Scope of 450,000 RON guarantee cap: application per insurance claim vs. per creditor in subrogated rights against insolvent insurers

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.10.2018, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 17045/24.09.2018 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată la data de 08.10.2018 şi, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.005 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1207 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind neîntemeiată.

A anulat Decizia nr. 17045/24.09.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată nr. x/21.12.2016 formulate de reclamanta Spitalul Clinic De Urgenţa Bucureşti şi a respins în rest cererea de chemare în judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, respingerea în tot a acţiunii, cu consecinţa menţinerii deciziilor atacate.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 15 alin. (2) şi art. 4 lit. e) din Legea nr. 213/2015, atunci când a reţinut că plafonul de garantare de 450000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte.

A menţionat că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării FGA, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015. Totodată, instanţa de fond a interpretat greşit menţiunile Listei potenţialilor creditori de asigurări, fiind încălcate prevederile art. 14 alin. (4)-(6) din C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004.

Calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, concluzia primei instanţe în sensul că plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare adaugă la lege.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, anularea deciziei nr. 17045/24.09.2018 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.005 RON.

Se reţine că, la soluţionarea cererilor de plată ale societăţii reclamante, recurentul-pârât a decis respingerea acestora, astfel cum rezultă din emiterea Deciziei nr. 17045 din data de 24.09.2018, motivul respingerii fiind că, pentru creditorul de asigurare Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti Fondul a efectuat plaţi în cuantum de 450.000 RON, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015- motiv reţinut în cele patru decizii.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamant, în sensul anulării deciziei nr. 17045/24.09.2018 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie de soluţionare a cererii cu luarea în considerare a motivelor hotărârii pronunţate, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") trebuie interpretat ca fiind aplicabil creditorului de asigurare prin raportare la câte un singur contract de asigurare, fiind incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, iar deciziile de plată contestate sunt nelegale în ceea ce priveşte acest motiv de respingere a cererilor de plată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Preliminar, instanţa de control judiciar reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este invocat formal de recurent, nefiind aduse critici în susţinerea acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului-pârât privind chestiunile de drept dezlegate în mod greşit, în opinia sa, de către instanţa de fond, privind aplicarea plafonului de despăgubire de 450000lei şi calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante care nu ar fi determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimatul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a cheltuielilor de judecată în cuantum 2000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, dovedit prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a anexei din 26.11.2021 la contractul de asistenţă juridică CASMB nr. 12/06.01.2021, a facturii fiscale nr. x/13.09.2021 şi y/06.10.2021 achitate internet banking la data de 26.11.2021.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1207 din 27 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1207 din 27 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, către intimatul-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.