Legality of pandemic travel restrictions and the scope of judicial review over administrative discretion under Law No. 136/2020

Şedinţa publică din data de 4 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.12.2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a HCNSU nr. 111/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 1162/07.12.2021 aşa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1172/2021, după cum urmează:

- anularea art. 1 pct. 1 lit. a) în limita sintagmelor "care sosesc din zona Verde sau Galbenă" şi respectiv, "dovada vaccinării, dovada confirmării pozitive pentru infecţia cu virusul SARS-Co V-2 în ultimele 180 de zile anterioare intrării în ţară şi pentru care au trecut cel puţin 14 zile de la data confirmării până la data intrării în ţară ori":

- anularea în tot a art. 1 pct. 1 lit. b);

- anularea art. 1 pct. 4 în limita sintagmei "nevaccinate ori persoanele care nu au fost confirmate pozitiv pentru infecţia cu virusul SARS-Co V-2 în ultimele 180 de zile anterioare intrării în ţară"

- anularea art. 1 pct. 5 în totalitate; în subsidiar, anularea sintagmei "indiferent de încadrarea acestora în zona de risc" şi obligarea pârâtului la efectuarea operaţiunii administrative de a o substitui cu sintagma "aflate în zona Galbenă sau zona Roşie de risc"

- anularea în tot a art. 1 pct. 2,3 şi 6;

Şi obligarea pârâtului la efectuarea unor operaţiuni administrative asupra Hotărârii nr. 111/2021, după cum urmează:

- modificarea Anexei - parte integrantă din HCNSU nr. 113/2021, în sensul trecerii din zona galbenă în zona roşie a statelor Italia, Spania, Suedia, Singapore, Maldive, Malaysia, precum şi trecerii din zona verde în zona roşie a statelor Chile, Coreea de Sud, Canada, Thailanda, Argentina, Sri Lanka, Mexic, Jamaica, Tunisia, Fiji, Emiratele Arabe Unite, Rwanda, Ghana, Uganda, Senegal, Japonia, Arabia Saudită şi Republica Populară Chineză;

- obligarea pârâtului la efectuarea operaţiunii administrative de a substitui sintagma "efectuat cu cel mult 72 de ore" cu sintagma "efectuat cu cel mult 48 de ore" în cuprinsul tuturor dispoziţiilor care nu au fost anulate.

Reclamanţii au depus precizări, anterior primului termen de judecată, prin care au arătat că pentru toate petitele cererii de chemare solicită să se aibă în vedere anularea şi/sau obligarea pârâtului CNSU la efectuarea unor operaţiuni administrative asupra HCNSU nr. 111/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1162/07.12.2021 aşa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1172/2021 şi HCNSU nr. 115/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1200/2021; raportat la pct. 2, subpct. 1, privitor la modificarea anexei cuprinzând lista de ţări, a solicitat obligarea pârâtului la modificarea Anexei parte integrantă din HCNSU nr. 115/2021, în sensul includerii pe lista roşie a statelor: Argentina, Australia, Bahrain, Bangladesh, Bermuda, Canada, Chile, Republica Populară Chineză, Cuba, Fiji, Ghana, Israel, Japonia, Kuweit, Malaysia, Mexic, Nigeria, Pakistan, Puerto Rico, Arabia Saudită, Senegal, Sierra Leone, Singapore, Sri Lanka, Thailanda, Tunisia, Uganda şi Emiratele Arabe Unite, ca urmare a detectării tulpinii Omicron în aceste state, potrivit datelor furnizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

La data de 23 decembrie 2021, reclamanţii au depus la dosar cerere adiţională la acţiunea introductivă şi precizată, prin care au învederat că lipsesc de la dosar anumite documente, respectiv: propunerile Grupului de suport tehnico-ştiinţific şi minuta şedinţei, care face dovada adoptării hotărârii atacate de către majoritatea membrilor CNSU, invocând dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 136/2020 şi art. 4 din H.G. nr. 94/2014.

Cererea precizatoare a fost respinsă de instanţa de fond, în şedinţa publică de la 23 decembrie 2021, ca fiind tardiv formulată, în raport de dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2024 din data de 23 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- A respins excepţia lipsei de obiect în privinţa capătului 2 de cerere, ca neîntemeiată.

- A respins cererea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 2024 din data de 23 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4,5 şi 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Art. 488 alin. (1) punctul 4 C. proc. civ.:

"Hotărârea atacată a fost dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti"

Recurenţii-reclamanţi susţin această critică prin interferenţa instanţei de fond în atribuţiile legislative ale Parlamentului, prin stabilirea criteriului pe baza căruia s-a stabilit tratamentul juridic al persoanelor care intra în carantină, respectiv criteriul "imunizării prin vaccinare sau pe cale naturală (prezumţia de imunizare)".

Procedând în această manieră, instanţa de fond a constatat că nu există un tratament discriminatoriu, persoanele care urmează a fi supuse carantinării nefiind în situaţii identice sau comparabile.

Afirmă recurenţii-reclamanţi că, după cum rezultă cu claritate din cuprinsul textelor art. 1, art. 3, art. 4 şi art. 7 din Legea nr. 136/2020, criteriul prin care se poate dispune măsura carantinării este circumscris unor condiţii obiective, clare, respectiv persoanele să fie suspecte de a fi infectate sau purtătoare ale unui agent înalt patogen.

Altfel spus, criteriul după care se poate face separarea fizică a persoanelor izvorăşte din Legea nr. 136/2020, iar instanţa judecătorească nu se poate substitui legiuitorului în stabilirea arbitrală a acestuia.

