Retroactive application of financial correction regimes to pre-2011 working hours violations in EU-funded projects

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal la data de 25.09.2015, reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galaţi, în contradictoriu cu pârâta Direcţia OIPOSDRU - Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice Bucureşti, a solicitat anularea Deciziei nr. x/09.03.2015 şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă, transmis sub nr. x/22.12.2014 şi înregistrat sub nr. x/08.01.2015, ca urmare a încălcării principiului neretroactivităţii legii şi a dreptului la apărare, precum şi anularea actelor subsecvente.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 10 din 4 februarie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect "anulare act administrativ", promovată de către reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galaţi, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane" din cadrul Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 10 din 4 februarie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galaţi criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor administrative atacate ca fiind netemeinice şi nelegale.

În susţinerea recursului se arată că, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă, transmis sub numărul x/22.12.2014 şi înregistrat sub nr. x/08.01.2015 şi a actelor subsecvente, deoarece în emiterea actului administrativ vătămător a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii şi principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, iar pe fond, actul administrativ este netemeinic şi nelegal.

Astfel, în executarea contractului de finanţare semnat cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, cu numărul x, având ca obiect "Eficientizarea activităţii studenţilor din cadrul ciclului de studii doctorale", pe o perioadă de implementare a proiectului de 36 luni, începând cu prima zi lucrătoare a lunii următoare datei intrării în vigoare a contractului, respectiv la data de 08.01.2015, pârâta Direcţia OIPOSDRU-MECS a transmis Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă.

Prin acest proces-verbal, întocmit în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 a fost stabilită, în sarcina reclamantei, în mod retroactiv, netemeinic şi nelegal, o creanţă în cuantum de 49.892,34 RON.

Motivul este posibila nerespectare a Instrucţiunii 64/01.02.2013, care limitează numărul de ore lucrate în cadrul tuturor proiectelor, inclusiv norma de bază, la 13 ore/zi şi 65 ore/săptămână şi care apare la 1 februarie 2013, în condiţiile în care obiectul analizei l-a constituit perioada decembrie 2011 - aprilie 2012.

Având în vedere că temeiul legal al Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă îl constituie dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, învederează incidenţa în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2015, definitivă şi general obligatorie, prin care s-a constatat că prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor publice naţionale aferente acestora sunt neconstituţionale.

Potrivit deciziei anterior menţionate, dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 aduc atingere principiului neretroactivităţii, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanţial din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul reglementând un criteriu greşit pentru determinarea aplicabilităţii noilor norme de drept substanţial, respectiv existenţa sau nu a unor activităţi de control în desfăşurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul naşterii raportului juridic.

Astfel, la paragraful 32 din cuprinsul motivării Curţii, se poate reţine în mod clar şi neechivoc că textul de lege criticat aduce atingere principiului neretroactivităţii, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanţial din O.U.G. nr. 66/2011, cu privire la nereguli săvârşite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003, legiuitorul reglementând un criteriu greşit pentru determinarea aplicabilităţii noilor norme de drept substanţial, anume existenţa sau nu a unor activităţi de control în desfăşurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul naşterii raportului juridic.

Or, în speţă, raportul juridic a luat naştere sub incidenţa O.G. nr. 79/2003, contractul de finanţare fiind încheiat la data de 07.09.2009, dată la care O.G. nr. 79/2003 era în vigoare.

Astfel, Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale din cadrul obiectivului convergenţă, transmis sub numărul x/22.12.2014 şi înregistrat sub nr. x/08.01.2015 cu privire la drepturile salariale cuvenite pentru munca deja prestată în cursul lunilor decembrie 2011 - aprilie 2012, care se încearcă să se aplice printr-o măsură dispusă în cursul lunii februarie 2013 este atacabil, autoritatea emitentă manifestând un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Argumentul principal ce a fost învederat în contradictoriu cu Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale din cadrul obiectivului convergenţă, transmis sub numărul x/22.12.2014 şi înregistrat sub nr. x/08.01.2015, este reprezentat de prevederile art. 133 din Legea nr. 53/2003, conform căruia "Perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă."

