Insurance Guaranty Fund liability for moral damages, funeral expenses, and late-payment penalties under statutory guarantee limits

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.11.2018, reclamanţii A., B., C., D., E., au formulat contestaţii împotriva Deciziilor emise pentru cererile de despăgubire şi a dosarelor de dauna, după cum urmează: A., B.; D.; E., emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat modificarea in parte a deciziilor contestate si obligarea FGA la acordarea despăgubirilor la nivelul sumelor solicitate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1919 din 4 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus următoarele:

A anulat în parte Decizia nr. 17718/12.11.2018 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate.

A admis cererea de plată nr. x/8.05.2017, formulată de A. şi obligă pârâta la plata către aceasta a sumei de 50 000 Euro, reprezentând daune morale, la cursul BNR din data plăţii.

A menţinut decizia în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale.

A anulat în parte Decizia nr. 17754/12.11.2018 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate.

A admis cererea de plată nr. x/8.05.2017, formulată de B. şi obligă pârâta la plata către acesta a sumei de 80 000 Euro, reprezentând daune morale, la cursul BNR din data plăţii.

A respins cererea de obligare a pârâtei la plata unei contribuţii lunare.

A anulat în parte Decizia nr. 17730/12.11.2018 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate.

A admis cererea de plată nr. x/8.05.2017, formulată de C. şi obligă pârâta la plata către aceasta a sumei de 20 000 Euro, reprezentând daune morale, la cursul BNR din data plăţii.

A anulat în parte Decizia nr. 17761/12.11.2018 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale şi materiale acordate.

A admis cererea de plată nr. x/28.04.2017, formulată de E. şi obligă pârâta la plata către acesta a sumei de 20 000 Euro, reprezentând daune morale, la cursul BNR din data plăţii, precum şi la plata sumei de 237,28 GBR şi 387,30 Euro, reprezentând daune materiale, la cursul BNR din data plăţii.

A anulat în parte Decizia nr. 17948/10.01.2019 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale şi materiale acordate.

A admis cererea de plată nr. x/8.05.2017, formulată de D. şi obligă pârâta la plata către aceasta a sumei de 20 000 Euro, reprezentând daune morale, la cursul BNR din data plăţii.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1919 din 4 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi reclamanţii A., B., C., D. şi E.. a) Prin cererea de recurs formulată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta a solicitat admiterea recursului şi casarea în partea a sentinţei recurate, prin respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Referitor la majorarea daunelor morale prin sentinţa civilă nr. 1919/2019 apreciază că aceasta este nelegală având în vedere dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi a Normei ASF nr. 16/2015. Consideră că prima instanţă a dispus, în mod greşit, anularea în parte a Deciziilor F.G.A. nr. 17718/12.11.2018, nr. 17754/12.11.2018. nr. 17730/12.11.2018. nr. 17928/10.01.2019 si nr. 17761/12.11.2018, obligând la plata sumelor majorate până la concurenta celor solicitate prin cererile de plată.

Astfel cum s-a stabilit în practica judecătorească naţională, daunele morale se judecă în echitate şi trebuie să asigure o reparaţie justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate şi fără a conduce la o sancţionare a asigurătorului care, potrivit legii, poate fi obligat şi la plata acestui tip de daune.

În acest sens, în practica judecătoarească formată în procese în care Fondul de garantare a asiguraţilor nu a fost parte procesuală, ci societăţile de asigurare, FGA nefuncţionând ca un asigurător şi nepreluând funcţiile unei societăţi de asigurare, conform art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, s-a considerat în mod întemeiat că, în lipsa unor criterii legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială etc, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa fizică şi psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate.

Recurentul-pârât apreciază că în mod corect prima instanţă a hotărât respingerea prestaţiei periodice solicitate de către fiul defunctului B. reţinând că prin obligarea subscrisei la plata acesteia s-ar încălca dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 - privind depăşirea plafonului, însă vă rugăm să constataţi că aceasta este într-o gravă eroare apreciind că "(...) nici suma ia care se raportează reclamantul pentru calculul indemnizaţiei nu prezintă caracter cert, de vreme ce veniturile pot varia în timp, cu atât mai mult în ceea ce priveşte o perioadă de timp atât de îndelungată (...)", neluând în considerare faptul că odată cu decesul numitului F. salariul net lunar nu mai poate varia în timp.