Mai arată recurenţii că instanţa nu doar că a substituit voinţa legiuitorului, stabilind nepermis un criteriu care se îndepărtează de scopul Legii nr. 136/2020 (în special de dispoziţiile art. 3 lit. a), dar a şi formulat aprecieri de ordin medical subiective, străine de cauză, fără a administra vreo probă în acest sens, punând semnul de egalitate între persoanele "imunizate" şi cele "sănătoase/nepurtătoare de virus". Per a contrario, urmând acelaşi raţionament sofistic, rezultă că persoanele neimunizate sunt purtătoare de virus, lucru inadmisibil.

În continuare, se susţine că şi dacă acesta este criteriul prin care CNSU a instituit tratamentul juridic cu privire la măsura carantinării, instanţa trebuia să constate nelegalitatea acestuia şi, implicit, discriminarea creată în raport de acesta, orice soluţie contrară fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

Art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.:

"Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. constă în faptul că instanţa a respins capătul de cerere privind modificarea anexei la HCNSU nr. 111/2021, aşa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021 şi HCNSU nr. 115/2021 ca inadmisibil, pentru lipsa procedurii prealabile, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect.

Afirmă recurenţii că, deşi instanţa procedează la respingerea capătului de cerere, ca neîntemeiat, argumentele instanţei se reliefează pe veritabile critici de inadmisibilitate ale cererii de chemare în judecată, prin imputarea neparcurgerii procedurii prealabile în faţa organului administrativ, aspect care nu a fost pus in dezbatere contradictorie şi nici nu a fost invocat de către CNSU prin întâmpinare, în călcându-se astfel principiul disponibilităţii.

Se arată că potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, iar hotărârea va fi întemeiată numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Principiul disponibilităţii cuprinde o serie de drepturi, şi anume: dreptul părţii interesate de a introduce sau nu acţiunea civilă, dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării, dreptul de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv, etc.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părţilor aflate pe poziţii cu interese contrare de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor ori al judecătorului. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt si de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona litigiul.

Afirmă recurenţii că nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii sunt nulităţi absolute şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Tot în cadrul acestei critici, se arată de către recurenţi că au fost încălcate dispoziţiile art. 193 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora:

"Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii". Or, invocarea procedurii prealabile, exclusiv de către pârât, este o opţiune a legiuitorului primar, care nu este incompatibilă cu raporturile de drept administrativ, iar în aceste condiţii soluţia instanţei de fond, de respingere ca inadmisibil a capătului 2 de cerere, apare ca fiind dată cu depăşirea cadrului legal.

Art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi susţin că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 136/2020, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 4, art. 7 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat. În acest sens, se arată că, din argumentele invocate de prima instanţă se poate constata că aceasta nu a procedat la controlul judecătoresc al Hotărârii CNSU nr. 111/2021 modificată succesiv prin Hotărârile nr. 113/2021 şi nr. 115/2021.

În primul rând, susţin recurenţii, cu toate că acţiunea viza carantina persoanelor care se întorc în ţară, din considerentele hotărârii recurate se poate observa că prima instanţa a ignorat dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, deşi, s-a invocat prin acţiunea promovată, încălcarea de către CNSU a acestor dispoziţii exprese ale Legii nr. 136/2020, atunci când a adoptat Hotărârea nr. 111/2021.

Se mai arată că, în mod eronat, prima instanţă a interpretat că Legea nr. 136/2020 ar lăsa la aprecierea discreţionară a CNSU instituirea măsurii carantinei pentru persoanele care sosesc în România.

O asemenea interpretare este în contradicţie cu dispoziţiile exprese din conţinutul Legii nr. 136/2020 care, aşa cum s-a arătat, conţine criterii clare cu privire la carantinarea persoanelor care sosesc în România (să vină din zone cu risc epidemiologie ridicat, să fie suspecte de a fi infectate sau purtătoare ale virusului), stabileşte scopul acesteia (prevenirea introducerii în ţară a virusului şi limitarea răspândirii bolii pe teritoriul României), precum şi faptul ca măsurile aplicate pentru atingerea scopului să fie proporţionale şi nediscriminatorii.

Or, prima instanţă, ignorând chiar scopul Legii nr. 136/2020 şi criteriile stabilite de aceasta pentru instituirea măsurii carantinei, a conchis că CNSU nu ar fi acţionat cu exces de putere, deoarece avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care se aplică măsura carantinei, fără a observa că aceste criterii sunt în contradicţie cu dispoziţiile exprese ale legii. În acest sens se arată că CNSU a stabilit categoriile de persoane cărora li se aplică măsura carantinei, în mod aleatoriu şi fără a avea legătură cu preîntâmpinarea introducerii virusului pe teritoriul României.

În continuare, susţin recurenţii - reclamanţi că din argumentele invocate de prima instanţă, se poate observa că interpretarea dată de aceasta dispoziţiilor Legii nr. 136/2020 este departe de cele statuate de legiuitor. Astfel, prima instanţă reţine că "potrivit Legii nr. 136/2020 (CNSU) avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care se aplică măsura carantinării persoanelor, astfel încât să se asigure un echilibru între apărarea sănătăţii publice şi dinamica de ansamblu a societăţii, iar prin măsurile instituite nu s-a produs o încălcare a drepturilor reclamanţilor, având în vedere că aceştia nu aveau un drept recunoscut de lege la aplicarea măsurii carantinării în anumite condiţii."

Susţin recurenţii că această interpretare eronată a dispoziţiilor Legii nr. 136/2020 de către prima instanţă a condus mai departe la interpretarea eronată a interesului pe care l-au justificat în promovarea acţiunii.

Astfel, se arată că interesul pe care l-au justificat în promovarea acţiunii este apărarea stării de sănătate a populaţiei de pe teritoriul României, prin luarea măsurilor necesare pentru prevenirea introducerii virusului în ţară şi răspândirea lui. Cu toate acestea, în mod nelegal, prima instanţă a susţinut că nu ar avea "un drept recunoscut de lege la aplicarea măsurii carantinei în anumite condiţii. Or, dreptul recunoscut de lege şi pretins este dreptul la sănătate, pentru că scopul adoptării legii nr. 136/2020 a fost protejarea sănătăţii publice.

