Public domain classification of alpine lands: admissibility of preliminary complaint and statutory validity of Government inventory.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 3.10.2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A., prin Preşedinte B. şi B., au chemat în judecată în calitate de pârât Guvernul României, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr. 973/2002 Anexa 64 pentru atestarea domeniului public al unităţilor administrative teritoriale poziţia 175 pentru suprafeţele alpine ale munţilor Sturu 240 ha, Şarba 70 ha, Peştişanu 142 ha şi Turcineasa 134 ha.

La data de 28 noiembrie 2016 pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei.

De asemenea pârâtul a invocat excepţia tardivităţii introducerii plângerii prealabile, arătând că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual (aşa cum este şi Hotărârea Guvernului nr. 973/2002) trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

De asemenea s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor argumentându-se că aceştia au obligaţia, odată cu promovarea acţiunii, de a-şi dovedi calitatea procesuală activă, adică faptul că sunt într-adevăr titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

La data de 28 noiembrie 2016 Guvernul României a depus o cerere de introducere în cauză a unităţii administrativ-teritoriale - Oraşul Tismana, reprezentat prin Primar, titularul unor drepturi reale asupra imobilelor în discuţie, pentru asigurarea contradictorialităţii.

Prin sentinţa nr. 17/10.02.2017, Tribunalul Gorj a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe reclamanta A., prin Preşedinte B. şi B. şi pârâtul Guvernul României, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 417 din 30.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A.-prin Preşedinte B., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Oraşul Tismana, având ca obiect "anulare act administrativ declinare de competenţă", ca tardiv formulată.

Prin Decizia nr. 2299 din 04.06.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia nulităţii recursului şi s-a admis recursul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 417/2017 din 30 august 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal. Totodată, s-a dispus casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

La data de 20.11.2020, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia C.A.F. sub nr. x/2017

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 139 din 5 mai 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de către reclamantul B., în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI, şi CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI TISMANA, pentru lipsa procedurii prealabile. A respins acţiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI şi CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI TISMANA, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii formulate de recurentul reclamant, B., pentru lipsa plângerii prealabile susţine recurentul că, această problemă a fost analizată şi soluţionată chiar de către Î.C.C.J. şi, în lumina art. 501 C.od Procedură Civilă, în caz de casare, hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţele care judecă fondul.

Or, în dispozitivul hotărârii atacate s-a admis recursul ambelor părţi, deci şi al lui B., iar în considerentele hotărârii se specifică foarte clar care sunt motivele care au condus la această sentinţă. Instanţa de fond după casare, nu mai trebuie să se pronunţe asupra unei probleme de drept dezlegate deja de instanţa ierarhic superioară, ci trebuie să judece numai fondul, deoarece problema procedurii prealabile a fost analizată pe deplin de Î.C.CJ. şi s-a pronunţat definitiv asupra acestei chestiuni de drept. De altfel, în motivarea hotărârii se stipulează fără echivoc faptul că reclamanţii au sesizat instanţa de judecată la data de 03.08.2016 după ce, în prealabil au solicitat, prin cererea adresată Guvernului României, revocarea parţială a H.G. nr. 973/2002, Anexa nr. 64 la data de 03.08.2016, cerere la care recurenţii-reclamanţi nu au primit niciun răspuns din partea autorităţii sesizate şi din acest punct de vedere, apare ca neînţelasă atitudinea instanţei de fond, care şi-a permis să cenzureze o hotărâre a Î.C.C.J.

Analizând însă aspectele privind neteimeinicia acţiunii promovate de A., în opinia recurentei, abordarea instanţei de fond este eronată.

În opinia recurentei, instanţa de fond în mod eronat a concluzionat că, recurenta nu are calitatea de persoană vătătmată, ignorând faptul că aceasta nu-şi poate redobândi dreptul de proprietate, omiţând că interesul promovării acestei acţiuni este născut şi actual de vreme ce în tot acest timp recurenta a avut calitatea de proprietar.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de faţă, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat anularea Poziţiei 175 din Anexa 64 la Hotărârea Guvernului nr. 973/2002.

Litigiul a fost înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, iar prin sentinţa nr. 17/10.02.2017 pronunţată în acest dosar s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, unde s-a format dosarul nr. x/2017.

Prin Sentinţa 417/30.08.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul anterior menţionat s-a dispus respingerea acţiunii ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri recurenţii-reclamanţi au formulat recurs, fiind format în acest sens pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal dosarul nr. x/2017.

În cadrul respectivului dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia civilă nr. 2299/04.06.2020, prin care s-a dispus admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii formulate de recurentul-reclamant B. pentru lipsa procedurii prealabile, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond a aplicat în mod corect prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, recurentul-reclamant nu a dovedit faptul că ar fi comunicat emitentului actului administrativ contestat o plângere prealabilă prin care să fi solicitat revocarea respectivei Hotărâri de Guvern, astfel încât instanţa a constatat în mod corect că, în speţă, au fost încălcate cerinţele imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii formulate de către recurenta-reclamantă A., instanţa constată că şi acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect că au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate extrinsecă ale actului administrativ contestat (Hotărârea Guvernului nr. 973/2002), deoarece: acesta a fost adoptat conform prevederilor art. 107 din Constituţia României şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/19983; proiectul său a fost însoţit de o Notă de fundamentare (din care reiese inclusiv că a fost iniţiat de instituţia care deţinea la acea dată competenţe în domeniul respectiv - Ministerul Administraţiei Publice); la elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001, în vigoare la acea dată, proiectul actului administrativ fiind contrasemnat, respectiv avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi, sub aspectul legalităţii, de Ministerul Justiţiei, astfel cum reiese din Nota de fundamentare.

Instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că, din cuprinsul documentaţiei care a stat la baza adoptării Hotărârii Guvernului nr. 973/2002 rezultă conformitatea acesteia cu normele legale în baza cărora a fost adoptată.

De asemenea, instanţa de fond în mod corect a reţinut că, actul administrativ contestat nu reprezintă un titlu de proprietate în favoarea statului, ci are ca efect doar aprobarea inventarului centralizat, întocmit potrivit art. 20 din Legea nr. 213/1998 şi plasarea bunurilor inventariate într-un anumit regim juridic.

Conceptul de valabilitate a titlului de preluare a bunurilor din domeniul public sau privat al unităţii administrativ teritoriale este nuanţat de art. 7 din Legea 213/1998, în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 973/2002, şi potrivit căruia "Dreptul de proprietate publică se dobândeşte: (…) f) prin alte moduri prevăzute de lege."

Referinţa, prin alte moduri prevăzute de lege" se consideră a fi realizată raportat la art. 557 coroborat cu art. 858 şi 863 C. civ., dar şi art. 40 din Legea 18/1991, rezultând ca şi condiţie de apartenenţă la domeniul public a bunurilor dobândite printr-unul din modurile de dobândire prevăzute de lege .

Raportat la situaţia juridică a terenurilor în cauză, susţinerile recurentei nu sunt de natură a dovedi nelegalitatea actului administrativ adoptat de Guvern, atât timp cât, în speţă, nu se realizează dovada nelegalităţii trecerii bunurilor în proprietatea statului, iar din cuprinsul documentaţiei care stă la baza actului administrativ contestat rezultă conformitatea actului administrativ cu normele legale în baza căruia a fost emis.

Faţă de aspectele anterior menţionate, instanţa de control judiciar apreciază că, nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii formulate de recurentul-reclamant B. pentru lipsa procedurii prealabile, şi nici în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii formulate de recurenta-reclamantă A. ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii B. şi A. - prin preşedinte B. împotriva sentinţei nr. 139 din 05 mai 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.