Burden of proving fault in administrative-patrimonial liability for illegale suspension of professional practice

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Baroul Galaţi şi Uniunea Naţionala a Barourilor din România: a) obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumelor de 200.000 euro şi 50.000 Lire sterline, cu titlu de daune materiale, ca urmare a actelor administrative nelegale emise de către reprezentanţii Baroului Galaţi şi cei ai U.N.B.R.; b) obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a actelor administrative nelegale, emise de către reprezentanţii Baroului Galaţi şi cei ai U.N.B.R.; c) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul de judecată din data de 18.01.2018, reclamantul a precizat că înţelege să majoreze cuantumul daunelor materiale pe care le solicită, de la suma de 200.000 euro la suma de 340.000 euro.

La termenul de judecată din data de 18.01.2018, Curtea a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul de judecată din data de 28.03.2018, Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că dosarul nr. x/2015 a fost soluţionat definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 583/15.02.2018.

În cauză s-au administrat proba cu înscrisuri şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii B. şi C..

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2792 din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale; a respins, în rest, acţiunea ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata către pârâtul Baroul Galaţi a sumei de 800 RON, cheltuieli de judecată, şi către pârâta U.N.B.R. a sumei de 600 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 400 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., cât şi pârâţii U.N.B.R. şi Baroul Galaţi, recursurile acestora fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat casarea in tot a sentinţei recurate si, in rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin hotărârea data, instanţa a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

In concret, instanţa de fond prin sentinţa pronunţata a avut in vedere aspecte de procedura si de drept material care nu au fost invocate de către reprezentanţii paratelor, prin întâmpinare si nici nu au fost puse in discuţie din oficiu, la vreun termen de judecata, astfel încât reclamantul sa poată exercita dreptul la apărare si sa administreze probe pe aceste aspecte si sa expună o poziţie procesuala. Instanţa de fond a depăşit limitele cu care fost investita de către reclamant si limitele apărărilor formulate de către paraţi, cu privire la care reclamantul a răspuns punctual prin concluziile scrise.

In cauza de fata, paratele nu au invocat in niciun moment inopozabilitatea acelor 5 contracte de împrumut încheiate cu D., reclamantul nu a cunoscut o astfel de problema procedurala, astfel încât sa îşi exercite dreptul la apărare si sa beneficieze de un proces echitabil. Judecătorul fondului a realizat o motivare in privinţa prejudiciului material ce are la baza elemente de procedura, dar si de drept substanţial, care nu au fost invocate in apărare de către parate si cu privire la care reclamantul nu şi-a expus niciun moment o opinie juridica, potrivit normelor de procedura civila, cu respectarea principiului contradictorialităţii, principiului dreptului la apărare, principiului disponibilităţii şi a principiului oralităţii dezbaterilor.

Instanţa isi contrazice propria opinie juridica, de procedura si de fond, in sensul ca, la termenul din data de 16 mai 2018, cand au avut loc dezbaterile, a considerat ca nu se impune audierea martorilor E., F. si G., martori cu care reclamantul a fost de acord sa fie audiaţi, in vederea lămuririi situaţiei juridice, pentru ca prin motivarea sentinţei sa se considere ca reclamantul nu a făcut dovada caracterului cert al prejudiciului cu privire la F. si la societăţile administrate de catre E. si G..

Instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (1) C. proc. civ., care erau inaplicabile in cauza de fata.

3.1.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Trecând de aspectele de nelegalitate procedurale, astfel cum au fost invocate anterior la primul motiv de recurs, dispoziţiile art. 278 alin. (1) din C. proc. civ. sunt inaplicabile in cauza, întrucât aceste contracte au fost încheiate in Marea Britanie, D. este rezident in aceasta tara, iar potrivit actelor adiţionale încheiate in luna august 2018, legea aleasa de către părţile contractuale pentru reglementarea raporturilor juridice, este legea engleza.

Dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat (art. 73, 74, 75, 76, 77) impun următoarele precizări punctuale: contractele au fost încheiate in Marea Britanie, locul de rezidenta atât al numitei D. cat si al reclamantului; banii au fost remisi in numerar in acea tara, întrucât in Romania reclamantul are toate conturile bancare blocate de către DIICO T din anul 2012 si nu poate utiliza niciun serviciu bancar; banii trebuie sa fie restituiţi in Marea Britanie, respectiv locul naşterii raportului juridic; părţile au stabilit expres ca legea aplicabila raporturilor juridice contractuale este legea engleza si echitatea care este aplicabila in acea tara; potrivit legii engleze, nu este necesară nicio formalitate pentru încheierea unui contract de împrumut, nici măcar forma scrisa si nu este necesara îndeplinirea vreunei formalităţi penru opozabilitate fata de terţi.

In cauza sunt aplicabile - referitor la opozabilitate contractului cu elemente de extraneitate - dispoziţiile art. 1091 si 1092 din C. proc. civ.

In raport de legea engleza si de normele de echitate aplicabile in tara de naştere a raporturilor juridice, nu este necesara nicio formalitate legala de încheiere a unui contract de imprumut, din punct de vedere al validităţii contractului de împrumut si a formei acestuia si nu este necesara nicio procedura speciala pentru opozabilitatea contractului fata de terţi. Procedura civila romana stipulează in mod expres faptul ca, in privinţa raporturilor juridice cu element de extraneitate, legea aplicabila obligatorie pentru judecătorul roman este legea aplicabila in tara in care a luat naştere raportul juridic, contractul este supus legii alese prin consens de către părţile contractului.

In raport de aspectele de drept si aspectele procedurale prezentate anterior, referitoare la contractele bilaterale cu element de extraneitate, este evident faptul ca interpretarea juridica realizata de către judecătorul fondului in prezenta cauza este una nelegala.

Se impune a se avea in vedere faptul ca aceste contracte de împrumut, dincolo de precizările legale anterioare, se coroborau din punct de vedere probator cu celelalte probe administrate in cauza de către reclamant, după cum urmează:

- cu inscrisurile (adeverinţe I.T.M. si A.N.A.F.), din care rezulta ca în perioada anilor 2015-2017 reclamantul nu a avut niciun loc de munca si ca nu a realizat niciun venit;

- cu declaraţiile martorilor B. si C., care au precizat faptul ca in lipsa veniturilor reclamantul era ajutat financiar de o prietena din Anglia care l-a impumutat in perioada anilor 2015-2017 cu sume necesare realizării traiului.

Sentinţa recurata in prezenta cauza este nelegala referitor la prejudiciul efectiv al reclamantului, damnum emergens, care este cert si este dovedit in cuantum de 50.000 de lire sterline.

Instanţa de fond in analiza prejudiciului sub forma lucrum cessans, respectiv sumelor de bani pe care reclamantul nu le-a câştigat si putea sa le castige in condiţii normale, realizează o interpretare personala a normelor legale, care încalcă atât dispoziţiile de procedura civila in sensul analizei obiective a probelor administrate, dar si normele de drept material substanţial in materia contractelor si a Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

In prezenta cauza, se află in domeniul unei profesii liberale, a avocaturii, care este o profesie organizata legal, dar este o profesie care se exercita individual, in mod liber in piaţa concurentiala, cu respectarea normelor si îndatoririlor stabilite de legea 51/1995 priviind statutul profesiei de avocat. In aceasta profesie, elementul esenţial in vederea incheierii unui contract il reprezintă avocatul insasi, clientul doreşte sa colaboreze cu acesta din perspectiva cunoştinţelor juridice si a expertizei pe care acest avocat o are.

Chiar si in aceasta situaţie speciala care vizează obiectul contractului de asistenta juridica, normele legale stabilite in C. civ. in materie de oferta, de acceptare a ofertei si de încheiere a contractelor sunt aplicabile si in cauza de fata (art. 1188 din C. civ. - Oferta de a contracta).

Poziţia juridica a judecătorului fondului referitoare la ofertele depuse la dosarul cauzei de către reclamant este una nelegala, întrucât se poate constata ca ofertele depuse in raport de textul legal sus menţionat îndeplineau toate condiţiile legale, obligatorii si cumulative, pentru a conduce la incheierea contractului in forma finala, insa ofertele, deşi acceptate de către reclamant, nu au avut drept efect încheierea contractelor, ca urmare a faptului prejudiciabil realizat de către reprezentanţii paratelor, si anume suspendarea nelegala din tabloul avocaţilor definitiv cu drept de exercitare a profesiei.