De asemenea, în cererea introductivă, s-a arătat că reclamanta A., potrivit dispoziţiilor statutare, are calitatea să promoveze această acţiune şi justifică atât interesul legitim privat, cât şi interesul legitim public pentru promovarea acţiunii având în vedere Decizia nr. 8/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În egală măsură, reclamantul B. urmăreşte protejarea dreptului la sănătate şi viaţă, puse în pericol de noua variantă Omicron, pe care statul o tratează într-o manieră inacceptabilă. În acest sens, sunt invocate dispoziţiile art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care consacră dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, precum şi dispoziţiile art. 34 din Constituţia României care reglementează dreptul la ocrotirea sănătăţii, atât la nivel individual, cât şi la nivel general, public.

Astfel, se poate observa că drepturile pretinse de reclamanţi îşi au ca prim izvor Constituţia, respectiv instrumentele juridice internaţionale, iar nu Legea nr. 136/2020 care, este adevărat, impune existenţa vătămării unui drept sau interes legitim pentru declanşarea acţiunii în contencios, fără a limita însă protejarea drepturilor sau intereselor legitime cuprinse în legea specială.

Alt argument de casare circumscris acestui motiv de recurs invocat de recurenţi, este cel al încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, precum şi a dispoziţiilor art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Cu referire la principiul controlului oportunităţii doar în prezenţa unui exces de putere al administraţiei în exercitarea dreptului de apreciere, invocat de instanţa de fond, menţionează recurenţii că acesta îngăduie şi excepţii, şi anume atunci când prin lege specială se prevede dreptul şi obligaţia instanţelor de contencios administrativ de a controla oportunitatea actului administrativ, caz în care, aspectul oportunităţii devine parte a legalităţii, cerinţă de valabilitate a actului administrativ. Altfel spus, în situaţiile de excepţie, regula controlului oportunităţii/temeiniciei nu mai este condiţionată de latura "excesului de putere" al administraţiei, prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Arată recurenţii că o astfel de excepţie este instituită în art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, care menţionează expressis verbis că toate actele administrative cu caracter normativ, inclusiv hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă... pot fi atacate de către orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim... atât pentru motive de nelegalitate, cât şi de netemeinicie sens în care, instanţele judecătoreşti sunt îndrituite să administreze orice fel de probe pentru a determina care este soluţia oportună care trebuia adoptată.

Deşi a procedat în această manieră la termenul din data de 22.12.2021, acordând un nou termen pentru a se depune înscrisurile "care au stat la baza concluziei pentru care Ministerul Sănătăţii a propus şi a solicitat emiterea hotărârii", instanţa de fond nu a procedat la analiza legalităţii hotărârii contestate ţinând seama de aceste înscrisuri, creând premisele unei veritabile denegări de dreptate, iar în lipsa oricărei cenzuri asupra temeiniciei actului contestat, ca cerinţă a legalităţii acestuia, soluţia instanţei de fond este manifest ilegală, astfel că orice analiză asupra existenţei sau inexistenţei unui "exces de putere", devine în aceste condiţii, superfluă.

Menţionează recurenţii că, totuşi, exercitarea unei astfel de puteri sau drept trebuie să se facă în limitele principiului legalităţii, în acest sens invocând considerentele deciziei civile nr. 4059/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a menţinut sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nr. 694/2020, prin care s-a anulat ordinul de instituire a carantinei zonale în localitatea Gornet.

Marja de apreciere de care se bucură statul, altfel spus puterea lui discreţionară, se referă doar la posibilitatea acestuia de a alege între mai multe soluţii posibile pentru rezolvarea unei situaţii, cu obligaţia de a o alege pe aceea care aduce cea mai mica atingere drepturilor, libertăţilor si intereselor particularilor.

Afirmă recurenţii că, în speţa de faţă, nu doar că CNSU nu a prezentat soluţii alternative prin care sa prevină introducerea noii mutaţii de Covid-19 (Omicron) în ţară, ci a ales o soluţie pur subiectivă, lipsită de raţionament ştiinţific, nemotivată (neexistând niciun fel de documentaţie administrativă la dosar, care să-i susţină soluţia), cu încălcarea criteriilor de legalitate prevăzute de art. 1, art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 136/2020.

O altă critică de nelegalitate formulată de recurenţii-reclamanţi se referă la refuzul judecării cererii adiţionale, formulată la data de 23.12.2021, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din CEDO, precum şi a greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

Susţin recurenţii că instanţa de fond, în mod nelegal, nu a procedat la analiza argumentelor formulate în cuprinsul cererii adiţionale depuse înainte de termenul din data de 23.12.2021, cu referire la lipsa minutei de şedinţă, în care a fost adoptată HCNSU nr. 111/2021 şi lipsa propunerilor Grupului de Suport Tehnico Ştiinţific privind Gestionarea Bolilor Înalt Contagioase pe teritoriul României.

Arată recurenţii că deşi, în partea introductiva a cererii de chemare în judecată, au solicitat expres instanţei să pună în vedere pârâtului să comunice documentaţia administrativă, în timp util, tocmai pentru a putea completa cererea de chemare in judecată, instanţa de fond, de-abia la primul termen de judecată, a dispus citarea CNSU cu menţiunea de a depune întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii adresei INSP nr. x/10.12.2021, precum şi a hotărârii contestate,

Aceasta documentaţie le-a fost comunicată recurenţilor, înaintea celui de-al doilea termen, cu aproximativ 2 ore înainte de termenul de judecată, astfel că nu au putut completa cererea de chemare în judecată la primul termen de judecată, astfel cum, în mod injust a pretins prima instanţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

În acest context, afirmă recurenţii-reclamanţi, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, în scopul aflării adevărului şi aplicării corecte a legii, aducând atingere şi dreptului părţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut de art. 6 din CEDO, prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

La termenul de judecată din 3 ianuarie 2022, recurentul-reclamant B. a invocat excepţia inexistenţei Hotărârii nr. 39/2020 a C.N.S.U. pentru nepublicarea în Monitorul Oficial al României, raportat la pct. 29 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 429/2019, act invocat de intimatul-pârât prin întâmpinare în susţinerea legalităţii hotărârilor C.N.S.U. a căror anulare se solicită în prezentul litigiu. În susţinerea excepţiei, recurentul-reclamant a depus la dosar şi concluzii scrise.

