Annulment of 1,000-meter landfill buffer modification upheld; Ministry of Health appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, anularea art. 1 alin. (1) lit. b) şi art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119/04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, publicat în Monitorul Oficial nr. 127/21.02.2014, întrucât această reglementare este nelegală în raport cu H.G. nr. 349/21.04.2005 privind depozitarea deşeurilor, act normativ cu valoare superioară, ce transpune în plan naţional Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor şi publicarea hotărârii judecătoreşti în Monitorul Oficial al României, Partea I, în baza art. 23 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 22 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii; a fost anulat art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119 din 04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 127/21.02.2014.; s-a respins cererea de anulare a art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii 119/04.02.2014.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 138 din 22 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Sănătăţii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că art. 20 alin. (1) din OMS nr. 119/2014 se fundamentează prin textul dispoziţiilor art. 1.1.4 din Anexa 2 la H.G. nr. 349/2005.

Astfel, în opinia sa, aplicarea art. 20 alin. (1) permite evaluarea cazurilor particulare precum categoriile speciale de depozite stabilite in Legea nr. 211/2011 Anexa 2 D 5 sau evaluarea condiţiilor de mediu (existenta ecranelor de vegetatie).

Totodată, Directiva 1999/31/CE a Consiliului din data de 2604.1999 privind depozitele de deseuri nu cuprinde o prevedere critică a distantei intre zonele de locuit si depozitele de deseuri.

În fine, recurentul a invocat textul dispoziţiile de la pct 1.1 din Anexa I Cerinte generale şi textul de la 1.1.2.1.2 din Anexa 2 a H.G. nr. 349/2005, susţinând că instanţa de fond a ignorat prevederile aplicabile si, neinterpretand sistematic, nu a stabilit o corelatie intre norma juridică interpretata si restul dispoziţiilor legale în discuţie.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor

La data de 8 martie 2022, B. S.R.L. a depus la dosar cerere de interventie voluntară accesorie în susţinerea pozitiei procesuale a recurentului, arătând că are un interes propriu, întrucât obiectul de activitate al societăţii, activitatea se circumscrie prevederilor legale anulate, iar prin anularea articolului fără a se face raportarea la pct. 38 din art. 11 se exclude posibilitatea tuturor beneficiarilor de a-si desfăsura sau de a-si continua in viitor activitatea la distante mai mici decat cele prevăzute la art. 11.

La sata de 21 martie 2022, C. a formulat, de asemenea, cerere de interventie voluntară accesorie în susţinerea pozitiei procesuale a recurentului.

Prin ambele cereri de intervenţie, în esenţă, s-a susţinut compatibilitatea art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 1-37 şi pct. 39-49 din Anexa la Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 119/2014 cu actele normative cu forţă juridică superioară, fără să se contrazică în niciun fel soluţia primei instanţe privind caracterul nelegal al art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 38 din O.M.S. nr. 119/2014.

La termenul de judecată din data de 24 martie 2022, au fost admise în principiu cererile de interventie accesorie formulate în cauză de B. S.R.L. şi C..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că atât recursul, cât şi cererile de intervenţie sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, anularea art. 1 alin. (1) lit. b) şi art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119/04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, publicat în Monitorul Oficial nr. 127/21.02.2014, întrucât această reglementare este nelegală în raport cu H.G. nr. 349/21.04.2005 privind depozitarea deşeurilor, act normativ cu valoare superioară, ce transpune în plan naţional Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor şi publicarea hotărârii judecătoreşti în Monitorul Oficial al României, Partea I, în baza art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, fiind anulat art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119 din 04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 127/21.02.2014.

Pârâtul a criticat această soluţie, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că aplicarea art. 20 alin. (1) permite evaluarea cazurilor particulare precum categoriile speciale de depozite stabilite in Legea nr. 211/2011 Anexa 2 D 5 sau evaluarea condiţiilor de mediu (existenta ecranelor de vegetatie), iar Directiva 1999/31/CE a Consiliului din data de 2604.1999 privind depozitele de deseuri nu cuprinde o prevedere critică a distantei intre zonele de locuit si depozitele de deseuri, invocând textul dispoziţiile de la pct. 1.1 din Anexa I Cerinte generale şi textul de la 1.1.2.1.2 din Anexa 2 a H.G. nr. 349/2005, apreciind că instanţa de fond a ignorat prevederile aplicabile si, neinterpretand sistematic, nu a stabilit o corelatie intre norma juridică interpretata si restul dispoziţiilor legale în discuţie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de fjinalitatea concretă a acestora.

Astfel reţine instanţa de control judiciar că în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care:

a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune;

c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte.

Totodată, dispoziţiile art. 81 din acelaşi act normativ, prevăd că la elaborarea proiectului de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în elaborarea de ordine este necesar să se respecte actele juridice normative cu forţă juridică superioară adoptate anterior.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Ordinul OMS nr. 119/2014, contestate, în mod corect a constatat prima instanţă că sunt nelegale.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Anexa nr. 1 la Ordinul OMS nr. 119/2014, distanţele minime de protecţie sanitară între teritoriile protejate şi perimetrul unităţilor care produc disconfort şi riscuri asupra sănătăţii populaţiei sunt următoarele: 38. Depozite controlate de deşeuri periculoase şi nepericuloase: 1.000 m.