Motivarea instanţei de judecata in sensul ca aceste oferte erau doar potenţiale, nefiind certa executarea contractelor, este nelegala.

Referitor la primul aspect sus menţionat, este evident ca interpretarea instanţei de fond excede dispoziţiilor art. 1188 din C. civ., astfel cum a subliniat anterior, ofertele conţineau toate elementele necesare pentru incheierea contractelor de asistenta juridica, respectiv suma ce trebuia achitata cu titlu de onorariu, activităţile care trebuia prestate de către reclamant si perioada de timp pentru care se încheiau contractele.

Referitor la cel de al doilea aspect in sensul ca in ipoteza incheierii contractelor pentru care reclamantul a primit ofertele de la potenţialii clienţi, nu era certa derularea pana la final a contractelor, instanţa creează ipoteze de lucru in afara normelor legale.

Ofertele depuse la dosarul cauzei erau certe si legau potenţialii clienţi in limitele condiţiilor acceptate de către aceştia, iar contractele încheiat potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 constituie titlu executoriu cu privire la sumele de bani stabilite ca onorariu avocaţial, asa încât era cert ca reclamantul ar fi încasat in mod cert sumele de bani solicitate in cauza cu titlu de beneficiu nerealizat.

Mai mult, din martie 2017, după reînscrierea pe tabloul avocaţilor cu drept de execrcitare a profesiei, clienţii potenţiali cu privire la care a depus ofertele pentru perioada anilor 2015-2017, au incheiat contractele de asistenta juridica cu reclamantul la onorarii superioare, fata de cele menţionate in oferte, contracte care se deruleaza si la data formulării prezentului recurs.

Instanţa de fond, in analiza pe care o realizează, denaturează prin motivare elementul de drept si de fapt care trebuia dovedit si anume beneficiul nerealizat de către reclamant ca urmare a actelor nelegale emise de către reprezentaţii paratelor intimate si nu pierderea materiala certa, efectiv suferita, damnum emergens.

Din acesta analiza anterioara rezulta in mod clar ca raţionamentul juridic realizat de către instanţa de fond este unul nelegal, interpretarea normelor de drept material si procesual nu este in spiritul si scopul stabilit de către legiuitor, iar interpretarea probelor este una subiectiva si nu in concordanta cu elementele de fapt obiective ce rezulta din coroborarea probelor, in mod intrinsec si in raportare la normele de drept aplicabile fieacarui act si fapt juridic. Referitor la ofertele înaintate reclamantului de către F., se arată că acesta ca persoana fizica nu are registre de intrare ieşire pentru documentele private pe care le semnează, oferta acestuia este coroborata cu declaraţiile martorilor B. si C. si in aceasta faza a recursului cu declaraţia notariala a acestuia, care confirma intenţia certa de a colabora cu reclamantul si faptul ca in momentul de fata colaborează pe plan juridic cu reclamantul. Din aceasta perspectiva, poziţia juridica a instanţei de fond este una contrara probelor certe administrate si a normelor de drept material aplicabile in cauza. In perioada anilor 2015-217, reclamantul a fost prejudiciat de către reprezentaţii paraţilor care prin actele administrative nelegale au împiedicat obţinerea unor venituri in cuantum de 340.000 euro.

In ceea ce priveşte daunele morale, poziţia instanţei de judecata este una nelegala, întrucât a minimalizat in mod nejustifficat suferinţa reclamantului si s-a raportat la aspecte de fapt nesustinute de către reclamant. Instanţa de fond considera ca, urmare actelor administrative nelegale, emise de către reprezentanţii intimatelor, reclamantul nu a putut sa işi exercite activitatea de avocat, aspect care l-a prejudiciat din punct de vedere moral, psihic.

Instanţa nu are in vedere motivarea sentinţei 4204/2016 a Curţii de Apel Bucureşti prin care judecătorul fondului reţine faptul ca, prin actele administrative adoptate de către reprezentanţii Consiliului Baroului Galaţi si reprezentanţii U.N.B.R., a fost încălcat dreptul constituţional la munca al reclamantului in mod discriminatoriu si nelegal. Practic, prin incalcarea dreptului constitutional la munca, reclamantul a fost anulat din societatea romaneasca in mod definitiv, suferinţele produse au avut efect pe toate palierele vieţii sale si nu prin crearea de emoţii negative ca urmare a faptului ca nu a putut sa exercite profesia de avocat. Instanţa de fond considera in mod eronat ca suferinţa morala a reclamantului a fost generata de faptul ca nu a putut sa exercite profesia de avocat, punct de vedere total nelegal.

Prin actele administrative adoptate de către reprezentanţii Consiliului Baroului Galaţi si reprezentanţii U.N.B.R., a fost încălcat dreptul constituţional la munca al reclamantului in mod discriminatoriu si nelegal asa încât nu a avut niciun venit, nu a avut acces la sănătate, cultura, educaţie profesionala.

Repararea daunelor morale este si trebuie sa fie înţeleasa într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materiala, care fizic nici nu este posibila, ci ca un complex de masuri nepatrimoniale si patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, sa ofere victimei o anumita satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate. Aceasta despăgubire trebuie sa fie totuşi efectiva si rezonabila, compensarea prejudiciului neefectuându-se prin faptul obligării la plata în sine, ci prin chiar suma de bani acordata, care trebuie sa aibă o capacitate de a diminua întrucâtva suferinţele sau frustrările trăite de victimă.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a statuat faptul ca, deoarece este vorba de lezarea unor valori fara conţinut economic si de protejarea unor drepturi care intra, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viata) din Convenţia europeana, dar si de valori aparate de art. 22 din Constituţie si art. 58 C. civ., existenta prejudiciului este circumscrisa condiţiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabila corespunzătoare a prejudiciului real si efectiv produs victimei.

Prejudiciul moral a fost definit ca fiind orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane si care se manifesta prin suferinţa fizica sau/si morala, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea si imaginea fizica aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizica şi psihica (art. 58 noul C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viata aparat de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si trebuie sa fie reparate.

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătura cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. în ce priveşte modul de calcul, cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc, dar nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Aşadar, ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine sa compenseze acest prejudiciu si sa aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat, care trebuie sa fie egala cu valoarea daunelor materiale.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 si 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul declarat de pârâta UNBR

Pârâta Uniunea Naţională a Barourilor de România (UNBR) a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei in ceea ce priveşte obligarea UNBR, in solidar cu Baroul Galaţi, la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de daune morale, precum si la plata cheltuielilor de judecata; a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată şi în recurs.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond a făcut o greşita aplicare a normelor care reglementează răspunderea civila delictuala (art. 1349 - 1395 C. civ.); judecătorul fondului a reţinut, in mod greşit, ca exista culpa prezumata absolut a celor doua parate - UNBR si Baroul Galaţi- din moment ce doua acte administrative emise de parate au fost anulate ca fiind nelegale.

Instanţa de fond nu ia in considerare faptul ca aceste doua acte administrative - in ordine cronologica, decizia nr. 19/30.03.2015 emisa de Consiliul Baroului Galaţi si decizia nr. 55/12.12.2015 a Consiliului UNBR- au fost emise la date la care dispoziţiile art. 50 din Statutul profesiei de avocat erau in vigoare, anularea acestui text făcându-se abia prin sentinţa civila nr. 4204/22.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti. Deci, decizia Consiliului Baroului Galaţi a fost emisa cu un an si noua luni inainte de anularea dispoziţiilor art. 50 din Statutul profesiei de avocat. Tot anterioara acestei anulari este si decizia Consiliului UNBR, care a fost pronunţată cu un an inainte de anularea sus-mentionatului articol din Statut.

In aceste condiţii, chiar daca prin aceeaşi sentinţa au fost anulate, subsecvent anularii art. 50 din Statut si cele doua acte administrative menţionate mai sus, nu poate fi reţinuta culpa absoluta a paratelor in emiterea actelor, aplicând greşit legea.

Chiar daca se are in vedere particularitatea raporturilor de drept administrativ, respectiv aceea ca in material contenciosului administrativ fapta ilicita îmbracă forma actului administrativ nelegal, iar culpa autorităţii publice emitente a actului administrativ care încalcă prevederile legale este prezumata, aceasta particularitate nu poate fi avuta in vedere in speţa, deoarece la data emiterii celor doua acte administrative dispoziţiile art. 50 din Statutul profesiei de avocat, pe care se întemeiază cele doua decizii, era in vigoare, textul fiind abrogat cu un an, respectiv cu un an si noua luni ulterior celor doua decizii.