1.4. Apărările formulate

Intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., excepţia inexistenţei Hotărârii C.N.S.U. nr. 39/2020, invocată de recurentul-reclamant B. la termenul de judecată din 3 ianuarie 2022, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reţinută ca prezentând relevanţă în soluţionarea prezentei căi de atac.

Astfel, instanţa de recurs reţine că hotărârea vizată de excepţia invocată nu face obiectul demersului judiciar al reclamanţilor, nefiind supusă analizei instanţei de fond, nici măcar într-o modalitate indirectă, care ar fi putut decurge din probatoriul administrat în cauză.

Totodată, este de observat că acest act administrativ nu a stat la baza emiterii Hotărârilor CNSU contestate în prezentul litigiu, fiind adoptat în aplicarea Legii nr. 55/2020, act normativ fără incidenţă în soluţionarea speţei.

Faptul că intimatul-pârât a menţionat despre existenţa Hotărârii CNSU nr. 39/2020 în întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, reprezintă un simplu argument adus în cadrul apărărilor formulate la cererea de recurs, care nu învesteşte instanţa de control judiciar, în sensul de a fi dezlegat din punct de vedere juridic şi, prin urmare, asupra căruia nu poate fi invocată în prezenta cale de atac, inexistenţa actului, ca sancţiune a nepublicării în Monitorul Oficial al României.

În concluzie, în respectarea principiului judecării cauzei în limitele învestirii sale, instanţa de recurs nu poate analiza, pe fond, excepţia inexistenţei unui act administrativ a cărei aplicare excedează cadrului legal stabilit în faţa instanţei de fond, prin manifestarea disponibilităţii părţilor (a reclamantului prin acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost precizată şi a pârâtului prin apărările formulate în întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe).

Argumente de fapt şi de drept

Recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte, pentru o mai bună logică a redactării şi coerenţă a raţionamentului juridic, le va analiza în ordinea reglementării lor în legea procedurală şi nu în modalitatea aleasă de recurenţi pentru dezvoltarea acestora.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera atribuţiilor autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind, prin "exces de putere" şi cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, acte care intră în atribuţiile altor organe.

Examinând hotărârea recurată, se reţine că instanţa de fond s-a pronunţat în cadrul procesual definit în art. 24 din Legea nr. 554/2004, neputând fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive.

În concret, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond a adăugat la Legea nr. 136/2020 un nou criteriu pe baza căruia se poate stabili tratamentul juridic al persoanelor care intra în carantină, respectiv criteriul "imunizării prin vaccinare sau pe cale naturală (prezumţia de imunizare)".

În contextul întregului raţionament juridic exprimat de prima instanţă prin considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că ceea ce recurenţii susţin a fi o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, reprezintă, în realitate un argument de logică juridică şi de interpretare a voinţei autorităţii publice emitente, care, alături de toate celelalte alegaţii de fapt şi de drept expuse, a condus la formarea convingerii intime a judecătorului că soluţia pronunţată este corectă şi legală.

Prin urmare, instanţa de fond nu a dispus îndeplinirea vreunei acţiuni din partea autorităţii publice pârâte, în sensul consacrării şi validării unui criteriu neprevăzut de lege sau de actul administrativ de punere în executare a acesteia, ci doar şi-a exprimat opinia referitoare la aprecierea intenţiei reale a CNSU în emiterea hotărârilor contestate.

În concluzie, Înalta Curte constată că, din analiza hotărârii recurate şi a cadrului procesual şi procedural în care a fost analizată cererea reclamanţilor, nu transpare niciun element de natură a fundamenta instituirea unui alt criteriu legal de aplicare a măsurii carantinării, neconturându-se ipoteza depăşirii a atribuţiilor puterii judecătoreşti în soluţionarea cauzei, astfel încât motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica recurentului constă în faptul că instanţa a respins capătul de cerere privind modificarea anexei la HCNSU nr. 111/2021, aşa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021 şi HCNSU nr. 115/2021, ca inadmisibil, pentru lipsa procedurii prealabile, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, fiind încălcate regulile şi principiile prevăzute de art. 14 şi art. 22 din C. proc. civ.

Analizând considerentele sentinţei recurate, instanţa de control judiciar constată că acest motiv de nelegalitate nu are fundament în raţionamentul juridic dezvoltat de curtea de apel. În acest sens, Înalta Curte reţine că, instanţa de fond, tocmai în respectarea principiului separaţiei puterilor de stat, a apreciat că nu poate proceda la modificarea unui act cu caracter normativ, prin adăugarea unor dispoziţii de genul celor pretinse de reclamanţi, în limitele impuse de Legea nr. 554/2004 putând doar să cenzureze un eventual refuz nejustificat de emitere a unui act administrativ.

Pe de altă parte, referirea primei instanţe la instituţia plângerii prealabile a fost făcută în contextul în care, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au formulat o plângere prealabilă, anterior adresării instanţei judecătoreşti, însă nu au solicitat şi modificarea listei de clasificare a ţărilor, situaţie prezentată, nu prin prisma vreunei inadmisibilităţi, ci prin aceea a netemeiniciei pretenţiei de a fi analizat pe cale judecătorească un eventual refuz nejustificat al autorităţii pârâte, neexprimat însă, în lipsa unei cereri exprese adresate CNSU de către reclamanţii din cauză, pârâtul fiind singurul organism cu competenţa legală de a stabili lista de clasificare a ţărilor .

