aceste documente date nereale, societăţile comerciale ce nu aveau salariaţi pentru a realiza prestări de servicii.

Instanţa nu a luat în considerare aceste aspecte ci a reţinut doar concluziile expertizei dispuse în cauză, în mod nefundamentat.

Astfel, art. 11 alin. (1) din Codul fiscal consacră, la nivel de lege, principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, al realităţii economice, în baza căruia autorităţile fiscale au dreptul să analizeze orice operaţiune (tranzacţie) nu numai din punct de vedere juridic, ci şi din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil. În acest spirit, o tranzacţie normală din punct de vedere juridic, poate să nu fie luată în considerare sau să fie reîncadrată din punct de vedere economic, în scopul aplicării legii fiscale. Astfel, simpla achiziţie a unui bun/serviciu pe numele persoanei impozabile, nu constituie şi o prezumţie a utilizării în scop economic a bunului/serviciului achiziţionat.

Având în vedere cele arătate consideră că instanţa trebuia să reţină că tranzacţiile înregistrate nu reflectă operaţiuni reale, verificabile sub aspectul legalităţii la furnizori, astfel că în mod legal organele de inspecţie fiscala au majorat baza impozabilă cu suma de 5.947.556 RON reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal şi au stabilit impozitul pe profit aferent în sumă de 951.609 RON.

Au mai arătat că au probat şi faptul că a fost formulată sesizarea penală nr. 709/26.03.2015 comunicată către Parchetul de pe lânga Tribunalul Galaţi, prin care au fost semnalate aspectele arătate anterior.

Referitor la accesoriile în sumă de 1.690.788 RON (1.299.971 RON dobânzi + 390.817 RON penalităţi) contestate, aferente impozitului pe profit în sumă de 951.609 RON şi taxei pe valoarea adăugată în sumă de 1.734.378 RON, s-a reţinut faptul că stabilirea acestora reprezintă măsura accesorie în raport cu debitul. Deoarece în sarcina contestatoarei a fost reţinut debitul reprezentând impozit pe profit şi taxa pe valoarea adăugată, societatea datorează şi accesoriile aferente, conform principiului de drept "accesoriul urmează principalul,,.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă, legal citată, nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata -reclamantă S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune în anularea deciziei nr. 532/27.05.2015 emisă de recurenta pârâtă DGRFP Galaţi în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/2015 emisă în baza RIF x/2015 întocmite de AJFP Galaţi, prin care s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 4.376.775 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 951.609 RON, accesorii aferente de 560.459 RON, TVA în sumă de 1.734.378 RON şi accesorii aferente TVA în sumă de 1.130.329 RON.

Verificând documentele financiar contabile ale intimatei-reclamante pentru perioada supusă verificării 01.01.2009-2014, autoritatea fiscală a stabilit un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 951.609 RON, accesorii aferente de 560.459 RON, TVA în sumă de 1.734.378 RON şi accesorii aferente TVA în sumă de 1.130.329 RON, reţinând că reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă operaţiuni economice nereale (achiziţii de mărfuri şi servicii) de la societăţi cu comportament fiscal neadecvat (societăţi radiate sau inactive la data înregistrării facturilor; societăţi care nu funcţionează la sediul declarat sau care aveau activitatea suspendată; societăţi care nu recunosc derularea de acte comerciale cu societatea A. S.R.L.; societăţi care au trecut pe facturi Codul fiscal ce aparţinea unei alte societăţi comerciale; societăţi ce nu şi-au depus bilanţurile anuale sau alte declaraţii obligatorii ori care nu aveau salariaţi pentru a realiza prestări de servicii).

Prin urmare, s-a apreciat că facturile emise furnizorii vizaţi nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal, nu au conţinut economic, operaţiunile fiind efectuate cu scopul de a evita impozitarea, astfel că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea 571/2003, organele fiscale nu au luat în consideraţie tranzacţiile cu furnizorii vizaţi, şi au majorat baza impozabilă a impozitului pe profit cu suma de 5.947.556 RON reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal, stabilind impozitul pe profit aferent în sumă de 951.609 RON.