Cu privire la daunele materiale acordate intimatul-reclamant E. constând în, 237,28 GBP şi 387,30 EUR reprezentând cheltuieli de transport în vederea participării acestuia la funeraliile fratelui acestuia, apreciază că instanţa de fond a încălcat norma de drept material prevăzută de art. 49 pct. 2 din Ordinul CSA nr. 14/2011 coroborat cu art. 13 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, cheltuielile cu transportul rudelor nefiind prevăzută în enumerarea cheltuielilor propuse spre despăgubire.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea cererii de recurs.

b) Reclamanţii, A., B., C., D. şi E. au formulat recurs prin care au solicitat admiterea acestuia şi casarea în parte a sentinţei recurare şi în rejudecare să se admită cererea de acordare a unei prestaţii periodice pentru minorul B. şi acordarea penalităţilor de întârziere.

În susţinerea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat următoarele critici:

Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a respins cererea de obligare a intimatei-pârâte la plata unei prestaţii periodice în favoarea minorului B. apreciind ca plafonul de 450.000/creditor de asigurare ar putea "fi atins prin însumarea daunelor morale cu indemnizaţia calculata pana la vârsta de 18 ani" precum si faptul ca " suma la care se raportează reclamantul pentru calculul indemnizaţiei nu prezintă caracter cert".

Astfel, prestaţia periodica, se acordă potrivit art. 1390 alin. (1) din C. civ.. Despăgubirile în ceea ce priveşte decesul unei persoane se cuvin celor îndreptăţiţi la întreţinere din partea celui decedat. La stabilirea despăgubirii se va tine seama, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul vieţii pentru care s-a acordat despăgubirea.

Conform art. 1386 alin. (3) din C. civ., daca prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub forma de prestaţii periodice.

Având în vedere cele de mai sus şi că prin decesul tatălui care era încadrat în munca (subofiţer de politie), minorul a fost, este şi va fi lipsit de sprijinul material al părintelui său, au apreciat recurenţii că este justificată stabilirea şi acordarea unei prestaţii periodice în cuantum de 1.5001ei/luna ce urmează a fi plătită pentru perioada cuprinsă între data 04.01.2015 (decesului tatălui) şi data finalizării studiilor.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare a penalităţilor de întârziere, recurenţii apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile legale în materie.

Daunele materiale şi morale, sunt solicitate în temeiul prevederilor art. 1357, art. 1385 C. civ., art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 precum si in baza dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ. potrivit cărora persoanele îndreptăţite la repararea prejudiciului nepatrimonial sunt soţul, ascendenţii, descendenţii, fraţii si surorile

Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule este un contract ale cărui clauze sunt stabilite prin Norme emise de Autoritatea de Supraveghere Financiara.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, acesta preia obligaţiile de plata ale asigurătorului aflat in faliment, iar cu privire la termenele si obligaţiile de plata sunt aplicabile dispoziţiile contractului de asigurare. Aceleaşi prevederi si obligaţii sunt prevăzute şi în Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor la art. 17 şi art. 22.

Sunt aplicabile de asemenea si dispoziţiile art. 37 si 38 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora obligaţia de plata este de 10 zile de la data completării ultimului document.

În raport de textele legale indicate, recurenţii-reclamanţi apreciază că din punct de vedere juridic, aceste texte nu reprezintă altceva decât, o clauza penala care stipulează obligaţia asigurătorului, ca in cazul in care nu-si va indeplini obligaţia de desdaunare in termen sau intr-un cuantum echitabil, sa plătească penalităţi de intarziere.

În drept, recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii lor de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi ca fiind nefondat.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca fiind nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenţi, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care critică faptul că instanţa de fond a majorat cuantumul daunelor morale, Înalta Curte apreciază că reprezintă o critică nefondată.

Din actele şi lucrările dosarului reiese că la data de 04.01.2015, a avut loc un eveniment rutier din culpa conducătorului auto cu nr. de înmatriculare x, care rula pe DN 3 B, la km 66+200 m, in extravilanul comunei Bordusani din judeţul Ialomiţa, conducătorul auto pierzând controlul volanului si pătrunzând pe contrasens, intrând in coliziune cu autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, condus regulamentar. In urma impactului a rezultat decesul numiţilor G. si F.. La momentul producerii evenimentului rutier, autovehiculul cu număr de inmatriculare x era asigurat RCA la H. S.A., cu poliţa RCA nr. x.

Prin cererea de plata înregistrată sub nr. x/08.05.2017, reclamanta A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 22.180,49 RON daune materiale si 50.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciul moral si material suferit pentru decesul numitului F., sotul acesteia, ca urmare a accidentului rutier din data de 04.01.2015. Prin Decizia nr. 17718/12.11.2018 cererea de plată a fost admisă în parte, fiind acordate daune materiale în cuantum de 22.180,49 RON şi daune morale în cuantum de 52.510,00 RON.

