Tax administrator’s joint-liability assessment annulled for lack of bad faith proof; agency appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 octombrie 2015, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi ANAF - DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, a solicitat anularea Deciziei nr. 375/27.08.2015 privind soluţionarea contestaţiei emisă de DGRFP Ploieşti, cu consecinţa anulării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.05.2015, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru debite ale Societăţii B. S.R.L., în temeiul art. 27 alin. (2(lit. c) din Codul de procedură fiscală.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 60 din 09 martie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi ANAF - DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, ca neîntemeiată.

1.3. Împotriva sentinţei civile nr. 60 din 09 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 3381 din 17 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 60 din 09 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

1.4. Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 ianuarie 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 73 din 25 martie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi a anulat Decizia nr. 375 din 27.08.2015, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Decizia nr. 120 din 27.05.2015, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 73 din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti ("DGRFP Ploieşti") şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa ("AJFP Ialomiţa").

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta DGRFP Ploieşti a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susţine că instanţa de fond a reţinut greşit că datoriile societăţii comerciale sunt aferente unei perioade în care reclamantul nu a exercitat mandatul de administrator. Acesta a fost numit în funcţie în luna octombrie 2014 şi, până la încheierea Procesului-verbal de declarare a insolvabilităţii de către organul fiscal (21.11.2014) a avut la dispoziţie o lună să evalueze situaţia financiară a debitoarei şi să acţioneze.

Consideră recurenta-pârâtă că instanţa de fond a reţinut greşit că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credinţe a reclamantului. Această condiţie legală este îndeplinită, fiind dovedită prin modul în care a acţionat reclamantul, respectiv prin gestionarea deficitară a resurselor societăţii corelată cu neplata obligaţiilor fiscale, care a transformat societatea dintr-o entitate deţinătoare de active aducătoare de profit într-una ce înregistrat debite. Totodată, reaua-credinţă este dovedită şi prin faptul că, deşi avea posibilitatea de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, intimatul-reclamant nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, astfel cum este prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Arată recurenta-pârâtă că, potrivit art. 3 din Legea nr. 86/2006, obligaţia constatării stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii statutari, în termen de 30 de zile de la apariţia acestei stări, iar nu de la data la care a fost constatată de organul fiscal prin proces-verbal. Astfel, în mod corect organul fiscal a apreciat că administratorul societăţii avea cunoştinţă de obligaţiile restante şi a omis în mod voit să demareze procedura de intrare în insolvenţă.

Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond a omis faptul că, deşi Codul de procedură fiscală nu defineşte noţiunea de "rea-credinţă", acest concept trebuie raportat la limbajul comun ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă şi rău intenţionată, iar atitudinea reclamantului în speţă este una de indiferenţă faţă de obligaţiile fiscale ale societăţii şi de acceptare a consecinţei afectării bunului mers al acesteia.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta AJFP Ialomiţa a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că datoriile societăţii comerciale sunt aferente unei perioade în care reclamantul nu a exercitat mandatul de administrator şi că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credinţe a acestuia. Reaua-credinţă a reclamantului este dovedită prin modul în care acesta a acţionat, transformând societatea dintr-o entitate deţinătoare de active aducătoare de profit într-una ce a înregistrat debite, astfel încât decizia de atragere a răspunderii solidare a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 27 alin. (2) lit. b) şi c) din O.G. nr. 92/2003.

Arată recurenta-pârâtă că administratorul societăţii avea obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei în termenul legal, iar potrivit datelor comunicate de ONRC, reclamantul a fost numit administrator statutar la data de 05.09.2014, anterior declarării stării de insolvabilitate a Societăţii B. S.R.L. de către organul fiscal, la data de 21.11.2014.

În opinia recurentei-pârâte, nu prezintă relevanţă faptul că obligaţiile fiscale pentru care s-a angajat răspunderea sunt aferente perioadei 01.04.2009 - 31.03.2013, întrucât angajarea răspunderii solidare s-a făcut în condiţiile art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

Mai susţine recurenta-pârâtă că buna-credinţă este o prezumţie care poate fi combătută prin orice mijloc de probă de cel interesat. În speţă, din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor sale legale, fiind, astfel, îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii solidare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare în dosarul instanţei de recurs, depunând concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru considerentele ce succedă:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâta AJFP Ialomiţa a încadrat recursul în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu doar punctului 8 al acestui articol, urmând a fi analizate din această perspectivă. Motivele de nelegalitate expuse nu cuprind nicio critică referitoare la o pretinsă nemotivare a sentinţei recurate ori cu privire la prezentarea de către instanţa de fond a unor considerente contradictorii/străine pricinii, astfel că invocarea de către recurenta-pârâtă AJFP Ialomiţa a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este strict formală, toate susţinerile fiind subsumate pct. 8, vizând greşita aplicare a normelor de drept material incidente cauzei.

Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de pârâte, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Înalta Curte reţine că intimatul-reclamant a fost numit administrator al Societăţii B. S.R.L. la data de 05.10.2014, iar debitele restante ale societăţii provin din perioada 01.04.2009 - 31.03.2013, fiind constatate prin Decizia de impunere nr. x/21.05.2014.

Prin Procesul-verbal nr. x din 21.11.2014, AJFP Ialomiţa a declarat starea de insolvenţă a Societăţii B. S.R.L., iar prin încheierea din 24 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a falimentului împotriva societăţii debitoare, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Din cuprinsul Raportului întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, s-a reţinut că această situaţie a fost generată de cauze economice, activitatea neputând fi redresată prin strategii şi măsuri de relansare economică.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală (în temeiul cărora a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare):

"Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate."

S-a arătat de către pârâte că reclamantul a fost numit în funcţia de administrator cu o lună înainte ca organul fiscal să întocmească procesul-verbal de declarare a insolvabilităţii societăţii şi că a stat în pasivitate în acest timp, fără a sesiza instanţa competentă în vederea deschiderii procedurii insolvenţei, această împrejurare fiind un reper cu privire la îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţineri, prin care se încearcă a se acredita ideea relei-credinţe a reclamantului, prima instanţă reţinând în mod corect că buna-credinţă se prezumă şi că pârâtele nu au indicat, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, actele şi faptele care dovedesc că intimatul-reclamant a acţionat cu rea-credinţă. Nici în recurs pârâtele nu au motivat într-o modalitate convingătoare cu privire la acest aspect, limitându-se la a relua apărările din fond, circumscrise majoritar ideii pasivităţii şi dezinteresului intimatului-reclamant cu privire la situaţia debitelor restante înregistrate de societate.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală prevede în mod expres cerinţa relei-credinţe a administratorului statutar pentru atragerea răspunderii solidare şi, deşi pârâtele au arătat în mod corect că legea nu prevede o definiţie a acestei atitudini subiective, totuşi existenţa sa trebuie să rezulte cu evidenţă din motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare, prin raportare la acte/fapte ale persoanei vizate de această măsură. Cum buna-credinţă se prezumă, recurentelor-pârâte le revenea sarcina de a răsturna această prezumţie, prin dovezi şi argumente pertinente, care să contureze atitudinea subiectivă a intimatului-reclamant în neîndeplinirea obligaţiei imputate de organul fiscal.

Or, în cuprinsul deciziei emise de AJFP Ialomiţa, s-a susţinut sumar, într-o singură frază, că reaua-credinţă "rezidă în faptul că administratorul nu a acţionat cu bună-credinţă" pentru restructurarea datoriilor societăţii, reorganizarea judiciară a acesteia sau prin solicitarea de înlesniri fiscale, fiind expusă o motivare cu caracter generic, fără o legătură concretă cu intimatul-reclamant, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat anterior, societatea înregistra debite restante anterioare numirii sale în funcţie. Aceeaşi motivare generică se constată şi la nivelul deciziei de soluţionare a contestaţiei, emise de DGRFP Ploieşti, care se rezumă la a concluziona că reaua-credinţă derivă din nesolicitarea insolvenţei societăţii; aceasta nu reprezintă o motivare a relei-credinţe, ci expunerea situaţiei premisă a art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală.

Totodată, având în vedere că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă doar în temeiul lit. c) a art. 27 anterior amintit, instanţa de contencios administrativ este îndrituită să analizeze doar argumentele şi apărările formulate de părţi cu privire la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de acest text de lege. Din această perspectivă, susţinerile recurentelor-pârâte referitoare la acţiunile reclamantului, care, se pretinde, ar fi condus societatea în stare de insolvenţă, transformând-o dintr-o entitate aducătoare de profit într-una ce înregistrează debite, sunt străine de obiectul cauzei, acţiunile imputate intimatului-reclamant nefăcând obiectul de reglementare al art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală. De altfel, din cuprinsul raportului întocmit de lichidatorul judiciar al societăţii, a rezultat că nu acţiunile reclamantului au generat starea de insolvenţă a persoanei juridice, ci această situaţie se datorează unor cauze economice obiective.

Nu va fi primită nici critica de nelegalitate referitoare la greşita apreciere de către instanţa de fond, ca fiind relevantă soluţionării cauzei, a împrejurării că debitele societăţii la care reclamantul a fost administrator statutar erau anterioare perioadei în care a îndeplinit această funcţie. Într-adevăr, acest considerent excede conţinutului art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, însă el trebuie interpretat contextual, ca un argument suplimentar în examinarea pretinsei rele-credinţe a intimatului-reclamant, iar nu ca o condiţie distinctă de aplicare a acestui caz legal de atragere a răspunderii solidare.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva sentinţei civile nr. 73 din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.