Moral damages in traffic accidents: equitable evaluation of personal suffering versus statutory internal compensation thresholds

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 16946/18.09.2018, emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (echivalent în RON 450.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale şi morale urmare a accidentului rutier suferit în data de 10.11.2015, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea prezentei pricini.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 9 din 10 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a anulat parţial Decizia nr. 16946/18.09.2018, în ceea ce priveşte neaprobarea la plată a unei despăgubiri suplimentare în valoare de 216.250 RON, reprezentând daune morale. A obligat pârâtul la plata sumei suplimentare menţionate. A respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul avocaţial pe cale separată. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 9 din 10 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal susţinând următoarele.

În cuprinsul considerentelor hotărârii, se relevă faptul că " în ceea ce priveşte pretinsa interdicţie de a mai rămâne însărcinată timp de 5 ani, instanţa reţine că o atare concluzie medicală nu a fost consemnată în niciunul dintre înscrisurile depuse de reciamantă. Cu toate acestea, instanţa reţine că se poate asocia afecţiunilor dovedite medicai şi o astfel de circumstanţă agravantă, pe o perioada determinată asociată covalesceţtei fiind de notorietate efectele unei sarcini şi ale naşterii asupra oaselor bazinului a căror refacere se realizează prin plăci proteze, etc.

În mod evident, având În vedere cele mai sus relevate, instanţa de fond se pronunţă asupra unor aspecte de ordin medical care puteau fi stabilite exclusiv de specialişti în cadrul unui eventual raport de expertiză medico-legală. Instanţa, în lipsa unei astfel de expertize sau cel puţin a unor înscrisuri medicale care să ateste pretinsa interdicţie a reclamantei de a mai rămâne însărcinată timp de 5 ani, nu avea competenţa să stabilească presupusa incapacitate a reclamantei, prezumând pe baza propriiior cunoştinţe această vătămare, invocând notorietatea, Evident că diagnosticarea şi stabilirea unor infirmităţi chiar şi temporare nu se pot circumscrie prezumţiilor şi notorietăţii.

Instanţa, contrar prevederilor art. 249 C. proc. civ., care impun sarcina probei, prezumă atât afecţiuni medicale şi infirmităţi cât şi prejudiciul moral constând într-o stare de frustrare şi neplăceri în familie. Aceste aspecte nu au fost dovedite prin inscrisuri medicale sau prin proba testimonială, reclamanta soliocitând judecarea cauzei exclusiv în baza actelor de la dosar.

Consideră recurenta că instanţa a dovedit superficialitate în administrarea probatoriului si cercetarea judecătorească efectuată, în lipsa unor dovezi, hotărând în baza unor prezumţii, fără a avea în vedere faptul că, raportat la prevederiie art. 249 C. proc. civ.. reclamanta trebuia să facă dovada prejudiciului în cuantumul solicitat.

În continuare recurentul apreciază că soluţia pronunţată de către instanţa de fond este greşită şi prin prisma faptului că nu a luat în considerare situaţia FGA, care, pentru a evita arbitrariul, se orientează şi după un criteriu obiectiv de cuantificare a daunelor morale ce se pot acorda în caz de vătămare corporală, conforrm pragurilor valorice stabilite prin procedură.

Astfei cum s-a stabilit în practica judecătorească naţională, daunele morale se judecă în echitate şi trebuie să asigure o reparaţie justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate şi fără a conduce la o sancţionare a asigurătorului care, potrivit legii, poale fi obligat şi la plata acestui tip de daune.

Susţine recurentul că, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţa certă, lichidă si exigibilă, cu atât mai mult cu cât solicitarea despăgubirilor s-a făcut în cadrul procedurii necontencioase administrative prealabile - pe cale arniabiiâ, intimata-reclamantă nedepunând un titlu executoriu cu privire la daunele solicitate. Această concluzie decurge din interpretarea sistematica a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despagubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări.

Susţine recurentul că, FGA nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale. Fondul de garantare a asiguraţilor neavând nici un raport contractual cu creditorul de asigurare. FGA nu preia riscul neexecutării contractelor încheiate de către asigurătorul falit.

Învederează recurentul că, sumele solicitate de către intimata-reclamantă nu au fost raportate la faptul că F.G.A. nu este un asigurător şi nu preia funcţiile societăţii de asigurări aflată în faliment. F.G.A. nu a contestat suferinţa pricinuită de tragicul eveniment, însă scopul FGA trebuie avut în vedere la analizarea cererilor de plată. Acest aspect a fost avut în vedere şi de către legiuitor, atunci când potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 a instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000,00 RON raportat la faptul că prin poliţele RCA limita maximă în ce priveşte daunele morale este de 5.000.000,00 potrivit Ordinul CSA 14/2011 aplicabil contractului de asigurare RCA.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte respinge excepţia nulităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare, constatând că au fost formulate critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât

Înalta Curte reţine că acesta este incident numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ambele teze fiind invocate de recurentul-pârât.

