Media sanction for injurious moderator conduct: limits of freedom of expression under ECHR Art. 10 and audiovisual regulatory codes

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 09.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanta a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:

- în principal, anularea Deciziei nr. 70/26.01.2016, înregistrată la CNA sub nr. x din 28.01.2016 şi comunicată contestatoarei în data de 29.01.2016, prin care postul de televiziune A. a fost amendat cu suma de 30.000 RON, pe care o consideră nelegală şi netemeinică şi exonerarea sa de la plata amenzii;

- în subsidiar, în măsura în care va aprecia că nu se impune anularea deciziei şi exonerarea sa de la plata amenzii, reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal acesteia, respectiv 10.000 de RON;

- acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 220 din data de 31 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. - în insolvenţă prin C. şi prin Administrator Special D., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 220 din data de 31 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta B. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Instanţa de fond a considerat apărările recurentei-reclamante ca nefiind suficiente pentru a combate prezumţia de legalitate a Deciziei nr. 70/26.01.2016, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislaţia audiovizualului în mod legal.

Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 70/26.01.2016 trebuie menţionat că decizia de constatare şi de sancţionare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravenţional) nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că, atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa - numitul bloc de convenţionalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 şi art. 1169 din C. civ., conţine prevederi contrare şi mai puţin favorabile faţă de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putinţă de tăgadă şi persoanelor juridice în această materie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudenţa sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancţionează astfel de fapte au caracter general şi că urmăresc un scop preventiv şi represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are, în sensul art. 6 din Convenţie, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care şi prezumţia de nevinovăţie - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanţii, destinată să restabilească echilibrul dintre presupuşii autori ai faptelor ilegale şi autorităţile chemate să îi urmărească şi pedepsească, Curtea consideră că, în speţă, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenţie.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

Articolul 10 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că:

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Prevederi similare sunt consacrate şi la nivel constituţional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituţie.

Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenţiei este una dintre libertăţile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecţie deosebită libertăţii presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altora, ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcţia sa. care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democraţiei".

Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilităţii sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democraţiei, sancţionând aspecte care, în opinia jurnaliştilor, reprezintă derapaje instituţionale, chiar dacă este vorba de CNA.

Informaţia, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar şi informaţiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacţia stârnită publicului şi de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment.

Într-un principiu reiterat şi în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligaţia de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor. În realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte şi complete a publicului, difuzând imagini video cu poziţia unor reprezentanţi ai comunităţii maghiare.

Curtea a reţinut în cauza 301984/00, E. şi alţii c. Franţei, Hotărârea din 30 martie 2004 că "faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariştii să se disocieze în mod formal şi sistematic de conţinutul unei afirmaţii făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terţi, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile şi ideile dintr-un anumite moment". Aşadar, nu i se poate imputa moderatorului nici că nu s-a disociat de afirmaţiile invitatului, persoane marcante ale societăţii româneşti.

În subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că nu se impune anularea Deciziei nr. 70 şi exonerarea recurentei-reclamante de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somaţii de intrare în legalitate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 70/26.01.2016, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, în măsura în care va aprecia că nu se impune anularea deciziei şi exonerarea sa de la plata amenzii, reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal acesteia, respectiv 10.000 de RON.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 40 alin. (1), (2) şi (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului potrivit cărora:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile. (3) Moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă." Precum şi prevederile art. 64 alin. (1) lit. b) şi art. 67 din acelaşi act normativ.

De asemenea, cu privire la legalitatea deciziei, prima instanţă a reţinut că în raport de prevederile art. 90 alin. (1) - (2) şi art. 91 alin. (1) - (3) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, faptele reţinute în sarcina reclamantei constituie contravenţii.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea recurată din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, constată că, în cauză, sancţiunea a fost aplicată, în urma analizării rapoartelor de monitorizare întocmite de Direcţia de Monitorizare şi a vizualizării imaginilor de către membrii C.N.A.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că în data de 22.11.2015 s-a difuzat, de la ora 16:38, pe postul A., emisiunea de dezbateri F., faţă de care membrii Consiliului au constatat că prezentarea informaţiilor referitoare la modul cum au fost tratate în spitalele româneşti victimele incendiului de la clubul Colectiv s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la asigurarea unei informări corecte, obiective şi imparţiale a publicului, precum şi a celor referitoare la respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului. În emisiune s-a discutat despre modul cum au fost tratate în spitalele româneşti victimele incendiului de la clubul Colectiv. În opinia celor prezenţi, autorităţile au supraevaluat potenţialul sistemului sanitar din România, iar acest lucru s-a repercutat în starea pacienţilor, susţinându-se că aceştia puteau fi transferaţi mai repede în străinătate.