Rejudecând cauza în fond, după casare, curtea de apel a găsit întemeiate parţial criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, numai în privinţa înlăturării obligaţiei privind plata sumei de 909.190 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar cu majorările şi penalităţilor de întârziere aferente, sumă compusă din: 179.420 RON - profit impozabil aferent unor facturi emise de către furnizori care nu şi-au îndeplinit obligaţiile declarative către ANAF sau au fost radiate ulterior datei efectuării operaţiunilor economice, organele fiscale considerând că operaţiunile economice efectuate cu aceşti furnizori sunt nereale (anul fiscal 2009); 309.278 RON - impozit aferent unor operaţiuni economice efectuate de către reclamantă cu furnizori care nu au raportat tranzacţiile efectuate cu reclamant, unele societăţi fiind radiate ulterior datei efectuării tranzacţiilor cu reclamanta şi din acest motiv nu a mai fost posibilă efectuarea unui control încrucişat (anul fiscal 2010); 321.778 RON - impozit suplimentar aferent unor operaţiuni efectuate cu furnizori care nu au raportat tranzacţiile efectuate cu reclamanta (anul fiscal 2011); 7.971 RON - impozit suplimentar aferent unor operaţiuni economice efectuate cu furnizori care nu au raportat tranzacţiile efectuate cu reclamanta (anul fiscal 2012); 91.190 RON impozit stabilit suplimentar, de asemenea, pentru operaţiuni efectuate cu furnizori care nu au raportat tranzacţiile efectuate cu reclamanta (anul fiscal 2013), situaţie dovedită prin constatările organului fiscal dar şi prin expertiza judiciară administrată în faza primei judecăţi pe fond a cauzei şi care nu a fost înlăturată prin decizia de casare.

Instanţa de fond a constatat că în sarcina reclamantei au fost stabilite sume de plată cu titlu de impozit suplimentar cu luarea în considerare exclusiv a comportamentului altor agenţi economici şi independent de existenţa unei culpe a reclamantei din punct de vedere al îndeplinirii obligaţiilor fiscale, fiind incidentă în cauză jurisprudenţa CJUE în materie (Cauzele conexe Mahageben şi David, C-80/11 şi C-142/11).

Soluţia instanţei de fond este însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt fiscale.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut lipsa motivării proprii judecătorului, respectiv preluarea integrală a concluziilor raportului de expertiză fiscală, corelativ cu neanalizarea apărărilor din întâmpinare şi a obiecţiunilor la raportul de expertiză, dovedite cu documentele depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte, contrar afirmaţiilor recurentelor-pârâte, constată că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât a analizat în mod complet argumentele şi apărările formulate de părţi, inclusiv cele ale pârâtelor şi a expus în mod corespunzător raţionamentul care a condus la formarea convingerii sale asupra dezlegării date pricinii, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de reclamantă nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării susţinerilor pârâtelor, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătoreşti nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde argumente ample şi suficiente, care confirmă analiza efectivă a cauzei şi a susţinerilor tuturor părţilor.

În egală măsură, valorificarea de către instanţa de fond a concluziilor raportului de expertiză fiscală realizat în cauză nu are semnificaţia neanalizării întregului ansamblu probator ori a unei atitudini părtinitoare în favoarea reclamantei, ci dimpotrivă, confirmă o analiză judicioasă a cauzei şi o aplicare corespunzătoare a regulilor de procedură care permit instanţelor de judecată să recurgă la opinia unui expert în vederea lămuririi unor aspecte de ordin tehnic.

De altfel, autoritatea recurentă a avut posibilitatea efectivă de a formula apărări şi de a contesta concluziile raportului de expertiză prin formularea de obiecţiuni, însă acestea au fost respinse motivat de prima instanţă.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, asupra cărora instanţa de recurs se va apleca odată cu verificarea incidenţei pct. 8 al art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiile legale prevăzute la art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt, de asemenea, nefondate.

Recurenta-pârâtă susţine că societatea reclamantă a "relaţionat" cu furnizorii săi în vederea creării unei situaţii artificiale, unui avantaj fiscal, deşi tranzacţiile efectuate nu erau reale.

Nerealitatea tranzacţiilor a fost dedusă de organele fiscale din mai multe împrejurări, respectiv: parte din facturile înregistrate în contabilitate provin de la furnizori declaraţi radiaţi sau inactivi; furnizori care au înscris în facturile emise Codul fiscal al altei persoane juridice; anumiţi furnizori nu aveau salariaţi declaraţi, prin urmare nu ar fi avut cum să presteze serviciile înscrise în factură, societăţi care au declarat că nu au avut relaţii comerciale cu aceasta; anumite rubrici ale facturilor nu sunt completate iar reclamanta nu dispune, pe lângă factură, de alte documente suplimentare; anumiţi furnizori nu (mai) funcţionează în sediul declarat astfel că nu au putut fi contactaţi în vederea verificării operaţiunilor întreprinse, şi/sau care nu si-au depus bilanţurile anuale sau/nu au declarat în care să ateste operaţiunea economică desfăşurată.