În concluzie, critica recurenţilor-reclamanţi nu are corespondent în considerentele hotărârii instanţei de fond, fiind bazată pe o interpretare eronată a argumentaţiei adusă în motivarea soluţiei pronunţate în primă instanţă, nici acest motiv de casare neputând fi reţinut ca aspect de nelegalitate al sentinţei recurate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. este structurat de recurenţii-reclamanţi pe mai multe critici care vizează, în esenţă, două aspecte şi anume: neanalizarea de către instanţa de fond a legalităţii hotărârilor CNSU prin prisma încălcării dispoziţiilor Legii nr. 136/2020, astfel cum au fost menţionate în cererea de chemare în judecată şi, respectiv, greşita interpretare şi abordare de către instanţa de fond a oportunităţii emiterii actelor contestate, prin raportare la marja de apreciere de care dispune autoritatea publică în stabilirea măsurilor privind combaterea răspândirii virusului Sars-cov 2, în oricare dintre variantele sale.

Examinând raţionamentul instanţei de fond, Înalta Curte constată că aceasta şi-a circumscris cercetarea legalităţii actelor administrative contestate, în primul rând, dispoziţiilor Legii nr. 136/2020, în temeiul şi executarea cărora au fost emise hotărârile CNSU, respectiv, art. 4, art. 7 alin. (1) lit. a), art. 11 alin. (1) şi ale art. 15 alin. (4).

Astfel, contrar celor susţinute de recurenţii - reclamanţi, instanţa de fond nu numai că nu a ignorat prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, ci le-a interpretat şi aplicat la situaţia de fapt dedusă judecăţii de către reclamanţi, bineînţeles, în raport şi de scopul susmenţionatei legi, acela al protejării interesului public, general, precum şi de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene în contextul pandemiei cu infecţia Sars-cov 2.

Analizând motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, reluate, în parte, sub forma criticilor de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea hotărârilor CNSU în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, prin prisma nerespectării criteriului prevăzut prin această normă legală pentru carantinarea persoanelor care sosesc pe teritoriul naţional din alte state.

Instanţa de fond a apreciat că intenţia legiuitorului care transpare din economia dispoziţiilor Legii nr. 136/2020 (inclusiv a dispoziţiior art. 7 alin. (1) lit. a), în temeiul cărora au fost emise hotărârile CNSU, este în sensul că instituirea carantinei pentru persoanele care sosesc în România este o măsură lăsată la aprecierea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă sub aspectul stabilirii regulilor concrete de aplicare a măsurii carantinării. Acesta a fost argumentul esenţial pe care instanţa de fond l-a reţinut în constatarea legalităţii hotărârilor CNSU atacate, apreciat ca fiind corect de către instanţa de control judiciar.

Procedând la propria analiză asupra criticii privind nerespectarea de către CNSU a criteriului de carantinare stabilit de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, respectiv acela al sosirii "din zone în care riscul epidemiologic este ridicat, pe baza datelor epidemiologice transmise la nivel naţional, european şi internaţional de către organismele competente în domeniu", Înalta Curte constată că legiuitorul a instituit un criteriu general de carantinare, a cărui aplicare concretă a atribuit-o în competenţa exclusivă a CNSU, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 136/2020.

Aşadar, legiuitorul nu a stabilit nici care sunt zonele în care riscul epidemiologic este ridicat, nici nu a definit în concret această noţiune, făcând doar trimitere la identificarea acestui risc prin informaţiile transmise de organismele naţionale şi internaţionale cu competenţe în domeniu şi legiferând că puterea de decizie privind identificarea gradului de risc epidemiologic şi stabilirea unor reguli şi măsuri administrative în acest sens, aparţine Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ca autoritate executivă obligată să pună în executare şi să organizeze executarea în concret a Legii nr. 136/2020.

Prin urmare, nu se poate reţine în speţă, aspectul de nelegalitate invocat de recurenţii-reclamanţi, în sensul că, intimatul-pârât CNSU, prin hotărârile emise, a încălcat criteriul general stabilit de legiuitor, având în vedere că prin aceste acte administrative nu au fost introduse alte criterii, ci doar au fost modificate anumite reguli de carantinare, stabilite anterior tot prin hotărâri ale CNSU, adică prin acte administrative cu aceeaşi forţă juridică şi emise de aceeaşi autoritate publică.

De asemenea, răspunzând şi celorlalte argumente aduse de recurenţii-reclamanţi în susţinerea acestei critici, Înalta Curte reţine şi că tot intimatului-pârât CNSU i-a revenit competenţa legală de a stabilit criteriul naţional de încadrare a ţărilor/teritoriilor de risc epidemiologic ridicat şi a procedat astfel prin Hotărârea CNSU nr. 43/2021, care a prevăzut drept criteriu, rata cumulată de incidenţă a cazurilor noi de îmbolnăvire din ultimele 14 zile raportate la 1000 de locuitori.

Această constatare a instanţei de recurs, reprezintă un argument în plus pentru constatarea legalităţii celor două hotărâri emise de CNSU, din perspectiva criticii vizând încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, în realitate, prin acestea fiind modificate anumite condiţii şi reguli de stabilire a măsurii carantinării, stabilite prin hotărâri ale CNSU anterioare, modificarea acestora fiind făcută cu respectarea principiului simetriei actelor administrative şi a ierarhiei forţei juridice a acestora, fiind vorba de acte administrative cu caracter normativ emise de aceeaşi autoritate, în aplicarea şi executarea aceleiaşi legi.

În acest context, Înalta Curte constată că, strict din perspectiva analizei motivelor de nelegalitate a celor două acte administrative contestate, astfel cum aceasta este permisă de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, hotărârile CNSU au fost adoptate cu respectarea regulilor tehnice legislative de redactare a actelor normative prevăzute de Legea nr. 24/2000, precum şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 136/2020, în executarea căreia au fost emise.