In aceste condiţii, in speţa nu numai ca nu se putea retine prezumţia de culpa absoluta a emitentelor actelor administrative, ci trebuia reţinut, ţinând cont de cronologia evenimentelor, exact contrariul, respectiv lipsa oricărei culpe, ţinând cont de faptul ca cele doua acte administrative au fost emise in baza unui text de lege in vigoare la data edictării acestora si ca nici Consiliul Baroului Galaţi si nici Consiliul UNBR nu puteau sa facă altceva decât sa aplice legea in vigoare la data respectiva, respectiv a dispoziţiilor art. 50 din Statutul profesiei de avocat.

Fata de cele de mai sus, considera ca nu exista culpa in emiterea celor doua decizii, de Consiliul Baroului Galaţi si, respectiv, de Consiliul UNBR. Or, in lipsa vinovăţiei - ca element constitutiv al faptului ilicit- nu exista nici fapt ilicit, iar in lipsa faptului ilicit nu poate fi reţinuta nici obligarea la acoperirea prejudiciului, material sau moral.

Instanţa de fond retine, in mod greşit, existenta unui prejudiciu moral suferit de către reclamant, motivat de faptul ca acesta a fost împiedicat, in mod nelegal, prin actele administrative anulate, sa isi exercite profesia de avocat in perioada 02.02.2015 - 09.03.2017.

Motivarea primei instanţe are o premisa falsa; nu actele administrative emise de Consiliul Baroului Galaţi si de Consiliul UNBR au dus la situaţia invocata de intimatul-reclamant, ci chiar faptele acestuia; acest lucru nu s-a întâmplat in 2015, ci in anul 2012, când intimatul a fost pus sub urmărire penala.

Instanţa de fond face o greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995. In considerentele hotărârii, judecătorul fondului retine ca din documentele aflate la filele x si din depoziţiile martorilor audiaţi rezulta ca au fost purtate discuţii intre reclamant, in calitate de avocat si potenţiali clienţi. Tinand cont de data la care aceste discuţii au avut loc, aceasta menţiune, reţinuta de instanţa de fond in considerentele sentinţei atacate, este greşita. In conformitate cu dispoziţiile imperative ale Legii 51/1995, numai avocaţii inscrisi in tablou si care au exerciţiul profesiei pot activa in calitate de avocaţi. Or, la data la care instanţa retine ca intimatul-reclamant a a purtat discuţii, in calitate de avocat, cu potenţiali clienţi, in vederea încheierii unor contracte de asistenta juridica, acesta era suspendat, nu avea exerciţiul profesiei. In aceste condiţii, intimatul-reclamant nu putea sa "poarte discuţii" pentru încheierea unor contracte de asistenta juridica, pentru ca nu avea voie sa incheie astfel de contracte, iar finalizarea unor negocieri făcute cu buna credinţa este tocmai încheierea contractului.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea sentinţei si in ceea ce priveşte cheltuielile de judecata, atât in privinţa celor la care a fost obligată, cat si in privinţa celor care nu i s-au acordat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.3. Recursul declarat de pârâtul Baroul Galaţi

Pârâtul Baroul Galaţi a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţia de obligare a Baroului Galaţi la plata sumei de 10.000 de euro cu titlu de daune morale, în solidar cu U.N.B.R. şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 de RON, în solidar cu U.N.B.R., şi respingerea în tot acţiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată suportate la fond şi în recurs.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond a aplicat greşit normele ce reglementează răspunderea chilă delictuală (art. 1349-1395 C. civ.) care completează dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reţinându-se greşit că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, pentru că prin actele administrative anulate prin sentinţa civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016 a fost împiedicat să exercite profesia de avocat în perioada 02.02.2015-09.03.2018, acestuia fiindu-i cauzată o suferinţă psihică, morala, determinată de schimbarea dramatică a modului de viaţă pus într-o situaţie de inferioritate, de umilinţă şi de frustrare manifestată prin izolare de societate.

Instanţa a reţinut greşit că este prezumată absolut culpa pârâtelor şi că acesta rezultă din "nerespectarea de către pârâte a prevederilor legale reţinute în considerentele hotărârii judecătoreşti referitoare la nerespectarea principiului ierarhiei actelor normative, prevăzut de art. 4 din Legea nr. 24/2000, nerespectarea exigenţelor art. 53 din Constituţia României", în condiţiile în care nu există nicio reglementare care să instituie pretinsa prezumţie legală la care face referire instanţa, având totodată în vedere prevederile art. 328 C. proc. civ. (or, după caz, de art. 329 C. proc. civ.). Reclamantul trebuia să facă dovada existenţei prejudiciului moral, ceea ce nu s-a făcut în cauză, instanţa apreciind conform raţionamentului greşit de mai sus, că existenţa prejudiciului se prezumă.

O altă condiţie cerată a fi întrunită cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale este vinovăţia. Or, după cum a arătat şi la fond, nu se poate reţine o atitudine culpabilă a Baroului Galaţi şi a U.N.B.R. în emiterea deciziilor anulate. Ambele instituţii aveau obligaţia de a respecta prevederile legale la momentul emiterii actelor administrative, inclusiv art. 50 din Statutul profesiei de avocat, prin prisma art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 ce stabileşte ierarhia normelor ce reglementează profesia de avocat.

Baroul Galaţi nu putea pronunţa prin Decizia nr. 19 din 30.03.2015 o altă soluţie atât timp cât dispoziţiile art. 50 din Statutul profesiei de avocat erau în vigoare şi obligatorii (potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995) pentru toate organele profesiei de avocat. Mai mult, anularea prin sentinţa civila nr. 4204 din 22 decembrie 2016 a Deciziei nr. 19 din 30.03.2015 emisă de Consiliul Baroului Galaţi a fost, după cum rezultă din chiar motivarea hotărârii, subsecventă anulării art. 50 din Statutul profesiei de avocat, motivele de nelegalitate reţinute în acea cauză privind exclusiv art. 50 din Statutul profesiei de avocat şi au fost identificate motive de nelcgalitate proprii deciziei baroului; lipseşte astfel vinovăţia Baroului Galaţi.

De asemenea, Decizia nr. 47 din 23.03.2012 a Consiliului Baroului Galaţi, prin care a fost suspendat din profesie, nu a fost anulată de instanţă, prin sentinţa civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016 fiind respins acest capăt de cerere, iar la momentul la care intimatul a fost suspendat din profesia de avocat acesta era deja reţinut preventiv, fiindu-i ulterior şi interzis dreptul de a exercita profesia de avocat. Ca atare, obligarea Baroului Galaţi la plata de despăgubiri morale nu are temei legal nici cu privire la condiţia vinovăţiei. Conduita pârâţilor nu a fost culpabilă, consecinţa neîndeplinirii respectivei condiţii fiind aceea că nu se mai impunea analizarea existenţei sau a întinderii prejudiciului, condiţiile răspunderii civile delictuale trebuind a fi întrunite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre ele făcând de prisos cercetarea celorlalte.

Instanţa a mai reţinut fără temei că reclamantului i-a fost cauzată o suferinţă psihică şi morală de umilinţă şi de frustrare, dar nu are în vedere că eventualele suferinţe sunt legate de situaţia de fapt mediatizată pe larg de presa locală şi centrală, respectiv aceea că împotriva reclamantului a fost începută urmărirea penală şi respectiv a fost trimis în judecată cu privire la săvârşirea mai multor infracţiuni, în mai multe dosare penale.

După cum a arătat şi la fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus arestarea preventivă a acestuia, măsură menţinută până la data de 22 noiembrie 2013, când a fost ridicată de Curtea de Apel Iaşi.

Prin sentinţa penală nr. 10 din 26.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul x/2013, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată; la 14 pedepse de câte 4 ani închisoare fiecare pentru săvârşirea a 14 infracţiuni de şantaj; la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor; la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în. formă continuată, instanţa penală dispunând executarea pedepsei celei mai grele de 6 ani de închisoare, la care se aplică pedeapsă complementară a interzicerii pe o durată de 4 ani şi a dreptului de a exercita profesia de avocat, aceeaşi interdicţie fiind stabilită şi ca pedeapsă accesorie. Cauza se află pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală pentru soluţionarea apelului, cu următorul termen de judecată la 01.10.2018, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2016. Reclamantul a mai fost trimis în judecată, alături de alţi inculpaţi, în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi având ca obiect infracţiunile de iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7), precum şi, tot alături de alţi inculpaţi, în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curţii de Apel Galaţi având ca obiect infracţiunea de spălare de bani în formă continuată. De asemenea, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a format dosarul nr. x/2016 în care reclamantul este judecat, împreună cu alte persoane, pentru constituirea unui grup infracţional organizat. Nu este întrunită, aşadar, nici cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta pretins ilicită şi presupusul prejudiciu.