Prin cererea de plata înregistrată sub nr. x/08.05.2017 reclamantul B. a solicitat sa fie despăgubit din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 80.000 euro daune morale şi 1.500,00 RON/lună prestaţie periodică pentru perioada cuprinsă între data decesului (04.01.2015) şi data majoratului sau finalizării studiilor universitare, reprezentând prejudiciul moral si material suferit pentru decesul numitului F., tatăl acestuia. Prin Decizia nr. 17754/12.11.2018 a fost admisă în parte cererea de plată formulată, fiind acordate daune morale în cuantum de 43.879,00 RON.

Prin cererea de plata înregistrată sub nr. x/08.05.2017 reclamanta C. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 20.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciul moral suferit pentru decesul numitului F., fiul acesteia, prin Decizia nr. 17730/12.11.2018 fiind admisă cererea de plată în parte, fiind acordate daune morale în cuantum de 75.097,00 RON.

Prin cererea de plata inregistrate sub nr. x/08.05.2017 reclamanta D. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 20.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciul moral suferit pentru decesul numitului F., fratele acesteia, prin Decizia nr. 17928/10.01.2019 fiind acordate daune morale în cuantum de 29.912,00 RON.

Prin cererea de plata inregistrată sub nr. x/28.04.2017 reclamantul E. a solicitat sa fie despăgubit din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 237,28 GBP şi 387,30 Euro daune materiale si 20.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciul moral si material suferit pentru decesul numitului F., fratele acestuia, cererea fiind soluţionată prin emiterea Decizie nr. 17761/12.11.2018, prin care s-a acordat suma de 29.912,00 RON cu titlu de daune morale.

Se constată de către Înalta Curte că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în lipsa unor criterii şi limite legale, stabilirea daunelor morale include o doză de aproximare prin raportare la consecinţele negative suferite pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensdaţii destinate a alina suferinţa psihică, în caz cintrar ajungandu-se la o îmbogăţire fără just temei.

Observă Înalta Curte că în susţinerea acestei afirmaţii în mod corect instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. în temeiul cărora se pot acorda despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului pentru durerea încercată prin moartea victimei.

Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului-pârât referitoare la împrejurarea că nu a fost luată în considerare situaţia Fondului de Garantare a Asiguraţilor care, pentru a evita arbitrariul, se orientează şi după un criteriu obiectiv de cuantificare a daunelor morale ce se pot acorda în caz de deces în urma accidentelor de circulaţie în care este atrasă răspunderea asigurătorului de răspundere civilă fapt pentru care nu poate da curs unei cereri de plată în integralitatea sa fără o analiză în prealabil, susţinere întemeiată de către recurent pe dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 16 şi 21 din Norma nr. 16/2016.

Este de netăgăduit că dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 reglementează dreptul recurentului de a verifica dosarele de daună precum şi creanţele de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă, însă în ce priveşte acordarea daunelor morale, în prezenta cauză, în urma propriei analize efectuate, recurentul, la stabilirea cuantumului prejudiciului, s-a raportat la Ghidul elaborat de Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii la nivelul anului 2011, ale căror prevederi au fost aplicate în mod eronat de către acesta.

În atare situaţie, susţinerile recurentului referitoare la împrejurarea că nu poate da curs unei cereri de plată în integralitatea sa fără o analiză în prealabil este nefondată. Obligaţia de a verifica şi de a analiza orice cerere de plată a despăgubirilor este o obligaţie legală, obligaţie ce a fost îndeplinită de către recurent în prezenta cauză efectuând o analiză a cererii formulate. Împrejurarea că instanţa de fond a statuat că analiza efectuată de recurent este una eronată nu poate conduce la concluzia că, în cauză, nu a fost efectuată de către recurent o verificare a cererii intimatei-reclamante.

De altfel, nici nu s-a contestat dreptul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a efectua verificări cu privire la cererile de plată formulate. Este firesc ca orice sume acordate din fondul recurentului să se efectueze doar după îndeplinirea de către recurent a obligaţiilor impuse de Legea nr. 213/2015.