În continuare, instanţa de recurs va analiza setul de critici care vizează netemeinicia prevederilor din Hotărârea CNSU nr. 111/2021, modificată prin Hotărârea CNSU nr. 113/2021, ca şi cerinţă de legalitate, asupra căreia, recurenţii-reclamanţi susţin că prima instanţă nu s-a pronunţat, deşi art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 conferă această posibilitate.

În realitate, astfel cum şi recurenţii-reclamanţi au înţeles să procedeze, instanţa de fond a analizat temeinicia prevederilor cuprinse în hotărârile CNSU prin prisma oportunităţii emiterii acestora, ca dimensiune a legalităţii, din perspectiva marjei dreptului de apreciere pe care autoritatea publică l-a exercitat, în vederea atingerii scopului legii în executarea căreia au fost emise.

Aşadar, a doua chestiune de drept dedusă judecăţii prin acţiunea introductivă şi a cărei dezlegare, dată de prima instanţă, face obiectul prezentului control judiciar, constă în a stabili dacă autoritatea publică emitentă a acţionat discreţionar, cu exces de putere, atunci când a apreciat oportun să stabilească noi reguli de circulaţie a persoanelor înafara teritoriului naţional şi de carantinare, în contextul răspândirii noii tulpini a virusului SARS-cov 2, denumită Omicron.

Analiza oportunităţii emiterii unui act administrativ, privită ca dimensiune a legalităţii acestuia, trebuie făcută prin raportare la puterea discreţionară a autorităţii publice de a avea libera apreciere între alegerea unor soluţii posibile şi pe care le consideră eficiente pentru satisfacerea interesului public general şi realizarea scopului legii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ se poate pronunţa asupra legalităţii unui act administrativ şi prin prisma aspectelor de oportunitate, în funcţie de anumite criterii de referinţă specifice, rezultate din susţinerile părţilor şi din probatoriul administrat în cauză.

Pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ poate interveni în dreptul de apreciere al autorităţii publice, doar sub aspectul limitării puterii discreţionare atunci când se demonstrează, de către persoana interesată, că aceasta a fost uzitată abuziv, fără justificare legală, cu exces de putere.

În contextul acestor consideraţii de ordin teoretic, pe care recurenţii-reclamanţi înşişi le menţionează în susţinerea cererii de recurs, Înalta Curte constată că din modul de formulare a petitelor cererii de chemare în judecată, precum şi din argumentaţia acestora, reiterată parţial în cererea de recurs, reiese o oarecare contradictorialitate de raţionament în construcţia juridică formulată.

Astfel, pe de o parte, recurenţii-reclamanţi critică prevederile hotărârilor CNSU prin care s-a stabilit obligaţia carantinării, în lipsa unui test PC-R negativ efectuat cu 48 de ore înaintea sosirii pe teritoriul României şi pentru persoanele vaccinate dacă se întorc din state nemembre UE, indiferent de zona de risc în care se situează acestea, pe de altă parte critică permiterea intrării libere în ţară a persoanelor vaccinate care se întorc dintr-un stat UE, chiar dacă acesta se află în zona roşie de risc epidemiologic, pentru ca, în final să solicite obligativitatea testării atât pentru persoanele vaccinate, cât şi pentru cele nevaccinate, indiferent dacă sosesc din state membre UE sau nemembre, dacă acestea se află în zona roşie de risc.

Sintetizând susţinerile recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că, astfel cum şi-a limitat şi prima instanţă cercetarea judecătorească, elementele de nelegalitate invocate se circumscriu ideii de aplicare a unui tratament juridic diferenţiat şi discriminatoriu între persoanele vaccinate şi cele nevaccinate, precum şi între persoanele care călătoresc în spaţiul UE şi cele care circulă în alte state nemembre.

Însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte reţine că nu există o suprapunere între operaţiunea de stabilire a zonelor cu risc epidemiologic ridicat, efectuată de CNSU şi instituirea, tot de către CNSU, a unor condiţii speciale de circulaţie şi carantinare, în anumite perioade de timp şi într-un anumit context socio-economic.

Cu alte cuvinte, chiar dacă potrivit informaţiilor furnizate de organismele internaţionale referitoare la rata cumulată de incidenţă a cazurilor noi de îmbolnăvire din ultimele 14 zile raportate la 1000 de locuitori, conduc la clasificarea ţărilor/teritoriilor pe zona verde, galbenă sau roşie, aceasta nu înseamnă că autoritatea cu rol decizional în stabilirea regulilor de circulaţie a persoanelor şi de carantinare nu pot stabili condiţii mai restrictive, dincolo de clasificarea menţionată, atunci când apreciază că acestea se impun pentru protejarea sănătăţii publice.

Relevantă pentru această interpretare este situaţia, potrivit căreia, lista clasificării ţărilor/teritoriilor pe zone de risc se actualizează săptămânal, existând o dinamică accentuată a trecerii ţărilor dintr-o zonă în alta, astfel încât nu poate reprezenta acesta criteriul exclusiv pentru stabilirea unor reguli de circulaţie a persoanelor şi carantinare care au în vedere şi perioade mai lungi de timp, cum este cazul şi al Hotărârii CNSU nr. 111/2021, prin care s-a intenţionat protejarea sănătăţii populaţiei pe durata sărbătorilor de iarnă şi a vacanţelor aferente acestora.

Ceea ce trebuie avut în vedere cu prioritate în speţa de faţă, este faptul că pe teritoriul naţional dar şi pe cel al altor state membre UE sau terţe este instituită starea de alertă, situaţie în care şi marja de apreciere a instituţiilor publice cu putere de decizie, atunci când instituie măsuri necesare protejării sănătăţii cetăţenilor săi şi, indirect ai altor state, este mult mai largă.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că măsurile impuse prin hotărârile contestate sunt justificate ştiinţific si epidemiologic.

