Military service relation jurisdiction: Material liability disputes fall under tribunal competence per Law 188/1999, not appellate court

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ si fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Roman de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucuresti - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, anularea pct. 2 şi 3 din Hotărârea nr. 1/31.05.2021.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 5804 pronunţată la data de 12 octombrie 2021, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Roman de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucuresti - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea soluţiei, a reţinut că reclamantul a solicitat instanţei de contencios administrativ să anuleze un act emis de pârâtul Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din Cadrul Serviciului Roman de Informaţii, deci de o instituţie inclusă în categoria autorităţilor şi instituţiilor centrale, iar acţiunile în contencios administrativ îndreptate împotriva acesteia se soluţionează în primă instanţă de curtea de apel.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 165 pronunţată în data de 3 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucureşti - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucureşti - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ si Fiscal; a constat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe.

În motivarea soluţiei, a reţinut că, acţiunea are ca obiect anularea pct. 1 şi pct. 3 din Hotărârea nr. 1 din 31.05.2021 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, şi având în vedere că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în baza unui raport de serviciu specific funcţionarilor publici cu statut special în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019, context în care competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ a tribunalului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Reclamantul a supus controlului instanţei de contencios administrativ pct. 2 şi 3 din Hotărârea nr. 1/31.05.2021 emisă de Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară 0198 Bucureşti - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.

Înalta Curte reţine că, pentru determinarea instanţei competente material să soluţioneze prezentul litigiu, prezintă relevanţă natura dreptului pretins de către reclamant, dar şi cea a raporturilor juridice dintre reclamant şi instituţia pârâtă.

Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, răspunderea materială a militarilor este angajată, în condiţiile prevăzute în cuprinsul său, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari, din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei, indiferent dacă, după producerea pagubei, persoanele a căror răspundere este angajată, mai au sau nu calitatea de militar.

Art. 7 din acelaşi act normativ stabileşte ce se înţelege prin termenul "militari", în sensul acestei ordonanţe: militari în termen, militari cu termen redus, rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, elevi şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ, militari angajaţi pe bază de contract şi cadre militare.

În consecinţă, prin O.G. nr. 121/1998 este instituită o procedură specială în ceea ce priveşte aceste categorii de personal, diferită de cea din dreptul comun, în vederea atragerii răspunderii materiale a acestora pentru pagubele cauzate în legătură cu munca lor ori în legătură cu obligaţia de restituire a sumelor nedatorate. Totuşi, prin acest act normativ nu este reglementată o competenţă specială, derogatorie, a instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care aceasta se stabileşte în considerarea raporturilor de serviciu ale militarilor, astfel cum sunt enumeraţi la art. 7 din O.G. nr. 121/1998.

În acest sens, din Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că militarii reprezintă o categorie aparte de funcţionari publici, fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 cu titlu de drept comun, cu consecinţa atragerii competenţei secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în privinţa soluţionării tuturor cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al acestora, excepţie făcând situaţiile pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

De asemenea, şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 34 din 9 februarie 2016 s-a constatat că Legea nr. 188/1999 reprezintă cadrul general pentru funcţionarii publici, precizându-se în mod clar faptul că militarii sunt o categorie specială de funcţionari publici.

Prin Decizia nr. 23/2018 din 12.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 109 din 12.02.2019 s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, raportat la art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, litigiile având ca obiect acţiuni în anularea deciziilor de imputare şi a hotărârilor comisiilor de jurisdicţie a imputaţiilor constituite la nivelul ministerelor şi autorităţilor publice centrale, promovate de militarii nominalizaţi de art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, de militarii aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării prevăzuţi de art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 şi de funcţionarii publici din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, sunt de competenţa tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal."

Prin considerentele deciziei mai sus amintite s-a concluzionat că elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ sunt incluşi în noţiunea de "militari", în sensul art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, reprezentând o categorie specială de funcţionari publici şi, odată calificate raporturile acestora cu unitatea angajatoare ca fiind raporturi de serviciu, dreptul comun aplicabil este Legea nr. 188/1999, nemaifiind relevantă, în stabilirea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, ierarhia autorităţii publice emitente a actului administrativ contestat.

Astfel fiind, competenţa materială de soluţionare a cauzei se stabileşte în raport cu dispoziţiile legii speciale, şi anume Legea nr. 188/1999, care la art. 109 prevede:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

În consecinţă, răspunderea materială a funcţionarilor publici şi, implicit, a tuturor militarilor, astfel cum au fost prevăzuţi de art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, derivă din raporturile de serviciu ale acestora, astfel că litigiile având ca obiect acţiuni în anularea deciziilor de imputare revin competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a tribunalelor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, textul de lege privitor la competenţă din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 10 alin. (1), stabileşte competenţa curţii de apel în primă instanţă în cazul litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel, ceea ce atrage subsidiaritatea aplicării acestora în raport cu prevederile unor norme speciale în materie, derogatorii de la norma generală, iar o asemenea normă specială şi derogatorie în materie este prevăzută la art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, faţă de calitatea reclamantului şi raporturile juridice deduse judecăţii, devin aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013, ce atrag competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.

Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii-Unitatea Militară 0198 Bucureşti-Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal .

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 aprilie 2022.