În emisiune au fost prezenţi medici şi un preşedinte de asociaţie umanitară. De asemenea, alţi medici au intervenit telefonic, printre care şi G., preşedintele Colegiului Medicilor din România.

În legătură cu dialogul telefonic purtat cu dr. G., Consiliul a constatat că unele dintre comentariile făcute de moderatori au fost prezentate într-un mod lipsit de obiectivitate şi imparţialitate, de natură să afecteze posibilitatea publicului de a-şi forma propria opinie, în condiţiile în care difuzarea punctului de vedere al Preşedintelui Colegiului Medicilor din România, dr. G., a fost trunchiată prin intervenţiile repetate ale moderatorilor.

Potrivit art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

Aşa cum a reieşit din conţinutul raportului de monitorizare, radiodifuzorul, prin moderatorii emisiunii, a formulat acuzaţii la adresa Preşedintelui Colegiului Medicilor din România, precum şi la adresa acestei instituţii.

Deşi dr. G. a acţionat în conformitate cu norma invocată, intervenind în emisiune pentru a răspunde la acuzaţii şi a-şi prezenta punctul de vedere în calitate de Preşedinte al Colegiului Medicilor, intervenţia sa a fost întreruptă în mod repetat de către moderatori, care, nu numai că nu i-au dat posibilitatea să-şi exprime ori, după caz, să-şi termine frazele, dar, pe parcursul dialogului telefonic purtat, în direct, cu acesta, au formulat noi acuzaţii grave la adresa corpului medical, în general, prejudiciind demnitatea şi imaginea acestei categorii profesionale.

Astfel, afirmaţii precum cele prezentate de postul de televiziune A. în cadrul emisiunii monitorizate nu numai că nu sunt de natură să asigure informarea publicului cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului ci, dimpotrivă sunt de natură să scadă încrederea publicului în calitatea actului medical, afectând reputaţia profesională a corpului medicilor, în condiţiile în care, prin depăşirea cadrului unei informări obiective şi imparţiale a publicului, s-a indus fără echivoc ideea că actul medical este dependent de acordarea unor avantaje materiale medicilor.

Comentariile din emisiune au fost de natură să contravină prevederilor art. 30 din Codul audiovizualului, potrivit cărora furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, viaţa privată, onoarea şi reputaţia, precum şi dreptul la propria imagine.

În privinţa emisiunii, membrii Consiliului au constatat că aceasta a fost difuzată şi cu încălcarea art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul audiovizualului, întrucât nu a fost asigurată o distincţie clară între opiniile exprimate de moderatori şi faptele care au generat comentariile acuzatoare la adresa medicilor, iar unele dintre informaţii nu au fost prezentate în mod imparţial şi cu bună-credinţă, lăsându-se impresia că, în exercitarea profesiei, toţi medicii "primesc atenţii" şi "iau şpăgi".

O astfel de abordare a fost de natură să contravină şi dispoziţiilor art. 67 din Codul Audiovizualului, potrivit cărora, în exercitarea dreptului lor de a-şi exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii şi moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte şi nu trebuie să profite de apariţia lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigenţelor de asigurare a imparţialităţii.

Consiliul a considerat în aplicarea sancţiunii că prezentarea unor subiecte de actualitate, cu implicaţii în plan social, economic şi politic trebuie făcută cu respectarea unei informări obiective, printr-o prezentare echidistantă şi echilibrată a opiniilor tuturor părţilor implicate în respectiva problemă.

În afară de aspectele referitoare la conţinutul comentariilor celor doi moderatori, membrii Consiliului au reţinut şi aspecte referitoare la modalitatea de exprimare a acestora, cu deosebire de către dl. H..

Astfel, în timpul dialogului cu dr. G., Preşedinte al Colegiului Medicilor din România, moderatorul H. a adresat acestuia cuvinte dispreţuitoare şi injurioase, precum: "sunteţi nişte laşi", "aţi tăcut ca porcul în popuşoi", "morţii care au murit în spitale din cauza laşităţii dumneavoastră", " noi vă plătim, noi vă dăm şpăgi", "nu am auzit nici un discurs. Unde, sub masă l-aţi ţinut, sub birou?", "Unde le-aţi spus, la calorifer, unde?"