Astfel cum reiese din preambulului HCNSU nr. 113/2021, justificarea ce a impus modificarea şi completarea art. 1 HCNSU nr. 111/2021 prin care fuseseră stabilite regulile de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc în România în perioada 10.12.2021-08.01.2022 precum şi aprobarea noii Liste cu clasificarea tarilor/teritoriilor în funcţie de rata de incidenţă cumulată, a constat în propunerile Institutului Naţional de Sănătate Publică, formulate în temeiul prevederilor art. 1 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 43/2021 privind aprobarea listei ţărilor/teritoriilor de risc epidemiologic ridicat, criteriilor pe baza cărora se stabilesc acestea, precum şi a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc din acestea în România, cu modificările şi completările ulterioare.

Propunerile Institutului Naţional de Sănătate Publică au venit în contextul avertizării primite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în data de 26.11.2012 de la instituţiile de sănătate publică din Africa de Sud.

Prin alerta la nivel mondial dată în data de 26.11.2012, statele au fost avertizate cu privire la faptul că nu se cunoaşte în ce măsură noua tulpină afectează persoanele trecute prin boală sau persoanele vaccinate, cert fiind gradul crescut de răspândire a noii tulpini.

Aceste aspecte instanţa le reţine din cuprinsul adreselor nr. x/10.12.2021 şi nr. y/12.12.2021, depuse la dosar de pârât, prin care Institutul Naţional de Sănătate Publică comunica Ministerului Sănătăţii, Ministerului Afacerilor Interne si Secretarului de Stat ratele de incidenţă cumulată a infecţiilor cu virusul Sars-Cov 2 înregistrate in statele UE/SEE si terţe publicată de către Centrul European de Control al Bolilor la 10.12.2021(perioada de referinţă fiind 22 noiembrie-5 decembrie 2021), cu recomandarea ca unele state terţe, deşi nu îndeplinesc criteriul ratei de incidenţă, să rămână pe lista roşie, din cauza circulaţiei noii variante de virus Sars CoV-2 ce prezintă îngrijorare referitor la potenţialul de transmitere mai ridicat si eficacitatea vaccinării posibil mai scăzută (adresa din 10.12.2021), respectiv recomandarea ca intrarea pe teritoriul naţional să se facă doar prin prezentarea unui rezultat negativ la un test NAAT efectuat cu maximul 48 de ore înainte indiferent de zona de risc epidemiologic din care sosesc călătorii, precum şi recomandarea publicării listei zonelor de risc epidemiologic pentru a fi evidenţiate zonele în care călătoriile sunt sau nu recomandate (adresa din 12.12.2021).

De asemenea, avertizările OMS, ale Centrului European de Prevenire si Control al Bolilor precum şi propunerile formulate de Institutul National de Sănătate Publică au la bază primele studii ale specialiştilor din Africa de Sud precum si datele preliminare pe care experţii in domeniul sănătăţii din întreagă lume, au reuşit să le strângă în intervalul scurt de timp de la semnalarea noii tulpini şi până în prezent, informaţii conform cărora noua variantă are o rată de transmitere ridicată şi un număr de 30 de mutaţii ale proteinei spike, generând incertitudini majore legate de nivelul de răspândire a virusului la nivel mondial, cât si posibilitatea infectării unor persoane trecute prin boală sau vaccinate cu schema completă.

În acest context, Înalta Curte constată că modificarea adusă prin art. 1 pct. 5 din HCNSU nr. 113/2021, a cărei anulare se solicită de către recurenţii-pârâţi şi care impune tuturor persoanelor care intră în ţară, indiferent dacă sunt vaccinate sau nu, sosind din state terţe, să prezinte un rezultat negativ la testul PCR, are justificare rezonabilă şi se încadrează în marja de apreciere de care dispune CNSU, fiind respectate şi criteriilor de legalitate prevăzute de art. 1, art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 136/2020.

Totodată, se reţine că şi celelalte state de pe teritoriul UE sau nemembre, prin autorităţile competente, au impus condiţii de călătorie mai restrictive, inclusiv pentru persoanele vaccinate, chiar dacă efectuau călătorii în ţări aflate în zona verde potrivit ratei de incidenţă sau soseau din astfel de state.

Aşadar, oportunitatea luării acestor măsuri restrictive derivă şi din acţiunea altor organisme implicate, atât la nivel naţional (Institutul Naţional de Sănătate Publică), dar şi internaţional (Comisia Europeană, Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, etc.), informaţiile furnizate şi indicaţiile date de acestea reprezentând justificarea obiectivă a emiterii unor acte administrative de natura celor contestate în prezenta cauză.

Înalta Curte constată, de asemenea, că şi aspectul vizând tratamentul juridic diferenţiat/discriminatoriu între persoanele vaccinate şi nevaccinate care sosesc în România, sau între statele membre sau nemembre UE în care s-a efectuat călătoria a fost corect tranşat de instanţa de fond, în raport de faptul că în dreptul intern al României, ca stat membru UE, sunt direct aplicabile Directiva nr. 2004/38/CE privind dreptul de circulaţie şi de şedere pe teritoriul UE pentru cetăţenii UE şi familiile lor, precum şi Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19.

În acest sens, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de impunere a carantinei, în lipsa unui test PC-R negativ, efectuat cu 48 de ore înainte de sosirea/intrarea în România atât pentru persoanele vaccinate cât şi pentru cele nevaccinate dacă au călătorit în state membre sau nemembre, aflate în zona roşie de risc epidemiologic, nu poate fi acceptată de autoritatea pârâtă şi nici de instanţa judecătorească.