Verificând sentinţa recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că nu se poate susţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Astfel, se constată că hotărârea explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este neîntemeiată acţiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte va reţine că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Aşadar, sentinţa instanţei de fond nu conţine o motivare sumară ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislaţia aplicabilă speţei deduse judecăţii.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine acest motiv de recurs, apreciind că au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziţii din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului-pârât neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul primei teze a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici cea de-a doua teză a acestui articol, invocată de recurentul-pârât, nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte observă că această teză se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, niciuna dintre aceste situaţii neidentificându-se în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurenti ca atare.

Înalta Curte reţine că, susţinerile recurentului-pârât nu constituie motive contradictorii în sensul antereferit.

Înalta Curte reţine că nici argumentele invocate de pârât în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În speţă, în mod greşit, recurentul-pârât a considerat că vătămarea corporală a intimate-reclamante se încadrează în pragul 2 din decizia FGA nr. 74/02.08.2018, fără a ţine cont şi de circumstanţele specifice. Instanţa reţine că doar aparent vătămarea corporală suferită se încadrează în pragul 2, deoarece, în funcţie de intensitatea acestora, având în vedere ansamblul circumstanţelor personale expuse în cadrul stării de fapt, o reparaţie suficientă a prejudiciului cert, actual şi nereparat cauzat intimate atinge valoarea de 250.000 de RON.

Instanţa de fond în mod corect a avut în vedere împrejurarea că leziunile cauzate de accidentul de circulaţie au constat în fracturi multiple, la nivelul antebraţului, dar mai ales al pelvisului (o fractură 1/3 cubitus stâng, o fractură ram ilio-pubian drept, o fractură ram ischio-pubian bilateral), acestea au fost în număr mare, au provocat suferinţe puternice, au lăsat traume fizice şi psihice de lungă durată, dar şi urme vizibile (cicatrici), iar în urma intervenţiilor chirurgicale a fost redusă mobilitatea reclamantei şi a fost grav afectată relaţia acesteia cu copilul minor, a cărui alăptare a trebuit întreruptă, dar şi relaţiile conjugale, fiind pusă sub semnul incertitudinii, cel puţin o perioadă semnificativă, posibilitatea de a avea un alt copil, din cauza modificărilor morfologice suferite la nivelul pelvisului, fragilitatea ţesutului osos restabilit prin aplicarea unei plăci şi a şase şuruburi fiind supusă unor grave presiuni în timpul unei sarcini sau naşteri.

Înalta Curte reiterează reţinerile anterioare referitoare la aspectele din literatura de specialitate, dar şi din practica judecătorească naţională şi a Curtii Europene a Drepturilor Omului, şi a statuărilor instanţei supreme în sensul că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi în acest scop şi pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Astfel, durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de intimata-reclamantă, este pertinentă în stabilirea unor daune materiale şi poate constitui un punct de pornire în evaluarea daunelor morale acordate pentru compensarea suferinţelor fizice îndurate în această etapă a recuperării, însă, la stabilirea cuantumului prejudiciului moral încercat de intimate-reclamantă din cauza urmărilor accidentului, urmări care au afectat atât starea de sănătate normală cât şi viaţă familială liniştită de care acesta se bucura anterior, numărul de zile de îngrijiri nu poate constitui singurul criteriu obiectiv de pornire în evaluarea prejudiciului moral, astfel cum încearcă să inducă recurentul.

Nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, astfel cum a susţinut recurentul-pârât, în condiţiile în care, toate aceste circumstanţe personale sunt de natură a cauza o stare de neputinţă, de frustrare şi anxietate cu privire la care aplicarea criteriilor din decizia FGA nr. 74/02.08.2018 este insuficientă.

Instanţa reţine că despăgubirile acordate prin sentinţa recurată au un cuantum adecvat, astfel încât suferinţa provocată prin accidentul rutier, chiar dacă nu poate fi "suprimată", respectiv "ştearsă din memoria afectivă", să fie într-o anumită măsură "atenuată, aplanată", astfel încât să i se poată oferi victimei o "satisfacţie compensatorie", premise ce nu existau în raport de evaluarea efectuată de Fondul de garantare a asiguraţilor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, motivele invocate prin memoriul de recurs de pârât nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C.prov.civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 9 din 10 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.