Astfel, termenul utilizat de legiuitor este cel de "perioadă de repaus" şi nu "timp liber", termen legal care defineşte scopul pentru care sunt acordate perioade în care salariatul nu lucrează, respectiv odihna salariatului.

În ceea ce priveşte timpul zilnic de muncă, Directiva europeană 2003/88/CE prevede în art. 6 că "statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în funcţie de necesităţile de protecţie a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor:

(a) Timpul de lucru săptămânal să fie limitat prin acte cu putere de lege şi acte administrative sau prin convenţii colective sau acorduri încheiate între parteneri sociali;

(b) Timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de şapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depăşească 48 de ore".

Prevederile art. 18 din Directiva europeană 2003/88/CE întăresc dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 53/2003, deoarece "se poate deroga de la art. 3, 4, 5, 8 şi 16 prin convenţii colective sau acorduri încheiate între parteneri sociali la nivel naţional sau regional sau, în conformitate cu regulile prevăzute în acestea, prin convenţii colective sau acorduri încheiate între parteneri sociali la un nivel inferior", aspect incident de altfel în cazul nostru, deoarece Senatul Universităţii prin şedinţa de Senat din data de 29.09.2011, conform prevederilor art. 213 alin. (2) lit. d) certifică modalitatea de respectare a timpului de lucru şi de repaus, prin raportare la legislaţia incidenţă.

Având în vedere că echipa de control a pârâtei, prin emiterea actului vătămător a ignorat complet dispoziţiile imperative referitoare la menţiunile privind punctul de vedere al autorităţii verificate şi poziţia exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor art. (14) şi (15), principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare a încălcat flagrant, motiv pentru care Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă, transmis sub nr. x/22.12.2014 şi înregistrat sub nr. x/08.01.2015 trebuie sancţionat cu nulitatea absolută a deciziei de impunere a titlului de creanţă.

Astfel, caracterul netemeinic şi nelegal al Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă, transmis sub nr. x/22.12.2014 şi înregistrat sub nr. x/08.01.2015 şi a actelor subsecvente rezultă fără echivoc, deoarece în sarcina recurentei, în mod retroactiv, este incumbată creanţa în cuantum de 43.995,00 RON, motivată prin prisma posibilei nerespectări a Instrucţiunii 64/1.02.2013, care limitează numărul de ore lucrate în cadrul tuturor proiectelor, inclusiv norma de bază la 13 ore/zi şi 65 de ore/săptămână şi care apare la 1 februarie 2013 în condiţiile în care obiectul analizei l-a constituit perioada decembrie 2011 - aprilie 2012, Procesul-verbal fiind atacabil prin care încearcă să aplice printr-o măsură dispusă în cursul lunii februarie 2013 este atacabil, autoritatea administrativă emitentă manifestând un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

La data de 01 februarie 2013, DG AMPOSDRU informează că numărul de ore lucrate de fiecare expert/persoană din echipa de management trebuie să se încadreze în limita a 13 ore/zi, respectiv 65 de ore/săptămână, reprezentând numărul de ore lucrate în cadrul proiectelor finanţate din Fondul Social European - Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - 2007-2013, inclusiv norma de bază, stabilite prin contracte individuale de muncă încheiate.

Recurenta precizează faptul că data la care s-a făcut analiza de audit este ulterioară datei de 1 februarie 2013, însă pontajele şi activităţile analizate sunt ulterioare acesteia, iar prin emiterea unui act administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice care este implicit în toate articolele C.E.D.O., care de altfel a fost consacrat şi în jurisprudenţa C.E.D.O.

