Proportionality of Attorney Fees as Non-Cassation Ground: Inadmissibility of Recur Challenging Proportional Allocation of Legal Costs

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 04.04.2019 sub nr. x/2019 A. în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei pârâta la soluţionarea dosarului de retrocedare cu nr. x, având ca obiect apartamentul deţinut în baza contractului de închiriere cu nr. x/27.06.2014 şi a actului adiţional nr. x/2015, înscris în CF x, cu nr. top. x,situat administrativ în Sibiu, piaţa mare nr. 8, obiect al dosarului cu nr. x/2009 aflat pe rolul judecătoriei Sibiu, şi care prin nesoluţionare încalcă un drept şi un interes legitim, precum şi un drept constituţional prevăzut de art. 16 din Constituţia României;

Prin sentinţa nr. 453/2019 Tribunalului Sibiu, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Sibiu, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal invocată de pârâta Comisia Specială de Retrocedare şi in consecinţă: a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A. in contradictoriu cu pârât Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, in favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ si Fiscal, iar pe rolul acestei instanţe, cererea a fost înregistrată la data de 08.07.2019.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 229/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârât Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca devenită fără obiect şi a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 229/2019 din 23 septembrie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs Comisia Specială de Retrocedare prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi rejudecând cauza în principal să se respingă cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, iar în subsidiar să se reducă cuantumul acestora.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a susţinut că nu se impunea obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond având obligaţia să analizez culpa sa în raport cu cheltuielile efective făcute de partea adversă în litigiu.

În drept recurenta-pârtâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat să se respingă ca nefondat recursul.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, urmează a o admite pentru considerentele următoare:

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond respins acţiunea reclamantului A. ca fiind rămasă fără obiect şi a obligat pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România la plata sumei de 3000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Din examinarea criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că acestea vizează, exclusiv, modul în care instanţa de fond a soluţionat cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât invocând modalitatea de cuantificare a onorariului de avocat, apreciindu-l ca fiind prea mare în raport de evoluţia procesuală la fond.

În raport de această susţinere, Înalta Curte reţine că are incidenţă în cauză Decizia nr. 3/2020 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Se constată astfel că Decizia nr. 3/2020 are în vedere stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul şi care presupune o analiză a unor aspecte de fapt, referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, precum şi o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii s-a reţinut că este vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, astfel că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului.

În acest context, Înalta Curte constată că există un impediment procedural care nu permite instanţei de recurs să exercite controlul judiciar asupra sentinţei pronunţate de instanţa de fond, criticile formulate de recurentă neputând fi încadrate în niciuna din ipotezele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că nu este posibilă o încadrare a conţinutului cererii de recurs într-unul din cazurile de casare reglementate de dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac pentru nemotivare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 229/2019 din 23 septembrie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nemotivat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.