RCA compensation quantification and special commission competence under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 16641/28.08.2018 şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să se admită cererea sa de despăgubire în cuantum de 3156,89 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1758 din 21 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a anulat decizia nr. 16641/28.08.2018 şi a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 3156,89 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei menţionate, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulate de către reclamantă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-pârât susţine că instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 44 din Ordinul CSA nr. 23/2014

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit în raport de prevederile art. 44 din Ordinul CSA nr. 23/2014 că există suficiente probe pentru admiterea cererii de chemare în judecată.

Faţă de argumentul reţinut de instanţa de fond, recurentul a afirmat că instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte suma solicitată prin cererea de plată şi singura care poate verifica cuantumul acesteia, conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 ("Aprobarea sau. după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004. republicată, cu modificările ulterioare"). Instanţa având competenţa să verifice doar legalitatea deciziilor FGA.

In situaţia de fata, cuantumul sumei nu a fost verificat de către Comisia Speciala, ci direct de către instanţa, iar soluţia corectă pe care prima instanţa trebuia sa o pronunţe era în sensul obligării FGA la reanalizarea cererii de plată în funcţie de constatările acesteia privind persoana vinovată de producerea accidentului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Aşadar, este întemeiată critica pârâtului la adresa legalităţii sentinţei civile recurate, hotărârea primei instanţe reflectând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 44 raportat la art. 46 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 şi art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 16641/28.08.2018 şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să se admită cererea sa de despăgubire în cuantum de 3156,89 RON.

Prin decizia contestată nr. 6562/16.06.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/21.02.2017 depusa de intimata-reclamanta în procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea specială nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea legii, cu motivarea faptului ca din înscrisurile depuse la dosarul de dauna nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

În conformitate cu prevederile art. 44 din Ordinul CSA nr. 23/2014:

"Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în baza poliţei RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, pe baza înştiinţării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum şi a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească". Iar în conformitate cu prevederile art. art. 46 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătoreasca, in cazul în care: (...) 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele si împrejurările producerii accidentului, precum si la cuantumul prejudiciilor produse."

Înalta Curte apreciază că devizul de intervenţie, devizul postcalcul şi declaraţia martorului nu reprezintă dovezi suficiente pentru ca intimata-reclamantă să investească instanţa cu o cerere prin care solicită anularea Deciziei nr. 16641/28.08.2018 şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să se admită cererea sa de despăgubire în cuantum de 3156,89 RON.

Înscrisurile administrate de instanţa de fond şi care stau la baza soluţiei pronunţate de aceasta nu se bucură de caracterul pertinent care să conducă la stabilirea certă a unor elemente, precum persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului şi cuantumul efectiv al prejudiciilor produse.

Astfel, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond este greşită, probele utilizate pentru soluţia pronunţată fiind insuficiente pentr a reţine că în cauză sunt întrunite elementele necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

Cuantumul prejudiciului nu se bucură de un caracter cert în condiţiile în care devizele de calcul nu sunt confirmate şi de o factură de plată.

Totodată, soluţia instanţei de fond prin care instituie în sarcina recurentului-pârât obligaţia de a emite un act administrativ prin care să admită cererea de plată în cuantumul reţinut de aceasta prin raportare la probele administrate, este de asemenea o soluţie greşită şi a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "Aprobarea sau după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004. republicată, cu modificările ulterioare."

Or, în condiţiile în care instanţa de judecată a anulat decizia nr. 16641/28.08.2018 pe motiv de nelegalitate şi ar fi deţinut suficiente probe din care să rezulte cu certitudine atât nelegalitatea, cât şi cuantumul sumei cu titlu de prejudiciu, putea pronunţa o soluţie prin care să oblige direct pârâtul la despăgubire.

Însă, obligarea acestuia la emiterea unui nou act administrativ cu o sumă deja stabilită de instanţă, reprezintă o procedură cu caracter formal exagerat şi lipsită de esenţă juridică în condiţiile în care instanţa se subrogă în atribuţiile Comisiei speciale din cadrul FGA.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata- reclamanta A. la plata către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1758 din 21 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi rejudecând cauza respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs, către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.