Limits of Judicial Inspection review: judicial independence bars disciplinary oversight of material and procedural law application absent bad faith or gross negligence.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the first-instance judgment that rejected the plaintiff's action, thereby leaving in force the Judicial Inspection's resolutions that dismissed the disciplinary complaint and rejected the subsequent objection. The dispute involved a commercial entity challenging the Judicial Inspection's decision not to pursue disciplinary action against two judges for alleged violations of material and procedural law—including retroactive application of consumer credit regulations and exceeding the scope of appeal—in a prior civil litigation. The decisive legal basis was the constitutional principle of judicial independence and the specific statutory limits of the Judicial Inspection's competence under Law No. 317/2004, which prohibit judicial inspectors from verifying the substance of legal reasoning or the application of material and procedural law in judicial decisions, as such matters fall exclusively within the judges' independent jurisdiction and are subject to standard judicial review channels rather than disciplinary oversight. The Court held that the alleged errors constituted mere judicial mistakes or legal interpretations that did not meet the high threshold of "bad faith" or "gross negligence" required for disciplinary liability under Article 99(lit. t) of Law No. 303/2004.
Legislator headnote
AI generatedart. 991 din Legea nr. 303/2004, art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, art. 479 C. proc. civ, art. 4 din Legea nr. 303/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 486 C. proc. civ; Limits of Judicial Inspection review: judicial independence bars disciplinary oversight of material and procedural law application absent bad faith or gross negligence: The dispute involved a commercial entity challenging the Judicial Inspection's decision not to pursue disciplinary action against two judges for alleged violations of material and procedural law—including retroactive application of consumer credit regulations and exceeding the scope of appeal—in a prior civil litigation. The decisive legal basis was the constitutional principle of judicial independence and the specific statutory limits of the Judicial Inspection's competence under Law No. 317/2004, which prohibit judicial inspectors from verifying the substance of legal reasoning or the application of material and procedural law in judicial decisions, as such matters fall exclusively within the judges' independent jurisdiction and are subject to standard judicial review channels rather than disciplinary oversight. The Court held that the alleged errors constituted mere judicial mistakes or legal interpretations that did not meet the high threshold of "bad faith" or "gross negligence" required for disciplinary liability under Article 99(lit. t) of Law No. 303/2004.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded due to the absence of grounds for cassation.
Full text
Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, având ca obiect anulare Rezoluţii 8051/IJ/3595/DIJ/2018 şi a Rezoluţiei Inspectorului Şef din data de 22.02.2019 emisă în dosarul nr. x, emise de pârât, a solicitat instanţie desfiintarea Rezolutiei emise in data de 22.02.2019 de Inspectorul Sef al Inspectiei Judiciare in dosarul nr. x; desfiintarea Rezolutiei de clasare dispuse de Directia de inspectie judiciara pentru judecători, in data de 10.12.2018, in lucrarea nr. x/2018; Trimiterea dosarului Inspectiei Judiciare pentru completarea verificarilor.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 740 din data de 5 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, având ca obiect anulare Rezoluţiei 8051/IJ/3595/DIJ/2018 şi a Rezoluţiei Inspectorului Şef din data de 22.02.2019 emisă în dosarul nr. x, emise de pârât.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 740 din data de 5 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin care a solicitat admiterea recursului, casare sentinţei recurate şi în rejudecare să se admită cererea sa de chemare în judecată.
În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamanta a invocat următoarele critici:
Apreciază că instanta de fond, Curtea de Apel Bucuresti a încălcat/aplicat greşit Legea nr. 303/2004 (art. 99 lit. t), art. 991), Legea nr. 317/2004 fata de urmatoarele considerente:
In primul rand, fata de cele retinute in considerentele hotararii recurate, in rezolutiile Inspectiei Judiciare, arată că prin memoriul formulat reclamanta nu a criticat decizia nr. 549/30.05.2017, pronuntata de Tribunalul Buzau in completul constituit din judecatorii B. si C., ci a sesizat Inspectia Judiciara - Directia de inspectie judiciara pentru judecatori cu privire la aspecte din activitatea judecatorilor respectivi, cu prilejul solutionarii/judecarii de catre acestia a apelului care a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Buzau.
In sesizarea transmisa Inspectiei Judiciare, reclamanta a subliniat ca judecatorii B. si C. au nesocotit/incalcat normele de drept material si procesual, incalcari care se circumscriu prevederilor art. 99 lit. t) coroborate cu prevederile art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor.