De asemenea, nelegal s-a pronunţat instanţa acordând daune morale pentru perioada 02.02.2015-09.03.2018, o perioadă mai mare decât cea pentru care au fost solicitate despăgubiri de către reclamant.

În subsidiar, reţinerea instanţei în sensul că cele statuate prin Decizia nr. 1959/15.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2012, respectiv că "anularea actului administrativ vătămător este de natură prin ea însâşi să se constituie într-o reparaţie adecvată a eventualului prejudiciu suferit de reclamant", se aplică doar parţial este greşită, în situaţia ipotetică în care ar fi întrunite condiţiile răspunderii chile delictuale anularea respectivelor acte administrative constituind în concret, faţă de împrejurarea de fapt şi faţă de considerentele arătate mai sus, o reparaţie completă a eventualului prejudiciu şi nu doar parţială.

Cu privire la cheltuielile de judecată la care Baroul Galaţi a fost obligat la fond, faţă de prevederile art. 453 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei şi cu privire la această soluţie şi admiţând recursul, obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată suportate la fond şi recurs.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea depusă de pârâta UNBR

Pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România a formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant A., prin care a solicitat respingerea acestuia.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Recurentul-reclamant considera ca instanţa de fond a incalcat regulile de procedura a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care acesta solicita ca instanţa de recurs sa facă aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Aceste susţineri sunt eronate si incalca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului roman, respectiv principiul iura novit curia. Judecătorul fondului nu avea de ce sa pună in discuţie inopozabilitatea celor cinci contracte de împrumut, pentru ca aceasta nu este un aspect de discutat in contradictoriu, ci o concluzie la care a ajuns prima instanţa, in baza probelor administrate in fondul cauzei, aplicând principiul da nihi factum, dabo tibi jus.

Referitor la aplicarea, in speţa, a dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de fond a făcut o corecta aplicare a acestui articol; la fondul cauzei, recurentul-reclamant nu a susţinut niciun moment ca legea aplicabila ar fi alta decât legea romana, beneficiarul contractelor de imprumut fiind un cetăţean roman cu domiciliul in România. In aceste condiţii, nefiind o susţinere pe care sa o fi făcut in fondul cauzei, aceasta nu mai poate fi făcuta in recurs; aceasta cu atât mai mult cu cat abia după ce instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la inopozabilitatea fata de paraţi a celor cinci contracte de imprumut, adică in luna august 2018, recurentul-reclamant, in calitatea sa de împrumutat, a inteles ca, impreuna cu imprumutatorul, sa aleagă, prin acte adiţionale, legea engleza ca fiind legea aplicabila celor cinci contracte de imprumut. In plus, tinand cont de data încheierii actelor adiţionale la cele cinci contracte de imprumut, nu poate fi admisa teza potrivit căreia ar fi in fata unei critici aduse hotărârii atacate.

Referitor la prejudiciul material suferit de către recurentul-reclamant, considera pârâta ca in mod corect instanţa de fond a reţinut ca reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu material, nici in ceea ce priveşte damnum emergens, nici in ceea ce priveşte lucrum cessans.

Pârâta a reluat aspectele legate de premiza viciata de la care porneşte oferta de a contracta făcuta de către recurentul reclamant; deşi nu era avocat la data la care a făcut ofertele de a contracta, a făcut aceste oferte către clienţi ca si când ar fi fost avocat, răspunsurile prezumtivilor clienţi referindu-se, in mod explicit, la sume de bani care trebuie plătite cu titlu de onorariu de avocat, in temeiul Legii 51/1995.

In plus, majoritatea "clienţilor" ofertaţi de către recurentul reclamant in perioada in care nu exercita profesia, făceau parte din cercul sau de cunoştinţe, motiv pentru care considera ca ofertele depuse in sprijinul dovedirii prejudiciului material nu numai ca pleacă de la o premiza viciata a ofertantului, dar sunt realizate pro causa, pentru a fi administrate ca probe in acest dosar.

În al doilea rând, se invocă inexistenta unor venituri stabile, predictibile, in profesia de avocat. Este de esenţa profesiei de avocat, ca profesie liberala, ca avocatul isi asuma riscul exercitării profesiei intr-un sistem care nu ii asigura stabilitatea si predictibilitatea veniturilor. In aceasta situaţie, chiar si daca am fi fost in fata unor oferte neviciate, acestea nu ar fi trebuit sa fie luate in considerare de către judecătorul fondului, deoarece pana la materializarea voinţei părţilor intr-un contract de asistenta juridica nu se poate vorbi de un venit încasat de avocat, venit care nu este nici stabil si nici predictibil, pentru a putea fi cuantificat pentru viitor.

Referitor la criticile formulate de recurentul-reclamant privind acordarea unei sume prea mici cu titlu de daune morale, pârâta a arătat că instanţa de fond nu trebuia sa îi oblige deloc la plata unei sume cu titlu de daune morale.

4.2. Întâmpinarea depusă de pârâtul Baroul Galaţi

Pârâtul Baroul Galaţi a formulat întâmpinare faţă de recursul exercitat de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, acesta este neîntemeiat întrucât prin întâmpinare, cât şi prin concluziile puse, Baroul Galaţi a susţinut că înscrisurile prezentate de reclamant cu privire la pretinsul împrumut de 50.000 lire sterline sunt irelevante, fiind întocmite pro causa şi că martorii audiaţi la solicitarea acestuia nu au constatat personal pretinsa remitere a sumei către numita D., fapt de esenţa contractului de împrumut, fără a fi făcută dovada remiterii sumei şi a certitudinii pretinsului prejudiciu.

Recurentul-reclamant a pus concluzii la fond, susţinând că trebuie dată eficienţă celor 5 contracte de împrumut în temeiul cărora a cerut suma de 50.000 lire sterline cu titlu de daune materiale, bani pe care a arătat că i-ar avea de restituit şi ar fi putut să îi restituie dacă i se permitea să lucreze.

Nefăcându-se dovada existenţei reale a împrumutului şi a remiterii sumei, este irelevantă şi susţinerea recurentului-reclamant din recurs că respectivele contracte ar fi guvernate de o lege străină conform unui act adiţional de alegere a legii engleze drept lege aplicabilă respectivelor contracte, ce ar fi fost încheiat după pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond, în luna august 2018, act care de asemenea este întocmit pro causa.

În mod corect a fost respinsă ca neutilă de instanţa de fond şi proba cu biletele de avion solicitată de reclamant, întrucât nu s-ar fi probat, prin acestea, că s-au remis sumele de bani pretins împrumutate, ci doar că s-ar fi făcut deplasări în Marea Britanic Nu există din acest considerent nici motivarea contradictorie invocată de recurentul-reci amant ca motiv de recurs.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, este irelevantă susţinerea nouă din recurs în sensul că în realitate o altă lege decât cea română ar guverna împrumutul, instanţa făcând corect aplicarea art. 278 alin. (1) C. proc. civ.

Corect s-a reţinut de către instanţa de fond că nu a fost probat nici prejudiciul material reprezentând beneficiul nerealizat întrucât acesta nu este sigur nici în privinţa existenţei sale, nici a posibilităţii de evaluare, constituind cel mult un prejudiciu eventual, ţinând cont şi de particularitatea profesiei de avocat - profesie liberală.

Cu privire la susţinerea că instanţa ar fi minimalizat nejustificat suferinţa recurentului-reclamant acordând daune morale de doar 10.000 euro, aceasta este de asemenea neîntemeiată, sub acest aspect urmând a fi avute în vedere şi motivele de recurs prin care a solicitat respingerea acestui capăt de cerere.

Este relevantă împrejurarea că prin sentinţa penală nr. 32 din data de 30.07.2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2012 recurentul-reclamant a fost condamnat, fiind redate pe larg măsuri dispuse prin dispozitivul acestei sentinţe. Pe rolul instanţelor se află şi alte cauze penale în care recurentul-reclamant a fost trimis in judecată. Toate cauzele penale au fost şi sunt pe larg mediatizate de presa locală şi centrală. Ca atare, pretinsa suferinţă morală este legată de existenţa dosarelor penale în care recurentul-reclamant are calitatea de inculpat, împreună cu alte persoane, mediatizate pe larg şi nu are legătură cu neexercitarea profesiei de avocat.