De asemenea, moderatorul H. a cerut de mai multe ori preşedintelui G. să părăsească discuţia telefonică.

Moderatorul I. nu a avut nicio reacţie la cele afirmate de colegul său de platou.

Membrii Consiliului au constatat că limbajul folosit de dl. H. a avut un caracter injurios, ofensator, de natură a prejudicia demnitatea umană şi dreptul la propria imagine atât ale dr. G., cât şi ale unei categorii profesionale, respectiv a medicilor, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Codul audiovizualului, art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 alin. (6) din Constituţie.

În acest context, prima instanţă în mod corect a reţinut că, moderatorii emisiunii aveau obligaţia de a respecta dreptul la propria imagine a invitaţilor în raport de temele de interes public abordate, dar şi de acuzaţiile formulate la adresa unei categorii de persoane, dar şi obligaţia ca informaţiile cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corecte, verificate şi prezentate în mod imparţial şi cu bună-credinţă şi să asigure o separare clară a opiniilor de fapte.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni. Aceste opţiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivităţii, aşa cum este şi dreptul la propria imagine, afectat prin afirmaţii nesusţinute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituţia României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În privinţa libertăţii de exprimare, atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Din perspectiva temeiniciei deciziei, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reţinute în sarcina moderatorilor emisiunii, cu atât mai mult cu cât aceeaşi atitudine a avut-o reclamanta şi în faţa primei instanţe unde aceasta nu a contestat afirmaţiile/întrebările redate în cuprinsul deciziei de sancţionare, ci în apărare a apreciat că acestea nu încalcă niciuna din obligaţiile instituite prin textele legale evidenţiate mai sus.

Opiniile exprimate în emisiunea respectivă nu au fost critice, în limitele libertăţii de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate şi probe în susţinerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzaţiile pentru ca, astfel, să îşi poată forma în mod liber opinia.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că, dispoziţiile legale reţinute în decizia de sancţionare nu interzic iniţierea şi dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligaţia dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credinţă, care să se caracterizeze prin obiectivitate şi echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligaţia de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigenţe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaşte obiectiv şi corect întreaga dimensiune a dezbaterii televizate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancţionată pentru expunerea subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, respectiv prin neprezentarea obiectivă a informaţiilor, iar moderatorul emisiunii avea obligaţia de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului şi de a asigura informarea imparţială a publicului cu privire la chestiuni de interes public.

Prin urmare, au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum şi a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanţe fiind corecte în această privinţă.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 10 al Convenţiei, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat şi de prima instanţă, care a concluzionat în mod corect că susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 şi 2 din CEDO:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Or, în aceste condiţii, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, având în vedere că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii" [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile CEDO acordă importanţă scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general (cauzele E. şi alţii contra Franţei, Colombani şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte C.E.D.O., aceasta nu stabileşte că libertatea de exprimare este un drept absolut şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut şi că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecţia acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii şi demnităţii lor, de prevederile legale interne şi europene.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut, din analiza documentaţiei depuse la dosarul cauzei, că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei în sensul că s-ar fi asigurat o informare obiectivă a publicului, context în care telespectatorii puteau să-şi formeze o opinie liberă, bazată pe argumente pro şi contra subiectului dezbătut, ori că s-ar fi asigurat dreptul la replică domnului dr. G., fără a fi întrerupt ori trunchiat, ori că emisiunea nu ar fi fost defăimătoare la adresa medicilor din România sau Colegiului Medicilor din România, iar criticile ar fi avut în vedere doar autorităţile statale implicate în administrarea serviciului public de sănătate, ori că aceste critici şi limbajul uneori dur al moderatorilor emisiunii ar avut la bază un interes public justificat, referitor la sistemul de sănătate publică.

În privinţa individualizării sancţiunii, prima instanţă a reţinut în mod corect că, decizia contestată respectă prevederile legale, respectiv art. 90 alin. (2) prin raportare la art. 90 alin. (1) lit. h) şi art. 91 alin. (3) prin raportare la art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, reclamantul fiind sancţionat cu amenda în cuantum de 30.000 RON, aceasta regăsindu-se între limitele minime şi cele maxime prevăzute de dispoziţiile legale.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. B. S.A. - în insolvenţă prin C. şi prin Administrator Special D. împotriva sentinţei civile nr. 220 din data de 31 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2022.