Insurance guarantee fund liability: repair cost valuation limits and exclusion of late-payment penalties from insurance claims

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 15567/26.06.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor - comunicată la data de 10.07.2018 - în ceea ce priveşte cuantumul sumei admis ca despăgubire si a solicitat admiterea contestaţiei cu consecinţa modificării în parte a Deciziei nr. 15567/26.06.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligând pârâtul la plata către reclamantă si a sumei de 12.189,35 RON, suma la care urmează a se aplica dobânda legală penalizatoare începand cu data de 26.06.2018 si până la data plăţii efective, conform dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, menţinând în rest decizia contestată, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2620 din 11 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia 15567/26.06.2018, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată pentru suma de 12189,35 RON, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 12189,35 RON despăgubiri. A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. A obligat pârâtul la plata sumei de 2050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2620 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Susţine recurentul că, principalul scop al FGA este acela de garantare a creditorilor de asigurare, astfel că FGA este obligat să acţioneze ca un profesionist pentru eficientizarea fondurilor publice pe care le gestionează, deci nu se poate primi varianta de aprobare implicită la plată a oricăror sume în baza unor documente eliberate de unele unităţi de specialitate căci exista riscul diminuării nejustificate a resurselor FGA prin lipsa unei analize prealabile a cererilor de plată şi a documentelor anexă.

De altfel, susţine recurentul, obligativitatea instrumentării dosarelor de daună de către FGA este prevăzută şi de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora:

"în vederea efectuării păaţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurare, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună si a evidentelor preluate de la asigurător [...]"

Prin urmare, nu s-ar putea susţine ca FGA trebuie să se limiteze la plata sumelor ce reies din documentele depuse de petenti, fără să aibă posibilitatea de a cenzura si de a analiza distinct fiecare dosar în parte. Ţinând cont că despăgubirea achitată de FGA are doar caracter reparator, FGA nu este tinut în analiza dosarelor de preţurile practicate de anumite unităţi reparatoare, această situaţie fiind aplicabilă doar asigurătorilor care sunt autorizaţi si sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

Învederează recurentul că, FGA ca nu are convenţii de colaborare cu absolut niciuna dintre unităţile reparatoare, nici pentru dosarele deja deschise de asigurătorul în faliment si nici în situaţia în care creditorul s-a adresat direct FGA pentru constatarea daunelor după retragerea autorizaţiei de funcţionare a asigurătorului, FGA nefiind un asigurător.

Despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depasi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator, şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză petentei.

Recurenta invocă dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul constituirii F.G.A., pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

Instanţa de fond reţine că, FGA nu a invocat nici o altă prevedere din actele normative aplicabile sau poliţa RCA care să oblige beneficiarul asigurării să verifice preturile pieţei în domeniu şi să se adreseze unui service care practica un anumit nivel de preturi.

Precizează recurentul că, instrumentarea dosarului de daună s-a făcut întocmai conform condiţiilor de asigurare si nu în afara acestora, cum greşit a apreciat instanţa de fond. FGA, conform actelor normative de funcţionare nu putea să impună beneficiarului asigurării să verifice preturile pieţei întrucât evenimentul s-a produs şi dosarul de daună a fost deschis înainte de retragerea autorizaţie de funcţionare a asigurătorului B. S.A.

Precizează recurentul că, Fondul de Garantare acoperă creanţele de asigurări, în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale FGA, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări, FGA este obligat să acţioneze ca un profesionist, fiind în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiză a cererilor depuse de petenti la FGA, aceasta fiind si raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii intrumentarii distincte a dosarelor de daună de către FGA.

Susţine recurentul că, despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator, şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului, în cazul de faţă unităţii reparatoare.

Acesta este şi criteriul pe baza căruia FGA instrumentează dosarele de daună şi acordă despăgubiri creditorilor de asigurare, FGA nefiind ţinut în analiza dosarelor de daună de preţurile practicate de anumite unităţi reparatoare, această situaţie fiind aplicabilă asigurătorilor care sunt autorizaţi si sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici si cu atât mai mult, FGA nu a preluat o obligaţie exigibilă, aşa cum a înteles instanţa de fond din dispoziţiile legale, în materie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, constatând că recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca o primă observaţie, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat în susţinerea recursului formulat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii sub cele trei aspecte: necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, motive contradictorii sau motive străine de natura pricinii.