Înalta Curte reţine că realitatea/nerealitatea tranzacţiilor încheiate de societatea reclamantă cu furnizorii evidenţiaţi prin actele de impunere este privită de recurenta-pârâtă numai din perspectiva comportamentului fiscal al vânzătorilor, neinteresând că reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale prevăzute de lege.

Împrejurările intervenite ulterior datei la care a avut loc operaţiunea impozabilă nu pot fi imputate intimatei-reclamante, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

În acest sens, se constată că societăţile în cauză au devenit inactive sau fuseseră radiate din Registrul Comerţului ulterior încheierii tranzacţiilor, de asemenea, faptul că nu mai funcţionau la sediul declarat, reprezintă o situaţie ulterioară, fără relevanţă în considerarea reclamantei ca fiind de convenienţă cu aceste entităţi.

Recurenta-pârâtă are obligaţia să dovedească reaua-credinţă a reclamantei şi înţelegerea acesteia cu societăţile furnizoare pentru fraudarea legii prin obţinerea unui avantaj fiscal.

Din punctul de vedere al comportamentului economic şi fiscal al intimatei-reclamante, organele fiscale nu au demonstrat caracterul fictiv al al tranzacţiilor şi nici implicarea intimatei în operaţiuni de fraudă fiscală alături de furnizorii săi,toate neregulile fiind extrase ca urmare a împrejurărilor sus-arătate (societăţi inactive, radiate sau nu funcţionează la sediul declarat).

Imposibilitatea de verificare a realităţii preţului tranzacţiilor, datorită lipsei furnizorilor la sediul declarat, nu se susţine, deoarece există, potrivit disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, metode de estimare a preţului de achiziţie.

Dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) lit. f) şi m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au fost respectate de către societatea reclamantă, toate cheltuielile au fost înregistrate în contabilitate, au la bază un document justificativ şi au fost realizate în scopul realizării de venituri impozabile.

Intimata-reclamantă a respectat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, s-au depus toate declaraţiile fiscale şi s-au achitat taxele şi impozitele aferente.

Intimata-reclamantă beneficiază de prezumţia de bună-credinţă, sarcina răsturnării acestei prezumţii revenind organelor fiscale, astfel cum se arată în hotărârea pronunţată de CJUE în Cauza C-18/13 maks Pen Food.

În mod greşit, organele fiscale în loc să pornească de la prezumţia de bună credinţă a reclamantei, au aplicat acesteia o aşa-zisă prezumţie de cunoaştere a comportamentului economic şi fiscal inadecvat al societăţilor furnizoare, deşi toate împrejurările relevate în acest scop au avut loc după încheierea operaţiunilor comerciale.

Soluţia se impune şi din perspectiva jurisprudenţei CJUE, Curtea de Justiţie statuând că dreptul de deducere al contribuabilului nu poate fi refuzat pentru nereguli săvârşite de emitentul facturii pentru mărfurile livrate atât timp cât acesta nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că livrarea respectivă era implicată într-o fraudă (Cauza PPUH Stehcemp, C- 277/14, Cauzele conexe Mahageben şi David, C-80/11 şi C-142/11, Cauza Bonik C-285/11), neputând fi refuzat dreptul contribuabilului de a deduce cheltuieli efectuate pentru realizarea obiectului de activitate pentru motivul că furnizorii săi nu desfăşoară activitate la sediul social, nu au personal de specialitate angajat şi alte asemenea, atâta vreme cât este dovedită livrarea efectivă a mărfurilor şi introducerea lor în procesul de producţie.

Deducerea TVA nu este condiţionată decât de existenţa unei facturi care să cuprindă toate informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi de îndeplinirea obligaţiei de a înregistra taxa, ambele condiţii fiind îndeplinite.

Susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora soluţia nedeductibilităţii ar fi fost dictată de principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi dispusă în limitele atribuţiilor conferite organului fiscal de art. 11 alin. (1) din Codul fiscal nu pot fi primite, întrucât nu a dovedit, fără putinţă de tăgadă, caracterul fictiv al tranzacţiilor societăţii intimate şi, prin urmare, nu putea face apel la textul de lege invocat.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că intimata-reclamantă cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască implicarea într-o procedură de fraudă fiscală şi, în plus, nici susţinerea privind existenţa unei cercetări penale în curs, nu este aptă să conducă la reformarea sentinţei atacate, atâta vreme cât nu s-a constatat pe această cale, cel puţin la nivel de indiciu suficient, a unei intenţii sau activităţi ilicite care să atragă necesitatea refuzului stabilit în actele fiscale atacate.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi împotriva sentinţei nr. 12 din 5 februarie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2022.