Astfel se impune a se observa că, atât la stabilirea cuantumului corecţiei financiare, dar şi al termenului de plată, au fost avute în vedere prevederile O.U.G . nr. 66/2011 şi ale H.G. nr. 519/2014, acte normative care însă nu erau în vigoare pentru perioada decembrie 2011 - aprilie 2012.

Apare astfel ca fiind întemeiată critica privind nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Prin Decizia Curţii Constituţionale 66/2015 s-a constatat că prevederile art. 66 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor naţionale aferente acestora sunt neconstituţionale.

Potrivit acestei deciziei dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 aduc atingere principiului neretroactivităţii, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanţial din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul reglementând un criteriu greşit pentru determinarea aplicabilităţii noilor norme de drept substanţial, respectiv existenţa sau nu a unor activităţi de control în desfăşurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul naşterii raportului juridic.

Prin paragraful 3 al Hotărârii CJUE din 26.05.2016 în cauzele reunite C- 260/14 şi C0- 261/14 s-a stabilit că principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

În lumina probatoriului administrat, rezultă fără echivoc că în cazul instituţiei a fost aplicată o corecţie financiară în baza unei reglementări noi dar nu la efecte viitoare ci doar prin reaprecierea efectelor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare.

Având în vedere cele prezentate în sentinţa civilă nr. 10/2020, pronunţată de Curtea de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal în cadrul dosarului nr. x/2015, este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8, prin raportare la Hotărârea CJUE din 26.05.2016 în cauzele reunite C- 260/14 şi C0- 261/14.

Nu în ultimul rând, potrivit jurisprudenţei CEDO, respectiv Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României, instanţa naţională trebuie să exercite o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza, în limitele conferite, aspectele particulare de fapt şi de drept ale cauzei, aspect care nu fost avut în vedere de către instanţa de fond.

Totodată, hotărârea pronunţată de prima instanţă nu satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia neregăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, nefiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv că termenul din data de 25.09.2018, cererea de chemare în judecată rămăsese fără obiect.

Totodată, motivarea hotărârii atacate nu este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, judecătorul fondului neprocedând la expunerea în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Din perspectiva acestor critici, se reţine că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor, exigente ce în cauză sunt îndeplinite de hotărârea atacată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia. (Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunţată în recurs de secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare pentru autoritate de lucru judecat).

Astfel, rezultă că sentinţa civilă nr. 10/2020, pronunţată de Curtea de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal în cadrul dosarului nr. x/2015, este netemeinică, necuprinzând motivele pe care se întemeiază şi nerăspunzând cerinţelor prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia neregăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, nefiind examinate efectiv toate problemele esenţiale prin raportare la situaţia de fapt şi de drept incidenţă, precum şi la probatoriul cauzei.

În concluzie, în conformitate cu prevederile articolului 488, alin. (1) punctele (6) şi (8) C. proc. civ. se impune admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi, în rejudecarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată cu consecinţa anulării Deciziei nr. x/09.03.2015 şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă, transmis sub numărul x/22.12.2014 şi înregistrat sub numărul M16/08.01.2015.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.

Instanţa de contencios administrativ a respins acţiunea în anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. OI/451/ES din 9 martie 2015 şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 22 decembrie 2014, apreciind că este nefondată.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a prezentat starea de fapt reţinută, iar ca modalitate de sistematizare a considerentelor în drept, a grupat fiecărei cauze de nelegalitate, argumentele ce justifică sau consolidează legalitatea actelor administrative contestate în cauză .

Astfel, prima instanţă examinează respectarea principiului neretroactivităţii actului normativ, raportat la considerentele deciziei CCR 66/2015, verifică respectarea principiilor contradictorialităţii şi a garanţiilor dreptului la apărare, examinează pe fond constatările procesului-verbal contestat, în ceea ce priveşte stabilirea cheltuielilor neeligibile, conform programului de finanţare, atât în ceea ce priveşte cheltuielile cu informarea şi publicitatea, cât şi în ceea ce priveşte drepturile salariale plătite persoanelor implicate în derularea proiectului, în perioada decembrie 2011- aprilie 2012 .