4.3. Întâmpinarea depusă de reclamant

Reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de către Baroul Galaţi si de către U.N.B.R., ca fiind nefondate.

În motivare, reclamantul a arătat că a formulat prezenta întâmpinare împotriva ambelor recursuri, in mod unitar, întrucât deşi sunt entităţi juridice diferite, recursurile formulate sunt identice. Prin recursurile formulate, se invoca faptul ca hotărârea instanţei de fond este nelegala, întrucât nu se poate retine o culpa a reprezentanţilor paratelor, aceştia au avut în vedere la emiterea actelor administrative considerate nelegale, prin sentinţa civila 4204 din 22 decembrie 2016, a Curţii de Apel Bucureşti, dispoziţiile art. 50 din statutul profesiei de avocat si dispoziţiile Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, privind exercitarea profesiei de avocat.

Prin recursurile formulate, se invoca faptul ca reclamantului nu i-a fost cauzata nicio suferinţa psihica sau morala, în raport de mediatizarea situaţiei de fapt in presa centrala si locala a dosarelor penale in care sunt cercetat.

Motivele de recurs invocate de către Baroul Galaţi si de către UNBR sunt netemeinice. Art. 50 din Statutul profesiei de avocat reprezintă un act administrativ normativ emis de către U.N.B.R., act administrativ cu privire la care Curtea de Apel Bucureşti a constatat ca este nelegal, in raport de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 si în raport de dispoziţiile constituţionale. Nelegalitatea Art. 50 din Statutul profesiei de avocat nu mai poate constitui obiect de dezbatere juridica sentinţa 4204/2016 este definitiva si produce efecte juridice in sensul autorităţii de lucru judecat.

Reprezentanţii Baroului Galaţi şi reprezentanţii U.N.B.R. sunt profesionişti ai dreptului, sunt avocaţi cu inalta pregătire profesionala si vechime in profesie, astfel încât aveau reprezentarea juridica a nelegalităţii art. 50 din Statutul profesiei de avocat.

Invocarea in cadrul recursului formulat a unor aspecte referitoare la situaţia dosarelor penale personale ale recurentului excedă cadrul procesual din prezenta cauza, legiuitorul nu a inclus in analiza condiţiilor cumulative pentru atragerea răspunderii funcţionarilor ce au emis acte administrative nelegale, vreo condiţie care sa vizeze vreo latura penala.

Reprezentanţii Baroului Galaţi si reprezentanţii U.N.B.R. dovedesc inca o data in plus rea credinţa în exercitarea drepturilor procesuale si încalcă prezumptia de nevinovăţie care este reglementata de Constituţia României sî cu privire la care si-au asumat obligaţia profesionala sa o exercite cu privire la clienţii care ii anagajeaza sa le apere drepturile in fata autorităţilor judiciare. Decizia 1959/2014 a I. C. civ..J vizează o alta situaţie de fapt care nu are nici o legătura cu situaţia juridica a recurentului din prezenta cauza.

5. Răspunsul la întâmpinare

Pârâtul Baroul Galaţi a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de reclamnt, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate de aceasta.

6. Soluţia dată de instanţa de recurs

6.1. Situaţia de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă

Reclamantul este avocat definitiv in cadrul Baroului Galaţi din anul 2000.

In anul 2012, fata de reclamant s-a dispus începerea urmăririi penale si punerea in mişcare a acţiunii penale, in cauza penala 88/D/P/2009, instrumentata de D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Galaţi. In cauza penala in care a fost cercetat, la data: de 20 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a emis pe numele reclamantului un mandat de arestare preventiva, care a fost confirmat la data de 27 martie 2012.

Reclamantul a fost arestat in perioada 27 martie 2012 - 22 noiembrie 2013.

La data de 22 martie 2012, Consiliul Baroului Galaţi a adoptat decizia nr. 47 in temeiul art. 50 din Statutul Profesiei de Avocat si a dispus suspendarea reclamantului de pe tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei.

La data de 22 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar, stabilind printre obligaţiile impuse reclamantului si obligaţia de a nu exercita profesia de avocat.

La data de 02 februarie 2015, Curtea de Apel laşi, secţia Penala, pe rolul căreia se judeca cauza penala, in care a fost arestat preventiv, a dispus ridicarea interdicţiei de a nu exercita profesia de avocat.

După ridicarea interdicţiei de a nu exercita profesia de avocat, reclamantul a solicitat Consiliului Baroului Galaţi reînscrierea pe tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, cu motivarea ca Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat nu cuprinde nici un caz de suspendare care sa se aplice reclamantului, art. 50 din Statutul profesiei de avocat fiind un text nelegal si neconstitutional, iar interzicerea exercitării profesiei de avocat este de natura sa incalce dreptul constituţional la munca al reclamantului.

Prin Decizia nr. 19 din 30 martie 2015, Consiliul Baroului Galaţi, in urma şedinţei desfăşurate, a respins cererea reclamantului si a menţinut măsura suspendării.

Reclamantul a contestat Decizia 19 din 30 martie 2015, la U.N.B.R., care in luna decembrie 2015, a emis decizia nr. 55, prin care s-a respins contestaţia formulata de reclamant.

În fapt, prin cererile conexe, astfel cum au fost precizate şi completate, care au format obiectul dosarului nr. x/2015 (dosar conexat nr. x/2016) aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea deciziilor nr. 47/23.03.2012 şi nr. 19/30.03.2015 adoptate de Consiliul Baroului Galaţi, constatarea nulităţii art. 50 din Statutul profesiei de avocat adoptat de U.N.B.R., anularea art. 1 din decizia consiliului U.N.B.R. nr. 55/12.12.2015 şi anularea deciziei consiliului U.N.B.R. nr. 18/05.09.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererile conexe, a anulat decizia consiliului U.N.B.R. nr. 18/05.09.2015, a anulat art. 50 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011 şi, în consecinţă, a anulat art. 1 din decizia consiliului U.N.B.R. nr. 55/12.12.2015 şi decizia nr. 19 din 30 martie 2015 emisa de Consiliul Baroului Galaţi.

Sentinţa civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nu a fost recurată de Baroul Galaţi şi U.N.B.R. ci doar de reclamantul A. care a formulat cerere de renunţare la judecata recursului, cerere de care s-a luat act prin decizia civilă nr. 583 din 15.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, sentinţa rămânând astfel definitivă.

La data de 09 martie 2017, s-a dispus reintegrarea reclamantului A. pe tabloul avocaţilor definitivi cu drept de exercitare a profesiei din cadrul Baroului Galaţi.

Prezenta acţiune formulată de reclamant este întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi are ca obiect obligarea pârâtelor U.N.B.R. şi Baroul Galaţi la plata de daune materiale şi morale pentru perioada 02.02.2015-09.03.2017 (daune materiale în cuantum de 340.000 euro şi 50.000 lire sterline, daune morale în cuantum de 250.000 euro) pentru prejudiciul produs prin emiterea actelor administrative nelegale anulate prin sentinţa nr. 4204 din 22 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă.

În drept, Curtea a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd următoarele:

"(1) Cand persoana vatamata a cerut anularea actului administrativ, fara a cere in acelasi timp si despagubiri, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoasca intinderea pagubei.

(2) Cererile se adreseaza instantelor de contencios administrativ competente, in termenul de un an prevazut la art. 11 alin. (2)."

6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant

6.2.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant s-a referit la încălcarea de către prima instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că inopozabilitatea contractelor de împrumut nu a fost pusă în discuţie de către instanţă şi nici invocată de către pârâte, astfel că reclamantului i-a fost afectat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că ceea ce invocă reclamantul nu constituie un aspect de drept care să poată fi încadrat în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., deoarece nu reprezintă o regulă de procedură care să fi trebuit respectată, ci reprezintă un aspect de aplicare a legii, încadrabil în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, în cadrul criticilor aduse de reclamant cu privire la modalitatea de aplicare a legii de către prima instanţă, Înalta Curte va răspunde şi acestor aspecte.

Prin urmare, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat.

6.2.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la prejudiciul material suferit, reclamantul a susţinut că acesta constă în primul rând în sumele de bani în cuantum total de 50.000 lire sterline, împrumutate în perioada 02.02.2015-09-03.2017 de la împrumutătoarea D., pentru a se întreţine, în lipsa altor venituri (damnum emergens) sume pe care va trebui să le restituie.