Recurenta-reclamantă apreciază că în cauză sunt îndeplinite cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevazute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 fata de urmatoarele aspecte:
In cazul magistratilor, angajarea raspunderii disciplinare presupune intrunirea cumulativa a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relatiile sociale de munca in acest caz, latura obiectiva, cu referire la fapta, infrangand o obligatie specifica, subiectul calificat, latura subiectiva, constand in vinovatie, in oricare din formele sale, producerea unui rezultat vatamator si nex cauzal. În speta, sunt intrunite cumulativ toate aceste conditii.
Asadar, pentru ca o faptă să fie considerată abatere disciplinară, aceasta trebuie să întrunească elementele constitutive, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, sa fi produs un rezultat vatamator si sa existe un raport de cauzalitate intre acesta si fapta.
In considerarea elementelor care definesc continutul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, in verificarile efectuate Inspectia Judiciara ar fi trebuit sa aiba in vedere subzistenta cumulativa a elementelor specifice acestei abateri disciplinare, constand in existenta unei conduite ilicite a magistratului in exercitarea functiei, atat sub aspectul incalcarii/nesocotirii normelor de drept material si procesual, cat si din perspectiva indeplinirii conditiei relei-credinte/gravei neglijente.
In ceea ce priveste latura obiectiva a abaterii disciplinare prevazuta de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, urmeaza sa constatati ca, in speta, judecatorii B. si C. au încălcat/nesocotit norme de drept material şi procesual, având în vedere următoarele aspecte:
A. Au stabilit caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute in art. 7 si 8 din contractul de credit nr. x/511 din 29.10.2012 in baza dispozitiilor art. 38 alin. (2) si respectiv 4-8 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum acestea au fost modificate/introduse prin O.U.G. nr. 52/2016 (privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum si pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), neobservand ca aceste prevederi legale nu sunt aplicabile in cauza.
In speta, nu este vorba de o inadvertenta in aplicarea legii, de aprecierea intr-un anumit mod a asupra incidenţei unor texte de lege, ci este vorba de incalcarea/nesocotirea grava, neindoielnica si nescuzabila, a normelor de drept material si procesual de catre judecatorii B. si C., care au pronuntat o solutie prin aplicarea retroactiva a unor texte de lege.
Prin urmare, in speta, judecatorii B. si C. au dispus o solutie/au adoptat o decizie pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoana informata si de buna-credinta) nu poate gasi o justificare.
B. Au nesocotit dispozitiile art. 479 C. proc. civ., aducand in dezlegarea jurisdictionala a litigiului, direct in considerentele deciziei, aspecte care depaseau limitele cererii de apel. De asemenea, au incalcat principiul contradictorialitatii dezbaterilor (inclusiv al dreptului la aparare, in conditiile in care societatea noastra a fost in imposibilitate de a-si exprima pozitia fata de argumente ale instantei care nu raspund unor critici de apel).
Astfel, desi contestatoarea D. a aratat in apelul formulat ca acele clauze contractuale referitoare la dobanda remuneratorie si penalizatoare ar avea caracter abuziv din perspectiva cuantumului/procentului ridicat al acestora, instanta de apel a stabilit caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute in art. 7 si 8 din contractul de credit de consum G/511/29.10.2012 prin raportare la alte aspecte/chestiuni.
Toate aceste aspecte indicate mai sus nu au facut obiectul criticilor formulate de contestatoarea D. si nici nu au fost puse in discutia partilor de catre instanta de apel.
Or, regula "tantum devolutum quantum apellatum" semnifica faptul ca, expresie a principiului disponibilitatii, instanta de apel va proceda la o noua judecata asupra fondului numai in limitele criticii formulate de apelant, deci poate analiza, verifica doar atat cat i s-a cerut.
C. Chestiunea posibilitatii instantei de judecata de a se pronunta asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobanzi fusese transata in mod definitiv, nefacand obiectul apelului si, astfel, judecatorii instantei de apel nu mai puteau analiza pretinsul caracter abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobanda penalizatoare si remuneratorie
Este vorba despre protejarea efectului pozitiv al autoritatii de lucru judecat, care presupune ca odata dezlegata definitiv o chestiune litigioasa, ea nu mai poate fi adusa in dezbaterea judiciara si, cu atat mai putin, sa fie supus unei dezlegari jurisdictionale diferite.