În concluzie, Înalta Curte observă că, din conţinutul hotărârii judecătoreşti atacate rezultă elementele de fapt şi de drept, integrate în raţionamentul judiciar şi totodată examinarea şi interpretarea dată clauzelor contractuale, precum şi prevederilor normative aplicabile, fapt de natură să justifice soluţia pronunţată .

Mai mult chiar, prima instanţă examinează fiecare temei juridic, prin prisma susţinerilor recurentei reclamante, după reluarea constatărilor şi, de esenţa actului judiciar emanând de la instanţă, stabileşte forma de interpretare şi aplicare a textelor legale, raportat la starea de fapt .

Ca atare, luând în considerare şi decizia de casare nr. 4378 din 7 dec. 2018, pronunţată în dosarul x/2015, prima instanţă a respectat obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, în cuprinsul sentinţei recurate regăsindu-se toate elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ.

Chiar privind motivarea sentinţei contestate, prin prisma dreptului de acces la instanţă, este de reţinut faptul că prima instanţă prezintă considerentele decisive şi modul de prezentare al acestora permite controlul judiciar asupra legalităţii acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Recurentul susţine ca primă critică a legalităţii hotărârii, încălcarea principiului neretroactivităţii legii, în condiţiile în care, contractul de finanţare a fost încheiat sub imperiul O.G. nr. 79/2003 iar procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare este întocmit sub imperiul O.U.G. nr. 66/2001, astfel încât, invocând decizia CCR 66/2015, apreciază că normele de drept substanţial sunt cele ale O.G. nr. 79/2003, atât timp cât controlul a vizat perioada decembrie 2011- aprilie 2012 (recurentul apreciind, în esenţă, faptul că i-a fost aplicată o corecţie în baza legii noi).

Este de menţionat faptul că această critică vizează exclusiv cea de a doua categorie de cheltuieli constatate a fi neeligibile şi anume contravaloarea drepturilor salariale plătite persoanelor implicate în derularea proiectului, în perioada decembrie 2011- aprilie 2012.

O altă susţinere subsumată acestei critici vizează posibila aplicare a Instrucţiunii nr. 64/1 februarie 2013, în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat anterior, constatările organului de control vizează perioada decembrie 2011- aprilie 2012 .

În plus, susţine aplicarea retroactivă a H.G. nr. 519/2014 .

Este de menţionat faptul că, prima instanţă reţine încheierea contractului de finanţare în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 şi citează conţinutul paragrafului 33 al considerentelor deciziei 66/2015, prin care se rezolvă conflictul în timp, între normele O.U.G. nr. 66/2011 şi cele ale O.G. nr. 79/2003, autoritatea constituţională având în vedere regula "tempus regit actum" aplicabilă normelor de drept substanţial, din cadrul celor două acte normative, precum şi imposibilitatea combinării dispoziţiilor de drept substanţial, din O.G. nr. 79/2003, cu cele din O.U.G. nr. 66/2011 (în esenţă, lex tertia, definită conform deciziilor CCR nr. 1470/2011, 1092/2012, 265/2014).

Iar concluzia instanţei de fond, în sensul aplicabilităţii O.U.G. nr. 66/2011, este corectă, pentru argumentele ce urmează:

Astfel cum indică recurenta, neeligibilitatea cheltuielilor reprezentând numărul de ore pentru personalul implicat în derularea proiectului, vizează perioada decembrie 2011 - aprilie 2012.

O.U.G. nr. 66 din 29 iunie 2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, a fost publicată Monitorul Oficial nr. 461 din 30 iunie 2011, intrând în vigoare de la această dată .

Regula "tempus regit actum" constituie principiul de drept conform căruia actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Pe de altă parte, indiferent de data încheierii contractului, dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (art. 3,5 C. civ.).