Astfel, dreptul de circulaţie a persoanelor este un element esenţial al cetăţeniei europene, presupunând faptul că cetăţenii UE pot circula liber între statele membre pentru a locui, lucra studia sau pentru a se pensiona în alt stat. Un beneficiu major adus de dreptul de liberă circulaţie îl reprezintă dreptul de intrare într-unul din statele membre, eliminarea discriminărilor şi oferirea de şanse egale tuturor cetăţenilor UE.

Pentru a încetini răspândirea coronavirusului şi pentru a proteja sănătatea şi bunăstarea tuturor europenilor, a fost necesară impunerea unor restricţii de călătorie în acest context, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul pentru a se permite cetăţenilor să se deplaseze în scop profesional şi pentru a se asigura libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor şi a serviciilor, garantând totodată respectarea măsurilor de sănătate şi siguranţă, lansând iniţiative pentru a-i ajuta pe cetăţeni să călătorească în condiţii de siguranţă în întreaga Europa.

În acest context, la nivelul Uniunii Europene au fost impuse şi s-au aplicat, în mod justificat şi proporţional, reguli de circulaţie şi de carantinare distincte pentru peroanele vaccinate şi pentru cele nevaccinate, tratament juridic transpus şi în legislaţia şi actele administrative naţionale.

Astfel, aşa numita prezumţie de imunizare reţinută ca argument de către instanţa de fond şi contestată de recurenţi, este, în realitate, consacrată în Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021, care la punctul (7) reglementează:

"Potrivit dovezilor ştiinţifice actuale, care continuă să evolueze, se pare că persoanele vaccinate sau care au avut un rezultat negativ recent la un test pentru depistarea Covid-19 şi persoanele care s-au vindecat de Covid-19 în ultimele 6 luni, prezintă un risc redus de infectare a altor persoane cu SARS - CoV- 2. Libera circulaţie a persoanelor care, potrivit unor dovezi ştiinţifice solide, nu prezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, de exemplu pentru că sunt imune şi nu pot transmite SARS-CoV-2, nu ar trebui restricţionată, întrucât astfel de restricţii nu ar fi necesare pentru realizarea obiectivului de protecţie a sănătăţii publice. În cazul în care situaţia epidemiologică o permite, libera circulaţie a unor astfel de persoane nu ar trebui să fie supusă unor restricţii suplimentare legate de pandemia de Covid-19, cum ar fi testarea în contextul călătoriilor pentru depistarea infecţiei cu SARS - CoV-2 sau carantina ori autoizolarea în contextul călătoriilor, cu excepţia cazului în care, pe baza celor mai recente dovezi ştiinţifice disponibile şi în concordanţă cu principiul precauţiei, astfel de restricţii suplimentare sunt necesare şi proporţionale pentru protecţia sănătăţii publice şi sunt nediscriminatorii".

Totodată, nu se poate reţine un tratament discriminatoriu între persoanele care sosesc din statele membre UE şi cele care intră pe teritoriul României dintr-un stat nemembru, neexistând o identitate de situaţie între acestea, în condiţiile în care, regulile de călătorie înafara teritoriului României au fost reglementate diferit între statele membre şi statele terţe şi înaintea contextului epidemiologic actual, în temeiul implementării Directivei nr. 2004/38/CE după aderarea României la UE, iar în contextul actual în care varianta Omicron a apărut în afara spaţiului Uniunii Europene, diferenţierea este, cu atât mai rezonabil, justificată.

În ceea ce priveşte ultima critică de nelegalitate invocată de recurenţii-reclamanţi, referitoare la refuzul judecării cererii adiţionale ca tardive formulate, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate conduce la casarea sentinţei primei instanţe.

Astfel, din conţinutul cererii precizatoare rezultă că, în realitate, recurenţii-reclamanţi nu au urmărit modificarea pretenţiilor deduse judecăţii sau adăugarea altora noi, ci au invocat lipsa unor înscrisuri, care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 111/2021, despre care au afirmat că dovedeau îndeplinirea cerinţei de formă a cvorumului necesar adoptării actului administrativ.

În condiţiile în care, în faţa instanţei de fond, recurenţii nu au dezvoltat, în mod expres, prin cererea adiţională, un al motiv de nelegalitate al actelor contestate, din perspectiva lipsei cvorumului, precizarea respectivă reprezintă o suplimentare a probei cu înscrisuri.

Prin urmare, chiar dacă nu erau incidente dispoziţiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest aspect nu poate duce la constatarea nelegalităţii sentinţei recurate, având în vedere că recurenţii nu dovedesc vătămarea produsă prin nedepunerea la dosar a celor două înscrisuri (propunerile Grupului de suport tehnico-ştiinţific şi minuta şedinţei în care s-a adoptat hotărârile atacate), în absenţa investirii instanţei cu o critică de nelegalitate vizând neîndeplinirea cerinţelor de formă ale hotărârilor CNSU.

De altfel, Înalta Curte constată că ansamblul probatoriu administrat în cauză a fost suficient pentru dezlegarea demersului judiciar al reclamanţilor, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

În final, instanţa de control judiciar mai arată că alegaţiile recurenţilor - reclamanţi referitoare la dovedirea interesului legitim în promovarea prezentei acţiuni, nu au fost respinse de către instanţa de fond, care a analizat raprotul litigios pe fondul acestuia, fără a fi invocată vreo excepţie a lipsei de interes legitim.

Instanţa de fond a făcut referire în considerentele sentinţei la faptul că reclamanţii nu au un drept recunoscut de lege în ceea ce priveşte criteriile de aplicare a măsurii carantinei, în contextul în care, asupra acestora nu fusese dispusă o măsură de carantinare, printr-un act administrativ individual supus contestării de către destinatar, fără însă a pune sub semnul întrebării interesul legitim invocat de reclamanţi, ca fiind vătămat prin hotărârile CNSU a căror anulare s-a solicitat.

În concluzie, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, aceasta fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma celor trei motive de casare invocate de recurenţi, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 15 punctul 19 din Legea nr. 136/2020, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2024 din data de 23 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.