Prin urmare, aspectele prezentate mai sus, vizand activitatea judecatorilor B. si C. cu prilejul solutionarii/judecarii de catre acestia a apelului care a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Buzau se circumscriu abaterii disciplinare prevazute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 avand in vedere ca: judecatorii au nesocotit/incalcat normele de drept material si procesual aratate mai sus; judecatorii au nesocotit/incalcat normele de drept material si procesual din ratiuni care contravin obligatiei judecatorilor potrivit careia, prin intreaga activitate, trebuie sa asigure suprematia legii, sa respecte drepturile si libertatile persoanelor, precum si egalitatea lor in fata legii si sa asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participantilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, sa respecte Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor (art. 4 din Legea nr. 303/2004, art. 7,8 din Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor); in speta, este vorba de incalcari/nesocotiri ale normelor de drept material si procesual pentru care un observator rezonabil (persoana informata si de buna credinta) nu poate gasi o justificare; faptele nu se situeaza in domeniul rationamentului logico-juridic al magistratului; in speta, nu exista un temei de exonerare a raspunderii disciplinare a magistratilor respectivi, avand in vedere ca acestia aveau obligatia de a cunoaste si respecta legea, iar din perspectiva statutului lor profesional trebuiau si puteau sa prevada ca incalcarea normelor de drept material si procesual produc efecte prejudiciabile societatii noastre.
In ceea ce priveste latura subiectivă, apreciază recurenta că şi acest element constitutiv al abaterii disciplinare este indeplinit in cauza fata de toate aspectele invederate la pct. 1 al recursului.
Sub aspectul laturii subiective, apreciază că vinovăţia magistraţilor îmbracă forma gravei-neglijente, prevazute de teza a II-a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Astfel, faptele indicate mai sus in cuprinsul contestatiei sunt expresia gravei-neglijente in exercitarea functiei, avand in vedere ca magistratii au nesocotit in mod grav, neindoielnic si nescuzabil, normele de drept material si procesual.
Recurenta-reclamantă consideră că in speta, nu este vorba de o inadvertenta in aplicarea legii, de aprecierea intr-un anumit mod a asupra incidentei unor texte de lege, ci este vorba de incalcarea/nesocotirea grava, neindoielnica si nescuzabila, a normelor de drept material si procesual de catre judecatorii B. si C., care au pronuntat o solutie prin aplicarea retroactiva a unor texte de lege.
Astfel, judecatorii B. si C. au dispus o solutie/au adoptat o decizie pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoana informata si de buna-credinta) nu poate gasi o justificare.
Mai mult decât atât, apreciază ca vinovatia magistratilor imbraca si forma relei-credinte, prevazute de teza I a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Faptele indicate mai sus în cuprinsul contestatiei sunt expresia relei-credinte în exercitarea functiei, având în vedere că magistratii respectivi au incalcat normele de drept material si procesual acceptand vatamarea unei persoane (respectiv a societatii noastre).
In acest sens, precizează ca reaua-credinţă presupune distorsionarea constientă a legii. De asemenea, distorsionarea legii trebuie sa fie evidenta, respectiv nici un alt judecator, avand aceasta cauza si aflat in aceleasi conditii, nu ar fi judecat astfel.
În susţinerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză.
Initmata-pârâtă Inspecţia Judicară nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.
5. Procedura de soluţionare a recursului.
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 12 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat pentru cele în continuare arătate:
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurentul-reclamant împotriva anulare Rezoluţiei 8051/IJ/3595/DIJ/2018 şi a Rezoluţiei Inspectorului Şef din data de 22.02.2019 emisă în dosarul nr. x de intimata pârâta Inspecţia Judiciară.
În ceea ce priveşte primul set de critici ce vizează latura obiectivă, cu precădere, modalitatea în care magistraţii au soluţionat cauza, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua, puse în discuţie de criticile formulate prin acţiunea dedusă judecăţii şi considerentele din rezoluţia de clasare.
Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 2 din Legea nr. 303/2004).
Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esenţa juridică a principiului subordonării, cât şi de dispoziţiile legale. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.
Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.
Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:
"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".
Totodată, conform 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.
Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.
Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă.
Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.
Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea care face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi în consecinţă dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).
Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei, aceasta magistraţii au oferit un raţionament-juridic în cuprinsul unei hotărâri în cadrul unui litigiu în care recurenta-reclamantă era parte.
Înalta Curte apreciază că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.