Interpretarea dată acestei reguli, de către autoritatea constituţională este în sensul că, atât calificarea neregulii cât şi stabilirea creanţelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârşirii neregulii (par. 33 din Decizia 66/2015).

Din această perspectivă, este de menţionat faptul că, în cuprinsul contractului de finanţare este menţionată, ca bază legală, H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin programele operaţionale, cu modificările şi completările ulterioare, iar acest act administrativ-normativ este în vigoare şi în prezent .

Ca urmare, cheltuielile eligibile sunt cele care îndeplinesc condiţiile cumulativ reglementate de art. 2 din H.G. nr. 795/2007 (text indicat de către instanţa de fond, în cuprinsul considerentelor), neexistând prevederi corespunzătoare în cadrul O.G. nr. 79/2003 sau O.U.G. nr. 66/2011.

Sunt aplicabile, totodată, prevederile Ordinului 1117/2170 din 17 august 2010, pentru stabilirea regulilor de eligibilitate şi a listei cheltuielilor eligibile în cadrul operaţiunilor finanţate prin Programul operaţional sectorial "Dezvoltarea resurselor umane 2007-2013".

În ceea ce priveşte aplicarea Instrucţiunii nr. 64/1 februarie 2013, în condiţiile în care abaterile de la legalitate au fost constatate pentru perioada decembrie 2011- aprilie 2012; Înalta Curte urmează să observe faptul că prima instanţă a reţinut caracterul de explicitare, fără a adăuga, prevederile legale ce au stat la baza procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare; cu alte cuvinte, în acest proces-verbal sunt indicate temeiurile în drept, fără a se regăsi printre acestea, Instrucţiunea nr. 64/2013 .

În ceea ce priveşte aplicarea H.G. nr. 519/2014 privind stabilirea ratelor aferente reducerilor procentuale/corecţiilor financiare aplicabile pentru abaterile prevăzute în anexele la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, Înalta Curte urmează să constate că acest act administrativ normativ nu este indicat în cadrul secţiunii a 7 a - Temeiul în drept, a procesului-verbal contestat .

Nefiind indicat în cuprinsul procesului-verbal (nici măcar în cadrul secţiunii a 12 a, pct. 12.2 temeiul în drept pentru desemnarea debitorului), susţinerea recurentului privind aplicarea retroactivă a acestui act administrativ nu prezintă suport probatoriu .

În raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte nu poate să reţină aplicarea jurisprudenţei comunitare, astfel cum a fot invocată de către recurent (C-260/14, conexat cu C-261/14).

În ceea ce priveşte asigurarea contradictorialităţii şi dreptului la apărare, urmează a se constata că prevederile O.U.G. nr. 66/2011, aplicabile din punct de vedere procedural în speţă, stabilesc obligaţia de notificare a începerii controlului, precum şi de comunicare a proiectului procesului-verbal, către entitatea verificată, precum şi dreptul acesteia de a-şi prezenta punctul de vedere, atât în cursul controlului, cât şi ulterior comunicării proiectului de proces-verbal (art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011).

Recurenta susţine încălcarea art. 21 alin. (14) şi 15 din O.U.G. nr. 66/2011 (comunicarea proiectului de proces-verbal şi dreptul depunerii unui punct de vedere) dar, din analiza pieselor dosarului rezultă că proiectul procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare a fost comunicat recurentului, conform adresei x din 2 decembrie 2014, fiind atenţionat recurentul asupra dreptului de a formula un punct de vedere, potrivit art. 21 alin. (14) şi 15 din O.U.G. nr. 66/2011, iar recurentul a prezentat extrasul procesului-verbal al Senatului Universităţii din 29.09.2011, în explicitarea limitei de 40 ore şi a expresiei mediei maxime a numărului de ore, conform adresei x din 10.12.2014 şi a înaintat punctul său de vedere sub nr. x/10.12.2014 (anexat adresei x/10.12.2014), făcându-se o analiză sintetică a acestuia la filele x din procesul-verbal contestat .

