Salary-reduction challenge rejected as lawful pay policy adjustment under framework law

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.11.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Braşov, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 51 din 07.08.2018 a Colegiului de conducere al intimatei, prin care solicită instanţei de judecată, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, să dispună: anularea Hotărârii nr. 51/7 august 2018 a Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Braşov, care respinge contestaţia împotriva deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 de stabilire a drepturilor salariale, hotărâre de respingere comunicată reclamantului sub nr. x/17 octombrie 2018; anularea Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 de stabilire a drepturilor salariale, prin care i s-au stabilit începând cu data de 01.01.2018 un salariu de bază lunar de 8866 RON, un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 10% din salariul de bază, un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de 5% din salariul de bază, un spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază, respectiv un salariu brut lunar de 11526 RON; sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a Legii cadru nr. 153/2017, iar în vederea soluţionării excepţiei invocate, solicită constatarea neconstituţionalităţii textului de lege, prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; obligarea intimatei să emită o nouă decizie de salarizare şi să îi plătească începând cu data de 01.01.2018 toate drepturile salariale în cuantumul de care beneficia înainte de emiterea Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 precum şi a tuturor majorărilor de care ar trebui să beneficieze conform Legii nr. 153/2017, majorări calculate la acest cuantum; obligarea intimatei să îi achite sumele de bani ce reprezintă diferenţele salariale dintre salariul calculat în baza Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 şi salariul de care trebuia să beneficiez de la data reducerii acestuia, respectiv de la data de 01.01.2018, până la data reacordării drepturilor salariale în cuantumul de care beneficia înainte de emiterea Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 cu toate majorările ce ar fi trebuit acordate, sume actualizate în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale până la data plăţii efdctive.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1849 din 28 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât, a respins acţiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Braşov, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. A sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 38 alin. (6) din legea-cadru nr. 153/2017 prin raportare la art. 44 alin. (2) şi art. 53 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1849 din 28 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Susţine recurentul că, dispoziţiile legii criticate se situează sub auspiciile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la salariu, dar şi drepturile de compensare a pierderilor salariale rezultate prin majorarea cotelor de contribuţii de asigurări sociale stabilite în sarcina angajatului, care decurg din art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2017 coroborat cu art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, constituind drepturi patrimoniale, care intră sub protecţia acestui text.

Diminuarea/reducerea pentru viitor a drepturilor patrimoniale, prevăzute de Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, coroborat cu trecerea contribuţiilor de asigurări sociale de la angajator Ia angajat, impune o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei.

Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Consideră recurentul că, sunt încălcate şi dispoziţiile art. 44 alin. (2) - Dreptul de proprietate privată - şi art. 53 - Restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi - din Constituţia României, întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, astfel că solicită să se constate că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă.

Contrar susţinerilor recurentului, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică fiind pronunţată cu respectarea principiilor salarizării publice cuprinse în Legea nr. 153/2017, precum şi în concordanţă cu prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. De asemenea, instanţa de fond a reţinut şi aplicat corect practica judiciară a Curţii Constituţionale referitoare la controlul de constituţionalitate a O.G. nr. 137/2000: decizia Curţii Constituţionale nr. 818 din 3 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000; decizia Curţii Constituţionale nr. 819 din 3 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1) - (3), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000; decizia Curţii Constituţionale nr. 820 din 3 iulie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000; decizia Curţii Constituţionale nr. 821 din 3 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), (3) şi (11) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000; decizia Curţii Constituţionale nr. 1.325 din 4 decembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor a prevederilor art. 2 alin. (1), (2), şi (4) - (11), art. 11 şi art. 27 alin. (2) - (6) din Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 stabilind că, în conformitate cu prevederile art. 124 din Constituţia României, Justiţia se înfăptuieşte în numele legii" iar judecătorul nu are "competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii."

În ceea ce priveşte atingerea adusă dreptului recurentului-reclamant prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, prima instanţă a sesizat în mod CORECT că "dreptul la încadrarea într-o anumită categorie profesională nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat, acordarea unor astfel de drepturi care nu aparţin sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, reprezentând o opţiune exclusivă a legiuitorului".

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, art. 16 din Constituţie "vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. In felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui" (Decizia nr. 53/19.02.2002). Totodată, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia nr. 1/08.02.1994).

În speţa de faţă, nu există tratament diferenţiat deoarece toţi specialiştii IT au suferit diminuări salariale începând cu 01.01.2018, neexistând situaţii similare sau persoane aflate în situaţii comparabile care să nu fi suferit reducerea salariului odată cu încadrarea pe grila de salarizare aferentă anului 2022.

Referitor la restrângerea dreptului la muncă, se reţine că, în cauză, restrângerea drepturilor salariale a fost realizată, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, printr-o lege care produce în continuare efecte, act normativ care, sub aspectul salarizării personalului plătit din fonduri publice, nu a fost declarată neconstituţională.

Prin urmare, orice invocare a unei contradicţii constituţionale trebuie să concorde cu reglementările art. 29 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, Curtea a statuat că "legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat".

Prin urmare, prima instanţă a apreciat în mod corect legalitatea salarizării stabilite prin Decizia nr. 171/DEFA/02.07.2018, astfel că, în mod judicios a concluzionat că nu este vorba despre un tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situaţii similare, ci aflate în situaţii diferite raportat la complexitatea si diversitatea activităţilor, responsabilitatea şi impactul deciziilor, dificultatea activităţilor exercitate.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1849 din 28 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.