Prima instanţă, în esenţă, a reţinut că, dincolo de faptul că cele 5 contracte de împrumut sunt inopozabile terţilor pentru lipsa datei certe, din conţinutul acestora nu rezultă remiterea efectivă a sumelor de bani către reclamant; ca urmare, în lipsa datei certe care atrage inopozabilitatea şi în lipsa dovezii remiterii sumelor care fac obiectul celor 5 contracte de împrumut depuse la dosar, condiţie de valabilitate a contractului real de împrumut de consumaţie (lipsa acestor elemente constituind, totodată şi indicii că aceste acte juridice sunt încheiate pro causa), prima instanţă a constatat că Curtea constată că înscrisurile amintite nu fac dovada prejudiciului material de 50.000 lire sterline pretins de reclamant.

Cu privire la aceste aspecte, recurentul-reclamant a invocat, aşa cum s-a arătat mai sus, încălcarea de către prima instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că inopozabilitatea contractelor de împrumut nu a fost pusă în discuţie de către instanţă şi nici invocată de către pârâte, astfel că reclamantului i-a fost afectat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că argumentul primei instanţe legat de inopozabilitatea contractelor de împrumut reprezintă un aspect ce ţine de legalitatea probei cu înscrisuri, astfel cum este reglementată de C. civ. şi de C. proc. civ., iar legalitatea probelor administrate se răsfrânge asupra temeiniciei acestora.

Or, dezbaterile pe fondul cauzei privesc tocmai temeinicia acţiunii prin prisma dovezilor administrate, văzute ca un întreg format din pertinenţa şi legalitatea acestora; instanţa nu este ţinută să pună în discuţie fiecare regulă de apreciere a probatoriului administrat, deoarece acestea fac parte din mecanismul logico-juridic de formare a convingerii judecătorului, ci este ţinută de obligaţia de a exprima în cuprinsul motivării silogismul logico-juridic ce a a stat la baza soluţiei adoptate.

Or, prin invocarea ca argument a inopozabilităţii contractelor de împrumut, prima instanţă a făcut tocmai acest lucru, respectiv a arătat mecanismul de interpretare a probatoriului care a condus la concluzia înlăturării din ansamblul probator a acestora.

Astfel, nu se poate constata nici o încălcare a vreunei reguli procedurale de către prima instanţă şi nici o depăşire a limitelor de învestire, cât timp aprecierea temeiniciei şi a legalităţii probelor este tocmai atributul suveran al instanţei, indiferent de existenţa sau nu a unor susţineri contradictorii ale părţilor pe acest aspect.

Prin urmare, reclamantul nu a fost vătămat în ceea ce priveşte dreptul său la apărare si nici în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil şi nu se poate constata o încălcare a principiului contradictorialităţii, a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilităţii şi a principiului oralităţii dezbaterilor, chiar dacă acesta s-a declarat surprins de raţionamentul exprimat de instanţă prin sentinţă; faptul că acesta a fost surprins de această concluzie a instanţei nu conduce la existenţa unei nereguli procedurale sau de judecată, în condiţiile în care evaluarea probatoriului este tocmai atributul suveran al instanţei de judecată.

Din punct de vedere al dreptului material, recurentul-reclamant a invocat faptul că dispoziţiile art. 278 alin. (1) din C. proc. civ. sunt inaplicabile cauzei de faţă, deoarece contractele de împrumut au fost încheiate in Marea Britanie, numita D. fiind rezident in aceasta ţară, iar potrivit actelor adiţionale încheiate in luna august 2018, legea aleasă de către părţile contractuale pentru reglementarea raporturilor juridice, este legea engleza.

Prima instanţă a reţinut că, faţă de prevederile articolului mai sus menţionat, aceste contracte nu au dată certă, iar lipsa datei certe în cazul înscrisurilor sub semnătură privată are drept efect inopozabilitatea acestora faţă de terţi.

Intimatele-pârâte au susţinut că, la fondul cauzei, recurentul-reclamant nu a invocat niciun moment ca legea aplicabilă ar fi alta decât legea română, iar în aceste condiţii, nefiind o susţinere pe care sa o fi făcut la fondul cauzei, aceasta nu mai poate fi făcută in recurs; în plus, ţinând cont de data încheierii actelor adiţionale la cele cinci contracte de împrumut, nu poate fi admisă teza potrivit căreia ar fi in faţa unei critici aduse hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare."

De asemenea, conform prevederilor art. 494 din C. proc. civ.:

"Reguli privind judecata

Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

Prin urmare, este întemeaită susţinerea intimatelor, în sensul că reclamantul nu poate aduce în faţa instanţei învestite cu judecata căii de atac a recursului o afirmaţie nouă, de natură să schimbe cele invocate în fapt în faţa instanţei de fond; legea aplicabilă unui contract reprezintă o chestiune de drept, prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a invocat faptul că acestor contracte le-ar fi aplicabilă o lege străină, astfel că emiterea acestei afirmaţii direct în recurs este de natură să încalce regula procedurale mai sus amintită.

Ca urmare, toate argumentele din recurs referitoare la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat (art. 73, 74, 75, 76, 77) şi ale art. 1091 si 1092 din C. proc. civ., sunt nerelevante. Pe de altă parte şi amintit doar în subsidiar, reclamantul avea obligaţia de a face dovada conţinutului legii străine, dacă o invocă, cerinţă ce nu se poate considera a fi îndeplinită de către recurent.

Prin urmare, recurentul nu a demontat cu argumente de drept concluzia primei instanţe în sensul că cele 5 contracte de împrumut de la dosar - Contractul de împrumut nr. x/01.03.2015, nr. y/01.07.2015, nr. z/27.12.2015, nr. w/18.07.2016 şi nr. 5/26.12.2016, având ca obiect, fiecare, suma de 10.000 lire sterline (în total 50.000 lire sterline), încheiate de reclamant, în calitate de împrumutat, cu D., în calitate de împrumutător -nu au dată certă.

În ceea ce priveşte reţinerea primei instanţe, în sensul că din conţinutul contractelor nu rezultă remiterea efectivă a sumelor de bani către reclamant, iar reclamantul nu a probat prin niciun alt mijloc de probă faptul că a intrat efectiv în posesia banilor împrumutaţi (transferuri bancare, martori la primirea efectivă a sumelor etc.), mai ales că, aşa cum afirmă, împrumutătoarea D. locuieşte în Marea Britanie, recurentul a invocat faptul că prima instanţă ar fi trebuit să ajungă la concluzia inversă, ca urmare a următoarelor probe:

- inscrisurile (adeverinţe I.T.M. si A.N.A.F.), din care rezulta ca în perioada anilor 2015-2017 reclamantul nu a avut niciun loc de munca si ca nu a realizat niciun venit;

- declaraţiile martorilor B. si C., care au precizat faptul ca in lipsa veniturilor reclamantul era ajutat financiar de o prietena din Anglia care l-a împrumutat in perioada anilor 2015-2017 cu sume necesare realizării traiului.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că împrumutul de consumaţie este un contract real fiind valabil încheiat prin acordul de voinţă dintre părţile contractante si prin remiterea materiala a bunului împrumutat. Remiterea este o condiţie de validitate a contractului, care consta in obligaţia de a da, in sensul ca împrumutătorul transmite din patrimoniul sau un drept de proprietate asupra unor bunuri sau un drept de creanţă când obiectul îl formează sume de bani, aşa cum este cazul contractelor de împrumut depuse la dosar; prin urmare, pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut este necesară remiterea efectivă a bunului împrumutat, în speţă, a sumelor de bani împrumutate, faptul material al predării efective către împrumutat a sumei de bani putând fi făcută prin orice mijloc de probă.

Or, toate criticile recurentului referitoare la modalitatea de evaluare a probatoriului din această perspectivă nu pot fi analizate de instanţa de recurs, deoarece se referă la temeinicia sau netemeinicia sentinţei, iar nu la legalitatea sau nelegalitatea acesteia; în cadrul recursului, pot fi invocate doar aspecte de drept, or evaluarea ca atare a probatoriului de către prima instanţă reprezintă un aspect exclusiv de fapt.

Astfel, criticile legate de greşita aplicare a legii (art. 1385 din C. civ.) prin nereţinerea prejudiciului de 50 000 lire sterline, sunt nefondate.