Ca urmare, prima instanţă a reţinut în mod corect, faptul că prevederile art. 21 alin. (14) şi 15 din O.U.G. nr. 66/2011 au fost respectate, constatările realizate prin procesul-verbal realizându-se cu respectarea garanţiilor conferite de legiuitor, entităţii verificate .

În ceea ce priveşte caracterul neeligibil al cheltuielilor reţinute; Înalta Curte constată că legalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei, dar şi a procesului-verbal de stabilire a neregulilor şi de recuperare a creanţelor bugetare, decurge din constatarea neîndeplinirii condiţiei prev. de art. 2 alin. (1) lit. c) şi d) din H.G. nr. 795/2007 şi anume conformitatea cu prevederile deciziei/ordinului de finanţare sau ale contractului de finanţare şi respectiv cu prevederile naţionale şi comunitare aplicabile.

În condiţiile în care organul de control reţine decontarea unui număr nerealist de ore de muncă, pentru personalul implicat în executarea proiectului, prima instanţă a examinat depăşirea programului normal de muncă, astfel cum este definit de către legislaţia muncii, recurentul apreciază că există posibilitatea derogării de la aceste norme şi susţine punctul său de vedere cuprins în procesul-verbal al şedinţei Senatului Universităţii, din 29.09.2011 .

Această interpretare nu este corectă.

Prin Directiva 2003/88/CE se stabilesc anumite cerinţe minime cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru organizarea timpului de lucru .

Este de menţionat şi faptul că prevederile Directivei se aplică perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal şi concediu anual, precum şi pauzelor şi timpului de lucru maxim săptămânal, în cadrul tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice .

Este reglementată o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore şi un timp de lucru săptămânal, limitat prin dispoziţii legale, de reglementare şi administrative sau prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii social, precum şi un timp mediu de lucru pentru fiecare perioadă de şapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depăşească 48 de ore.

Permiţând derogarea de la prevederile art. 3 (nu şi de la art. 6 privind timpul de muncă), articolul 18 instituie condiţia ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente sau, în cazuri excepţionale în care din motive obiective nu se pot acorda asemenea perioade, să beneficieze de protecţia adecvată şi acordă posibilitatea statele membre de a reglementa aplicarea art. 18, de către partenerii sociali.

Legislaţia internă (Titlul III, Timpul de muncă şi timpul de odihnă, Capitolul I, Timpul de muncă, Secţiunea 1, Durata timpului de muncă, din Legea 53/2003 cu modificările ulterioare) prevede, pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă, o durata normală a timpului de muncă de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.

Potrivit art. 114, durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, prin excepţie putând fi prelungită peste 48 ore, pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână. Este posibilă şi stabilirea unei perioade referinţă mai mari, dar care să nu depăşească 6 luni, prin contractul colectiv de muncă.

Codul Muncii permite munca suplimentară, definită prin art. 120 ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, dar interzice depăşirea limitelor art. 114 şi 115. Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 114 sau 115, după caz, este interzisă.

Ca urmare, trebuie reţinut că legislaţia internă reglementează timpul de repaus, precum şi limitele prestării orelor suplimentare, iar în speţă, rezultă depăşirea acestora.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât punctul de vedere exprimat de către entitatea verificată pleacă de la premisa inaplicabilă cauzei şi anume faptul că salariatul are posibilitatea de a-şi organiza cum doreşte timpul de repaus, având dreptul de a încheia şi alte contracte individuale de muncă, cu alţi angajatori (în speţă, timpul de muncă se desfăşoară în raporturile cu acelaşi angajator).

În raport de considerentele mai sus expuse şi văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ., în temeiul art. 496 noul C. proc. civ., urmează a fi respins recursul declarat, ca nefondat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 10 din 4 februarie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2022.