Dispoziţiile art. 20 alin. (1) prevăd că distanţele prevăzute la art. 11 alin. (1) pot fi modificate doar pe baza studiilor de impact asupra sănătăţii publice elaborate de persoane fizice şi juridice specializate, certificate conform metodologiei de efectuare a studiilor de impact asupra sănătăţii, aprobată de către ministrul sănătăţii.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că, pe baza studiului de impact asupra sănătăţii publice, poate fi modificată distanţa minimă de protecţie sanitară de 1.000 m, atât în sensul majorării acesteia, dar şi în sensul reducerii sale.

Or, dispoziţiile H.G. nr. 349/2005, act normativ cu putere superioară, nu permite reducerea distanţei minime de 1.000 m, dispoziţiile art. 1.1.2.1.2 din Anexa nr. 2 reglementând în termeni categorici faptul că verificarea amplasamentului unui depozit ţine seama de: poziţionarea faţă de zonele de locuit existente sau planificate; distanţa de protecţie faţă de corpul depozitului trebuie să fie de cel puţin 1000 m pentru depozitele de deşeuri nepericuloase şi periculoase; construcţiile individuale vor fi luate în considerare separat.

Acest act normativ nu conţine nici o reglementare prin care să se permită modificarea distanţei minime de protecţie de 1000 m, în sensul reducerii sale, astfel cum permit dispoziţiile art. 20 alin. (1) din OMS nr. 119/2014, astfel că susţinerile pârâtului din cererea de recurs, expuse de altfel şi în faţa primei instanţe, respectiv cele ale 1.1.4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 349/2005 nu pot conduce la o concluzie contrară.

Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, distanţele minime de amplasare a depozitelor de deşeuri faţă de anumite repere se stabilesc pentru fiecare caz pe baza concentraţiilor de poluanţi în atmosferă, estimate în cadrul unor studii de evaluare a impactului asupra mediului şi sănătăţii.

Aceste dispoziţii nu permit însă, reducerea distanţei minime de 1.000 m, stabilite prin art. 1.1.2.1.2 din Anexa nr. 2, ci permit autorităţii publice ca, în anumite situaţii particulare, faţă de anumite repere, să stabilească o distanţă minimă de amplasare a depozitelor mai mare de 1.000 m, pe baza concentraţiilor de poluanţi în atmosferă. Nu există nici o dispoziţie legală în cuprinsul H.G. nr. 349/2005 care să permită expres modificarea distanţei minime de 1.000 m stabilite prin art. 1.1.2.1.2 în sensul reducerii acesteia.

Prin urmare, dispoziţiile contrare al art. 20 alin. (1) din OMS nr. 119/2014, care permit modificarea distanţei minime stabilite la art. 11 alin. (1), inclusiv prin reducerea acesteia, sunt nelegale, contravenind dispoziţiilor art. 1.1.2.1.2 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 349/2005, act normativ cu valoare superioară.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. În ceea ce priveşte cererile de interventie accesorie formulate de B. S.R.L. şi C., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Instanţa de control judiciar aminteşte că în practica judiciară s-a apreciat constant că cererea de intervenţie accesorie are natura unei simple apărări, iar poziţia procesuală a intervenientului este subordonată conduitei părţii în favoarea căreia se intervine.

Or, din lecturarea cererilor de intervenţie, se constată că acestea aduc în discuţie un argument complet nou, respectiv compatibilitatea art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 1-37 şi pct. 39-49 din Anexa la Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 119/2014 (în continuare O.M.S. nr. 119/2014) cu actele normative cu forţă juridică superioară, fără să se contrazică în niciun fel soluţia primei instanţe privind caracterul nelegal al art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 38 din O.M.S. nr. 119/2014, în condiţiile în care, recursul formulat de către Ministerul Sănătăţii critică soluţia primei instanţe pe motivul că art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 38 din O.M.S. nr. 119/2014 ar fi compatibil cu actele normative cu forţă juridică superioară, şi, deci, că ar fi legal.

Aşadar, în realitate, se constată că, prin aceste cereri, interesul urmărit este extinderea obiectului recursului de faţă prin suplimentarea criticilor peste limitele cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin cererea de recurs, ceea ce nu se poate realiza prin intermediul unor cereri de intervenţie, judecata în recurs putându-se raporta exclusiv la susţinerile prezentate de către părţi fie în faţa primei instanţe, fie la argumentele indicate în cererea de recurs ori în întâmpinarea formulată în faţa instanţei de recurs.

Dincolo de aceste aspecte, având în vedere susţinerile şi argumentele concrete din cererile de intervenţie, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a antamat aceste aspecte, astfel că nu pot fi aduse în discuţie în cadrul recursului formulat de acesta, putând fi eventual valorificate pe calea unei cereri de lămurire a dispozitivului sentinţei.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârât şi cererile de interventie accesorie formulate de B. S.R.L. şi C., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 138 din 22 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal şi cererile de interventie accesorie formulate de B. S.R.L. şi C., ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.