Cu privire la cele reţinute în cuprinsul rezoluţiei 8051/IJ/3595/DIJ/2018 a cărei anulare se solicită, se impune a fi amintite aspectele care au condus la sesizarea cu plângerea disciplinară formulată de recurenta-reclamantă:
Prin decizia civila nr. 549/30.05.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa de apel, in completul constituit din judecătorii B. si C. reclamaţi de societatea creditoare la Inspecţia Judiciară, ambii din cadul Tribunalului Buzau, a admis apelul formulat de contestatoarea D., a schimbat in parte sentinta apelata, respectiv a stabilit caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute in art. 7 si 8 (referitoare la dobanda remuneratorie si penalizatoare) din Contractul de credit de consum nr. G/511/29.10.2012 încheiat între persoana fizică antemenţionată şi societatea creditoare, respectiv a anulat executarea silita in limita sumei ce rezulta din inlaturarea clauzelor abuzive retinute de instanţa. Totodata, instanţa de apel a mentinut restul dispozitiilor sentintei.
Impotriva acestei decizii societatea creditoare apreciind că magistraţii-judecători care au pronunţat decizia respectivă au propus un raţionament eronat/fără temei legal a formulat: contestatie in anulare, intemeiata pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., apreciind ca instanţa de apel a admis apelul ca urmare a unor erori materiale; şi cerere de revizuire, intemeiata pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., apreciind ca instanţa de apel s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, iar prin decizia pronuntata s-a dat mai mult decat s-a cerut.
Contestatia in anulare si cererea de revizure au fost respinse de instanţele de judecată.
Societatea creditoare reclamanta a sesizat, ulterior, Inspectia Judiciara in legatura cu activitatea judecătorilor B. si C. (judecători la Tribunalul Buzau, secţia I Civila), solicitând luarea masurilor legale pentru sancţionarea disciplinara a acestora, pentru savârsirea abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. t) coroborate cu dispoziţiile art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Sesizarea societăţii creditoare a fost clasată prin Rezoluţia dispusă de Directia de inspectie judiciara pentru judecători, in data de 10.12.2018, in lucrarea nr. x/2018.
Impotriva acestei rezolutii de clasare reclamanta a formulat plângere in temeiul prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Prin Rezolutia emisa in data de 22.02.2019 de Inspectorul Sef al Inspectiei Judiciare in dosarul nr. x a fost respinsa plângerea formulata de societatea reclamantă impotriva rezolutiei de clasare.
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că intimata-pârâtă a făcut cercetările şi a examinat plângerea recurentei-reclamantei prin raportare la toate elementele indicate prin plângerea disciplinară, aceasta făcând delimitarea între limitele de control date în competenţa sa şi, atribuţiile exclusive de apreciere al judecătorilor în procedurile judiciare pe care le instrumentează.
În analiza cauzei, instanţa de fond a arătat în considerentele sentinţei recurate că nu există probe certe, pertinente şi concludente, din care să rezulte că instanţa de judecată împotriva căreia recurenta a formulat plângerea disciplinară nu ar fi fost legal învestită cu soluţionarea cauzei în apel, nu există indicii sau probe certe, pertinente şi concludente, dincolo de orice îndoială, în sensul ca soluţia pronunţată de cei doi judecători care compun instanţa de apel reclamată in prezentul dosar ar fi una vădit nelegală, care sa aibă ca fundament o aplicare profund greşită a legii, o nerespectare crasă a regulilor de procedură, o nerespectare evidentă a unor decizii ale Curtii Constitutionale, ori decizii pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii sau in hotărâre prealabila de unificare a practicii judiciare.
Prin raportare la criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs, în acord cu opinia instanţei de fond se constată că recurenta critică de fapt soluţia pronunţată de completul de judecată de apel din cadrul Tribunalului Buzău, aceasta urmărind în realitate modul în care cei doi judecători care au compus instanţa de apel au interpretat legea, au făcut raţionamente juridice şi au dezlegat pricina dedusă judecăţii în apel.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 şi ale art. 124 alin. (3) din Constituţie faţă de raţionamentul juridic al unui complet de judecată nu se poate interveni printr-o analiza extra-procesuală exercitată de Inspecţia Judiciară.
Înalta Curte reţine că soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.
Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.
În ceea ce priveşte definiţia relei-credinţe şi a gravei neglijenţe, prevederile art. 991alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 precizează că:,,(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."
Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu furnizează elemente obiective care să conducă la ideea că modalitatea în care magistraţii vizaţi de plangerea disciplinară şi-au exercitat activitatea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
În ceea ce priveşte noţiunea de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:
"Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."
Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.
De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.
De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiţii, simpla furnizare de informaţii privind parchetul competent sau stadiul de soluţionare a cauzei nereprezentând o astfel de nesocotire a normelor de drept material sau procesual.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.
Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurenta-reclamantă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării recurentei-reclamante s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.
În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de reclamanta A. S.A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 740 din data de 5 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2022.