Însă, în condiţiile în care chiar recurentul, la emiterea deciziei atacate, a avut în vedere prevederile Ghidului elaborat de Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii atunci revine recurentului obligaţia de a proceda la o aplicare corectă a acestuia.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, corect s-a reţinut că acest prejudiciu este reprezentat de consecinţele dăunătoare suferite de o persoană, consecinţe care nu au o valoare economică şi prin urmare nu pot fi evaluate pecuniar într-o modalitate strict matematică. Ele constau în suferinţe fizice şi psihice ale victimei şi sunt urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea umană în tripla sa dimensiune: personalitate fizică, personalitate psihică şi personalitate socială.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse intimatei-reclamante, respectiv o astfel de suferinţă neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, şi susţinerea din cererea de recurs ce vizează scopul înfiinţării Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi faptul că acesta nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare este nefondată, având în vedere faptul că, în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a creanţelor de asigurări stabilite se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, argumentele care se referă la particularitatea fiinţării fondului în scopul protejării creditorilor de asigurări ar putea fi concludente în evaluarea prejudiciului moral pretins de recurentul-pârât numai în acele situaţii în care se urmărea limitarea sumei acordate la nivelul plafonului maxim stabilit.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 noul C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

S-a susţinut prin cererea de recurs că hotărârea atacată este nelegală raportat la faptul ca instanţa de recurs trebuia să aibă în vedere necesitatea adoptării unei proceduri la nivelul FGA cu privire la acordarea daunelor morale rezultate din cazuri de vătămare corporală şi/sau deces, precum şi criteriile obiective cuprinse în cadrul acesteia - Decizia FGA nr. 142/26.05.2016 completată prin Decizia nr. 258/16.11.2016.

Raportat la această susţinere, constată Înalta Curte că este nefondată, întrucât, pe de o parte, din Decizia nr. 142/26.05.2016 se constată că aceasta reglementează o procedură aplicabilă soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, iar pe de altă parte, analizând deciziile contestate, recurentul la stabilirea prejudiciului a avut în vedere Ghidul elaborat de Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii sens în care se arată în cuprinsul acestora că:

"Pentru situaţiile în care despăgubirile sunt solicitate ca urmare a unui deces, la stabilirea despăgubirilor sunt avute în vedere valorile medii precizate în Ghidul elaborat de Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii, raportat la gradul de rudenie al petentului cu persoana decedată".

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât conform căreia s-au acordat greşit daune materiale reclamantului E. reprezentând cheltuielile de transport, sub argumentaţia că prevederile art. 49 pct. 2 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu prevăd despăgubiri pentru cheltuieli de transport, decât în ceea ce priveşte cadavrul, Înalta Curte apreciază că reprezintă o interpretare greşită. În conformitate cu prevederile art. 49 pct. 2 lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011, cheltuielile de înmormântare sunt multiple şi nu limitate doar la cheltuielile cu piatra funerară şi cele efectuate cu ritualurile religioase, sub condiţia ca acestea să fie probate cu documente justificative. Or, în mod corect a arătat instanţa de fond că, intimatul-reclamant E. a dovedit că sumele de 237,28 GBR şi de 387,30 Euro au o legătură de cauzalitate directă între prejudiciu suferit şi fapta ilicită, deoarece aceste sume au fost cheltuite pentru prezenţa acestuia la înmormântarea fratelui său.

În consecinţă, reţinând lipsa de temei legal a criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E., prin care critică soluţia instanţei de fond privitoare la respingerea cererii de acordare a penalităţilor de întârziere şi a prestaţiei periodice în favoarea fiului defunctului, respectiv reclamantul B., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite şi cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanţii nu pretind plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanţii nu pot pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

În ceea ce priveşte critica reclamantului B. prin care apreciază că în mod greşit i s-a respins cererea de acordare a unei prestaţii periodice lunare, Înalta Curte, în raport de motivarea oferită de către instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate, o apreciază de asemenea ca fiind nefondată.

În mod corect instanţa de fond şi-a justificat respingerea acestui capăt de cerere prin faptul că intimatul-pârât poate fi obligat la o sumă maximă de plată de 450.000 RON, sumă care este aproape atinsă prin acordarea daunelor morale. Or, în situaţia în care s-ar obliga intimatul-pârât şi la plata unei indemnizaţii lunare, pragul maxim de despăgubire ar fi atins în scurt timp, astfel că instituirea acestei obligaţii printr-o hotărâre judecătorească şi care ar conduce la depăşirea pragului de despăgubire, nu are un temei juridic. Pe de altă parte, în mod corect a reţinut instanţa de fond că suma solicitată cu titlu de indemnizaţie lunară în modalitatea justificată de recurentul-reclamant, nu are un caracter cert acesta fiind un argument suplimentar pentru care instanţa de fond a respins acest capăt de cerere.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către reclamanţi nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ambele recursuri ca nefondate, şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi recursul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1919 din 4 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.