Referitor la prejudiciul material suferit, recurentul-reclamant a mai susţinut că acesta constă, pe de altă parte, în beneficiul nerealizat (lucrum cessans), în sumă de 340.000 euro, constând în onorariile pe care ar fi putut să le încaseze de la clienţi pe care i-a refuzat ca urmare a faptului că era suspendat din profesia de avocat în mod nelegal.

Prima instanţă a reţinut că probele administrate în faţa sa, coroborate, nu sunt în măsură să probeze caracterul cert al prejudiciului concretizat în beneficiul nerealizat, întrucât acesta nu este sigur nici în privinţa existenţei sale, nici a posibilităţii de evaluare, pretinderea contravalorii onorariilor neîncasate pentru potenţialele servicii de asistenţă juridică care ar fi putut fi prestate de reclamant, în calitate de avocat, în condiţiile în care contractele de asistenţă juridică nu au fost încheiate şi, chiar dacă ar fi fost încheiate, nu ar fi fost derulate până la final, constituind un prejudiciu cel mult eventual, nefiind astfel apt de a fi reparat; din această perspectivă, prima instanţă a subliniat că este important să fie avută în vedere particularitatea profesiei de avocat, care este o profesie liberală şi care, aşa cum însuşi reclamantul recunoaşte, se desfăşoară în mod liber pe piaţa concurenţială; potenţialitatea încasării unor onorarii dacă reclamantul ar fi exercitat profesia de avocat în perioada 02.02.205-09.03.2017 nu poate fi evaluată sub aspectul existenţei şi nici cuantificată.

Recurentul a invocat faptul că instanţa de fond a realizat o interpretare personala a normelor legale, care încalcă atât dispoziţiile de procedura civila in sensul analizei obiective a probelor administrate, dar si normele de drept material substanţial in materia contractelor si a Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

În primul rând, s-a invocat faptul că poziţia juridica a judecătorului fondului referitoare la ofertele depuse la dosarul cauzei de către reclamant este nelegală, întrucât ofertele depuse îndeplineau toate condiţiile legale, obligatorii si cumulative, pentru a conduce la încheierea contractului in forma finala, însă, deşi acceptate de către reclamant, nu au avut drept efect încheierea contractelor, ca urmare a faptului prejudiciabil realizat de către reprezentanţii paratelor, si anume suspendarea nelegala din tabloul avocaţilor definitiv cu drept de exercitare a profesiei.

În ceea ce priveşte apărarea intimatelor-pârâte, în sensul că reclamantul nu putea negocia în mod legal onorarii de avocat în perioada cât era suspendat, Înalta Curte constată că depăşeşte cadrul prezentei judecăţi şi că nu poate fi avută în vedere; din perspectiva dovedirii prejudiciului suferit de reclamant, invocarea unor astfel de venituri potenţiale reprezenta o chestiune legitimă.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant în sensul că este nelegală motivarea instanţei de judecata referitoare la faptul că aceste oferte erau doar potenţiale si nu era certă executarea contractelor, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Astfel, faptul că ofertele reprezentau doar prima etapă din procedura de încheiere a contractelor la distanţă, iar numai după ce oferta întâlneşte acceptarea se poate vorbi despre încheierea unui contract şi formarea voinţei, nu conduce la concluzia că suma ofertată reprezintă automat un prejudiciu cert pentru patrimoniul recurentului-reclamant.

În mod corect a reţinut prima instanţă că, deşi au existat discuţii cu potenţialii clienţi, nu este certă ipoteza încheierii unor contracte de asistenţă juridică cu aceştia, nu este certă nici executarea efectivă a unor eventuale astfel de contracte (existând şi posibilitatea rezilierii pe parcursul derulării), nu este cert nici onorariul care ar fi fost încasat de reclamant, toate acestea fiind eventualităţi are denotă lipsa caracterului cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma beneficiului nerealizat.

De asemenea, cu corecta aplicare a legii, prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1532 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţă, întrucât acest text de lege are în vedere ipoteza prejudiciului care nu este cert în privinţa posibilităţii de evaluare, iar nu a existenţei sale (prejudiciu eventual), cum este cazul în speţă.

Certitudinea încasării acestor onorarii ofertate, certitudine invocată ferm de recurentul-reclamant, nu are temei în silogismul logico-juridic ce st la baza reţinerii existenţei unui prejudiciu cert, elementele de fapt supuse unei condiţii în cadrul acestui prejudiciu invocat (condiţia de a încheia contractul în mod legal, de a se derula până la capăt conform celor stabilite etc.) fiind chiar cele care ţin de esenţa şi de existenţa prejudiciului.

Prin urmare, nu se poate reţine o încălcare de către prima instanţă a regulilor de interpretare a probatoriului administrat în cauză.

Celelalte critici ale recurentului tind să atace chiar temeinicia modalităţii de apreciere a probatoriului, care - aşa cum s-a statuat anterior - scapă controlului instanţei de recurs. În acest sens, criticile legate de respingerea cererii de audiere a martorilor E., F. si G. nu pot fi analizate de instanţa de recurs.

În concluzie, fără a fi dovedită existenţa unei încălcări procedurale în materia probatoriului, în mod corect a reţinut prima instanţă că probele nu sunt în măsură să probeze caracterul cert al prejudiciului concretizat în beneficiul nerealizat, întrucât acesta nu este sigur nici în privinţa existenţei sale, nici a posibilităţii de evaluare.

In ceea ce priveşte daunele morale, recurentul-reclamant este nemulţumit de modalitatea de cuantificare a daunelor morale acordate de prima instanţă.

Recurentul invocă faptul că prima instanţă a ignorat efectele suspendării sale din profesie asupra vieţii sale personale şi că nu a evaluat şi din această perspectivă daunele morale ce i se cuveneau.

Înalta Curte constată că toate aspectele statuate de prima instanţă în cuprinsul sentinţei respectă principiul legalităţii, neputând fi reformate pe acest criteriu.

Astfel, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prejudiciul moral este dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului moral, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Prima instanţă a realizat şi o corectă evaluare a celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reţinut în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

C.E.D.O a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă .

În principiu, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

În concret, prima isntanţă a reţinut că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a faptului că a fost împiedicat, în mod nelegal, prin actele administrative anulate, să îşi exercite profesia de avocat în perioada 02.02.2015-09.03.2017.

Nu se poate reţine că prima instanţă a omis să ia în considerare aspectele de viaţă privată afectate de suspendarea din profesia de avocat, motivarea sentinţei fiind exhaustivă şi acoperind inclusiv această parte a prejudiciului moral.

Or, recuantificarea acestui prejudiciu moral în faţa instanţei de recurs, deşi posibilă, trebuie să rezulte din constatarea unei greşeli de aplicare a legii de către prima instanţă, ceea ce recurentul-reclamant nu a reuşit să demonstreze. Prima instanţă a realizat o corectă aplicare a legii, prin evaluarea normei naţionale inclusiv prin prisma practicii CEDO şi prin aplicarea principiului că parţial, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost reparat şi prin anularea actelor administrative nelegale şi vătămătoare.

În concluzie, recursul formulat de recurentul-reclamant este nefondat.

6.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă UNBR

6.3.1. Motivul de casare referitor la lipsa culpei

Recurenta a invocat greşita prezumare a culpei pârâtelor, ca urmare a anulării celor doua acte administrative emise, prin aceea că, la data emiterii acestroa, dispoziţiile art. 50 din Statutul profesiei de avocat erau in vigoare, anularea acestui text făcându-se ulterior. In aceste condiţii, nu poate fi reţinuta culpa absoluta a paratelor in emiterea actelor, aplicând greşit legea.

Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal.

De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Or, faţă de cele statuate de prima instanţă şi faţă de motivele de casare invocate, trebuie verificat dacă prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ implică o răspundere obiectivă (adică fără condiţia vinovăţiei) sau o răspundere subiectivă, ce necesită verificarea inclusiv a condiţiei vinovăţiei.

Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţilor publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 ("Răspunderea delictuală") şi art. 1.357 şi următoarele din C. civ.

Conform art. 1349 din C. civ.:

"Răspunderea delictuală

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială."

