Challenge to individual administrative scheduling act dismissed as inadmissible due to missed prior complaint deadline

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, la data de 21.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României şi Colegiul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate inexistenţa/nulitatea actului administrativ unilateral normativ Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României nr. 26/08 decembrie 2010, inexistenţa/nulitatea actului administrativ unilateral normativ "Programarea în şedinţele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", pentru completul C1, care poartă semnătura preşedintelui instanţei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 288 din 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia de litispendenţă invocată de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României; s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamantul A.; s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României şi Colegiul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României; s-a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 288 din 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că în mod eronat se face interpretarea pargrafelor 127, 142, 143, 177 din Decizia CCR nr. 685/2018, decizie cu caracter obligatoriu pentru instanţe pentru procesele în curs de judecată.

A mai susţinut că, în opinia sa, judecătorul fondului se contrazice în cuprinsul motivării sentinţei recurate.

În opinia sa, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care formularea plângerii prealabile se poate face oricand, susţinând caracterul de act administrativ unilateral normativ al Hotărârii Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 26/08.10.2010 şi al inscrisului Programarea in sedintele de judecată ale completelor de 5 judecatori pe anul 2011.

Prin urmare, nepublicarea in Monitorul Oficial a Hotărârii Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 26/2010 şi a Programării în sedintele de judecată ale completelor de 5 judecatori pe anul 2011 atrage inexistenţa şi inopozabilitatea actului administrativ unilateral normativ, în acest sens invocând prevederile art. 11 alin. (1) Legea nr. 24/2000.

Actele administrative in discutie produc efecte fata de un numar nedefinit de persoane care urmau sa se adreseze justitiei prin completele de 5 judecatori, rezultand astfel caracterul de act normativ.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat faptul că prin cererea de recurs se reiterează aspecte sustinute de reclamant în acţiune, nefiind circumscrise vreunuia dintre motivele strict si limitativ prev de art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, susţinând că în mod corect a retinut prima instanta inaplicabilitatea art. 7 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, actele atacate neavând caracter de acte administrative cu caracter normativ.

În concluzie, în opinia sa, sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a invocat faptul că întampinarea este redactata si semnată de o persoana care nu are atributii în reprezentarea intimatei.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere de reclamantul A. în contrdictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României şi Colegiul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, solicitând constatarea inexistenţei/nulitătii actului administrativ unilateral normativ Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României nr. 26/08 decembrie 2010 şi a inexistenţei/nulităţii actului administrativ unilateral normativ "Programarea în şedinţele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", pentru completul C1, care poartă semnătura preşedintelui instanţei.

Prin sentinţa recurată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii, iar acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, reclamantul formulând prezentul recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., aplicabil atunci "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Astfel, aceste prevederi vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate potrivit art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Or, recurentul-reclamant nu a invocat o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziţii.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurentul-reclamant a invocat faptul că judecătorul fondului se contrazice în cuprinsul motivării sentinţei recurate, Înalta Curte aminteşte că în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident acest motiv de casare şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi susţinerile recurentului-reclamant circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care, în esenţă, a susţinut caracterul de acte administrativ normativ a înscrisurilor a căror nulitate/inexistenţă solicită să se constate şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea contestării oricând a acestora, argumente apreciate ca fiind lipsite de suport.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Aşa cum s-a apreciat constant în practica judiciară a instanţei supreme, "o astfel de calificare are la bază definirea actelor normative ca fiind acea categorie de acte juridice care conţin o regulă, adică un act de aplicabilitate repetată, asupra unor subiecţi de drept nedeterminaţi şi a actelor individuale ca fiind acea categorie de acte care urmăreşte stabilizarea unei situaţii juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns şi determinat de subiecţi de drept.

Aşadar, cele două categorii de acte administrative trebuie diferenţiate atât în funcţie de obiectul lor, cât şi în raport de criteriul determinabilităţii persoanelor cărora li se aplică, întrucât acestea nu prevăd reglementări de principiu şi nu au o aplicabilitate generală, nu se adresează şi nu produc efecte erga omnes, ci urmăresc stabilizarea unei situaţii juridice precise în favoarea unui număr restrâns şi bine definit de subiecte de drept." (I. C. civ..J, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2110/2012)

În concluzie, actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte.

Având în vedere aceste aspecte teoretice, Înalta Curte constată că Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României nr. 26 din 8 decembrie 2010/"Programarea în şedinţele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", pentru completul C1, este un act administrativ individual, întrucât prin acesta se dispun măsuri concrete şi nu conţine norme abstracte susceptibile de a se aplica în mod repetat, ceea ce exclude caracterul de act normativ al actului.

În raport de caracterul astfel stabilit al actului administrativ în discuţie, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar nu cele ale art. 7 alin. (1)1 din aceeaşi lege, potrivit cărora în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând, astfel cum în mod eronat susţine recurentul-reclamant prin memoriul de recurs.