Astfel, deşi a invocat motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii, din cererea de recurs rezultă că partea nu a dezvoltat critici ce pot fi circumscrise acestuia, astfel că, reţinând că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt susţinute de argumente corespunzătoare, acest motiv de recurs fiind invocat exclusiv în mod formal, instanţa de control judiciar urmează a analiza hotărârea recurată doar din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În speţa de faţă, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sub numărul x/20.09.2016, intimata-reclamantă a solicitat suma în cuantum de 25.200 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului cu nr. de înmatriculare x avariat în accidentul rutier produs la data de 01.04.2016.

În urma analizării solicitării de plată, recurentul-pârât a emis Decizia nr. 15567/26.06.2018 prin care a admis în parte cererea cu privire la suma de 13010,65 RON.

Prin Decizia atacată, recurentul-pârât, raportându- se la sistemul Audatex, a reţinut în esenţă că nu se justifică acordarea sumei de 12.189,35 RON reprezentând diferenţa dintre suma solicitată de către intimata-reclamantă şi oferta de despăgubire întocmită de către F.G.A.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 " Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5, iar art. 12 alin. (2) din Lege prevede că " În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Prin cererea de chmare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 15567/26.06.2018, întrucât valoarea despăgubirilor acordate nu reflectă consecinţele păgubitoare suferite ca urmare a avarierii autoturismului acesteia, în urma accidentului produs la data de 01.04.2016.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei a reieşit că, contravaloarea reparaţiilor pentru autoutilitara x cu nr. de înmatriculare x, implicată în evenimentul rutier din data de 01.04.2016, este de 26. 293,33 RON.

În cadrul dosarului de fond, reclamanta a arătat că înţelege să majoreze câtimea pretenţiilor sale în raport de concluziile raportului de expertiză tehnică până la concurenţa sumei de 13. 282,68 RON.

Instanţa de fond a apreciat că este învestită să analizeze legalitatea Deciziei nr. 15567/26.06.2018 în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Prin urmare, instanţa este ţinută a verifica legalitatea deciziei contestate şi nu se poate pronunţa dincolo de cererea de plată cu care reclamanta a învestit Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi care a privit suma de 25.200 RON iar nu cea de 26. 293,33 RON.

Contrar celor reţinute de recurentul-pârât, evaluarea cuantumului pagubei realizată cu luarea în calcul a preţurilor practicate de către unităţile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale cu ajutorul sistemului Audatex realizată de unitatea service a fost verificată de expertul desemnat care a constatat ca devizul întocmit respectă toate constatările de daună efectuate de specialiştii B. şi soluţiile tehnologice stabilite pentru remedierea acestora.

Astfel, suma solicitată de intimata-reclamantă reprezintă prejudiciul real efectiv adus patrimoniului societăţii intimate, sumă care trebuia preluată în plată de către FGA, raportat la condiţiile contractuale de la încheierea poliţei Casco nr. x/3.04.2015 cu valabilitatea 4.04.2015-3.04.2016.

Prin urmare, nu pot fi avute în vedere susţinerile recurentului, că instanţa de fond nu ar fi analizat stabilirea valorii despăgubirilor în raport cu dispoziţiile legale, în sentinţa recurată explicându-se, punctual şi clar, algoritmul şi modul de calcul avut în vedere de instanţă, în mod corect aceasta stabilind suma de 12189,35 RON despăgubiri.

Pe lângă cele avute în vedere de prima instanţă, considerente pe care instanţa de control judiciar le validează şi care nu se mai impune a fi reluate în prezenta decizie, Înalta Curte reţine că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.

Dincolo de legislaţia primară, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, şi de cea secundară, dată de succesiunea de Norme ASF, trebuie punctat scopul asigurărilor obligatorii RCA.

Acesta este de a "despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs de vehiculul asigurat". În concret prejudiciul trebuie să se raporteze întotdeauna la autovehicul, tip, vechime, kilometraj etc.

În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, în mod corect prima instanţă a concluzionat că aceste penalităţi nu intră în categoria "creanţelor de asigurare".

Înalta Curte constată incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor.

Acestea au fost cauzate de comportamentul culpabil al asigurătorului, B. S.A., în mod corect apreciind instanţa că pentru recuperarea acestora reclamantul se poate înscrie la masa credală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2620 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.