Conform art. 1357 din C. civ.:

"Condiţiile răspunderii

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

Or, ambele prevederi legale fac trimitere la discernământ şi la noţiunea de culpă; nu există nicio prevedere legală în Legea contenciosului administrativ care să confirme teoria că răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţii publice pârâte este o răspundere obiectivă, independentă de existenţa unei culpe.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în prezenta cauză reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii prevăzute de prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care nu este reglementată ca un caz de răspundere obiectivă, ci ca o răspundere delictuală în condiţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

În privinţa condiţiilor de drept substanţial ale angajării răspunderii administrative patrimoniale pentru prejudiciul cauzat de actele administrative nelegale sunt, în esenţă, cele prevăzute de dreptul comun (art. 1349-1395 din C. civ.), respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul. Aceste condiţii sunt cumulative, astfel încât neîndeplinirea uneia atrage respingerea cererii în despăgubiri.

Astfel, instanţa de recurs nu poate susţine teza primei instanţe, în sensul că, având în vedere particularitatea raporturilor de drept administrativ, spre deosebire de materia civilă, în materia contenciosului administrativ, culpa autorităţii publice emitente a actului administrativ care încalcă prevederile legale este prezumată, rezultând din însăşi emiterea actului nelegal. Cum s-a statuat mai sus, nu există nicio prevedere legală în Legea contenciosului administrativ care să confirme teoria că răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţii publice pârâte este o răspundere obiectivă, independentă de existenţa unei culpe.

Or, verificând situaţia recurentei-pârâte UNBR, Înalta Curte constată că cerinţa culpei este îndeplinită cu privire la aceasta.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a stabilit în mod definitiv, cu putere de lucru judecată că pârâta a emis acte administrative nelegale - decizia consiliului U.N.B.R. nr. 18/05.09.2015, art. 50 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011, art. 1 din decizia consiliului U.N.B.R. nr. 55/12.12.2015.

Actul care dovedeşte îndeplinirea cerinţei culpei acestei recurente-pârâte este chiar emiterea art. 50 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011, cel care a determinat emiterea actelor individuale cu privire la recurentul-reclamant.

Prin hotărârea judecătorească de anulare, s-a reţinut că hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial nr. 898/19.12.2011, este un act administrativ unilateral cu caracter normativ şi că art. 50 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011, încalcă principiul ierarhiei actelor normative şi, implicit, principiul legalităţii. În considerarea acestor aspecte, instanţa a constatat nelegalitatea art. 50 din Statutul profesiei de avocat, ceea ce atrage anularea deciziei Consiliului U.N.B.R. nr. 18/05.09.2015, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, precum şi, pe cale accesorie, anularea actelor emise în temeiul acestui text, şi anume art. 1 din decizia Consiliului Uniunii U.N.B.R. nr. 55/12.12.2015 şi decizia Consiliului Baroului Galaţi nr. 19/30.03.2015; sancţiunea decăderii, urmare depăşirii termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se răsfrânge nu doar asupra cererii de anulare a deciziei nr. 43/2012 formulate pe cale principală (prin cererea introductivă), ci şi asupra celei formulate pe cale accesorie (ca o consecinţă a constatării nulităţii art. 50 din Statut), astfel că această decizie nu poate fi anulată.

Ca urmare, argumentele aduse de recurenta-pârâtă UNBR cu privire la lipsa culpei sale nu pot fi reţinute.

6.3.2. Motivele de casare invocat de recurentul-pârât UNBR cu privire la inexistenţa prejudiciului moral

În esenţă, recurentul-pârât a invocat propriul comportament al recurentului-reclamant ca fiind unica cauză a prejudiciului moral suferit, prin comiterea faptelor penale ce au avut ca şi consecinţă emiterea actelor administrative de suspendare din profesie.

Înalta Curte susţine apărarea reclamantului pe acest aspect, în sensul că invocarea in cadrul recursului formulat a unor aspecte referitoare la situaţia dosarelor penale personale ale recurentului excedă cadrului procesual din prezenta cauză. Astfel, distinct de existenţa sau nu a unor condamnări sau achitări în cauzele penale (analiză ce devine nerelevantă pentru judecata de faţă, din acest motiv), ceea ce este esenţial si suficient a fi cercetată este existenţa unor acte administrative de suspendare din profesia de avocat emise de către pârâte, acte ce au fost ulterior anulate cu caracter definitiv de instanţa judecătorească. Ca urmare, este nefondată şi această critică.

6.3.3. Recurentul-pârât UNBR invocă o serie de argumente referitoare la nelegalitatea negocierilor purtate de reclamant cu potenţiali clienţi în ceea ce priveşte încheierea de contracte de asistenta juridică, câtă vreme acesta era suspendat din profesia de avocat (la acel moment, suspendarea nefiind anulată de instanţă).

Or, cu privire la acest aspect, Înalta Curte a statuat deja în sensul că o asemenea susţinere depăşeşte cadrul prezentei judecăţi şi nu poate fi avută în vedere; din perspectiva dovedirii prejudiciului suferit de reclamant, invocarea unor astfel de venituri potenţiale reprezenta o chestiune legitimă.

În concluzie, recursul formulat de recurenta-pârâtă este nefondat.

6.4. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât Baroul Galaţi

6.4.1. Motivul de casare referitor la lipsa culpei

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că nu se poate reţine o atitudine culpabilă a Baroului Galaţi în emiterea deciziei anulate, deoarece Baroul Galaţi nu putea pronunţa prin Decizia nr. 19 din 30.03.2015 o altă soluţie atât timp cât dispoziţiile art. 50 din Statutul profesiei de avocat erau în vigoare şi obligatorii (potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995) pentru toate organele profesiei de avocat.

De asemenea, Decizia nr. 47 din 23.03.2012 a Consiliului Baroului Galaţi, prin care a fost suspendat din profesie, nu a fost anulată de instanţă, prin sentinţa civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016 fiind respins acest capăt de cerere, iar la momentul la care intimatul a fost suspendat din profesia de avocat acesta era deja reţinut preventiv, fiindu-i ulterior şi interzis dreptul de a exercita profesia de avocat.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile aduse de recurenta-pârâtă, faţă de cele deja statuate de prezenta decizie cu privire la dovada culpei emitentului actului administrativ anulat.

Astfel, este definitoriu pentru soluţionarea acestei cauze faptul că una din deciziile emise de această pârâtă şi invocate de reclamant nu a fost anulată, iar cealaltă a fost anulată exclusiv pentru aplicarea art. 50 din Statut, aplicare care era obligatorie pentru autoritatea pârâtă, aceasta nefiind emitenta regulii normative ce a fost considerată de instanţa judecătorească ca fiind emisă cu încalcarea principiului ierarhiei actelor normative şi a principiului legalităţii.

Cum culpa autorităţii publice emitente a actului administrativ care încalcă prevederile legale nu este prezumată, ci trebuie dovedită, în situaţia recurentului-pârât Baroul Galaţi, Înalta Curte nu poate identifica dovedirea acestei culpe de către reclamant.

Prin urmare, sub acest aspect, recursul recurentului-pârât Baroul Galaţi este fondat, urmând a fi admis şi astfel respinsă acţiunea ca nefondată faţă de acest pârât.

6.4.2. Ca urmare, nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs invocate de acest pârât, faţă de această soluţie, neîndeplinirea condiţiei culpei recurentului-pârât determinând neatragerea răspunderii civile delictuale a acestuia.

6.5. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

În concluzie, faţă de cele statuate mai sus, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Baroul Galaţi împotriva sentinţei recurate; va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. faţă de pârâtul Baroul Galaţi şi va înlătura obligaţia acestui pârât de plată a cheltuielilor de judecată în fond.

Ca urmare a faptului că acest pârât nu a mai pierdut procesul, se impune majorarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâtului Baroul Galaţi de către prima instanţă la suma de 1200 RON (proporţional cu lipsa culpei sale).

Vor fi menţinute în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate; vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta - pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România.

În temeiul art. 451 din C. proc. civ., ca urmare a căderii în pretenţii şi a culpei procesuale, va fi obligat recurentul - reclamant la plata către recurentul - pârât Baroul Galaţi a sumei de 1300 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1200 RON conform facturii fiscale nr. x din 14.09.2018 emise de Cabinet de avocat H. şi 100 RON taxa judiciară de timbru aferentă recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Baroul Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 2792 din 13 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. faţă de pârâtul Baroul Galaţi şi înlătură obligaţia acestui pârât de plată a cheltuielilor de judecată în fond.

Majorează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtului Baroul Galaţi de către prima instanţă la suma de 1200 RON.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta - pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Obligă recurentul - reclamant la plata către recurentul - pârât Baroul Galaţi a sumei de 1300 RON cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 aprilie 2022.