Potrivit art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 " Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum şi cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripţie."

Reclamantul a formulat plângere prealabilă împotriva actelor contestate în prezenta cauză la data de 31.12.2019, înregistrată la sediul pârâtei la 8 ianuarie 2020, soluţionată prin adresa nr. x/04.02.2020 emisă de pârâtă, prin care s-a comunicat reclamantului faptul că plângerea formulată este tardivă, precum şi neîntemeiată.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara în data de 05.11.2018, care a format obiect al dosarului nr. x/2018, a solicitat instanţei, între altele, "anularea Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi anularea parţială a înscrisului «Programarea în şedinţele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011» pentru Completul 1 civil, care poartă semnătura doamnei/domnului preşedinte al ÎCCJ.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din data de 28.11.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, reclamantul a invocat la acel termen acelaşi motiv de nelegalitate împotriva Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Programării în şedinţele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011, ca cel invocat prin prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv prin plângerea din data de 31.12.2019, la interpelarea instanţei cu privire la caracterul procedural al invocării acestui nou motiv de nelegalitate cu mult după primul termen de judecată, reclamantul arătând că a intrat în posesia Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu doar două săptămâni în urmă.

În acest context, în mod corect a apreciat prima instanţă că chiar dacă nu s-ar reţine că la data de 05.11.2018, data formulării cererii de chemare în judecată care a format obiect al Dosarului nr. x/2018, prin care reclamantul a solicitat anularea Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al ÎCCJ, precum şi anularea parţială a înscrisului " Programarea în şedinţele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", avea deja cunoştinţă de conţinutul acestor înscrisuri, raportat chiar la susţinerile reclamantului de la termenul din data de 28.11.2019 din dosarul nr. x/2018, că cel târziu la data de 14.11.2019 acesta cunoştea conţinutul actelor contestate.

Or, plângerea prealabilă a fost formulată de reclamant la data de 31.12.2019, cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce echivalează cu lipsa procedurii instituite de prevederile art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, procedura prealabilă administrativă fiind reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, ca un fine de neprimire a acţiunii şi fiind obligatorie, neîndeplinirea ei fiind sancţionată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă.

Înalta Curte nu poate reţine nici alegaţiile recurentului-reclamant referitoare la Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, în acord cu opinia primei instanţe, apreciind că efectele acestei decizii nu pot fi extinse la alte situaţii decât cea avută în vedere de instanţa de contencios constituţional la pronunţarea deciziei, Curtea Constituţională statuând exclusiv cu privire la caracterul normativ al Hotărârilor Colegiului de conducere nr. 3/2014 şi nr. 89/2018, iar nu, în mod generic, cu privire la toate hotărârile Colegiului de conducere al instanţei supreme care privesc constituirea completurilor de 5 judecători, analiza caracterului unui act administrativ fiind efectuată întotdeauna pentru fiecare act administrativ în parte, prin raportare la efectele juridice pe care respectivul act le produce, la natura măsurilor dispuse în conţinutul său, precum şi la sfera destinatarilor acestuia, iar nu în mod generic.

Mai mult decât atât obiectul celor două hotărâri la care a făcut referire Curtea Constituţională este diferit de cel al actelor contestate în prezenta cauză, prin Hotărârea nr. 3/2014 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind modificat şi completat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar prin Hotărârea nr. 89/2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constatându-se că dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 207/2018, în absenţa unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019.

În fine, instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi susţinerile recurentului cu privire la interpretarea eronată a paragrafelor 127, 142 şi 143 din decizia antereferită a Curţii Constituţionale.

Astfel, în paragraful nr. 127 sunt indicate expres hotărârile de colegiu la care Curtea Constituţională face referire - Hotărârile Colegiului de conducere nr. 3/2014 şi nr. 89/2018, iar în paragraful nr. 142, respectiv nr. 143 fiind utilizată sintagma "în cauza de faţă", respectiv "în cauza dedusă judecăţii Curţii Constituţionale".

Aşa fiind, se constată că instanţa de contencios constituţional a avut în vedere în mod exclusiv cele două hotărâri de colegiu (Hotărârile Colegiului de conducere nr. 3/2014 şi nr. 89/2018) în legătură cu care, în cauza aflată în faţa sa, analizase conflictul juridic de natură constituţională ivit între puterea judecătorească şi cea legislativă, iar nu în mod generic toate hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători, astfel încât referirea Curţii Constituţionale la caracterul de act administrativ unilateral cu caracter normativ al hotărârilor Colegiului de conducere al ÎCCJ a vizat exclusiv Hotărârile Colegiului de conducere nr. 3/2014 şi nr. 89/2018, cum în mod corect a apreciat prima instanţă, neputându-se stabili de o manieră generală că toate actele Colegiului de Conducere al ÎCCJ sunt acte normative.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 288 din 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.