Tax authority's joint and several liability of company administrator upheld; revision request dismissed for failure to meet triple identity requirement

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad - Serviciul de Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice - Compartimentul de Insolvabilitate şi Atragerea Răspunderii Solidare şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, anularea Deciziei nr. 8299/15.04.2016, privind angajarea răspunderii solidare, în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizie emisă de AJFP Arad - Serviciul Colectare şi Executare Silită PJ - Compartimentul Insolvabilitate şi Atragerea Răspunderii Solidare, şi anularea Deciziei nr. 4366/26.10.2016 emise de DGRFP Timişoara privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 8299/15.04.2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 296 din 13 octombrie 2017, Curtea a respins acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 296 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A..

4. Soluţia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

II. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, A. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege anterior menţionat, revizuenta a susţinut că au fost pronunţate două hotărâri potrivnice. În acest sens, a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat la data de 23.07.2020 în dosarul nr. x/2017, prin Decizia nr. 3779 din 23.07.2020, respingând recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Prin urmare, a fost menţinută Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, prin intermediul căreia s-a reţinut că A., cu rea-credinţă, a determinat nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. Pe de altă parte, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 521/10.05.2018, pronunţată în dosarul x/2016, a stabilit că pentru generarea aceloraşi obligaţii fiscale sunt răspunzători exclusiv numiţii B. şi C., aceştia fiind, de altfel, condamnaţi definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi obligaţi la plata prejudiciului reprezentat de obligaţiile fiscale. În opinia revizuentei, există o contrarietate între cele două hotărâri definitive anterior menţionate.

În plus, revizuenta a învederat că, raportat la această stare de fapt şi cu privire la aceleaşi obligaţiile fiscale s-a mai desfăşurat şi cea de-a treia procedură, cea a insolvenţei societăţii D. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, procedură care a fost închisă fără a se atrage răspunderea revizuentei, în calitate de administrator. În acest sens, a subliniat că, prin sentinţa civilă nr. 209/7.03.2019 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curţii de Apel Oradea, s-a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru închiderea procedurii insolvenţei, s-a procedat la aceasta şi s-a radiat societatea debitoare. Din Raportul privind cauzele insolvenţei formulat de către lichidatorul judiciar a reieşit că acesta nu se poate pronunţa cu privire la atragerea răspunderii organelor de conducere. Or, revizuenta a subliniat că organul fiscal, în calitate de creditor majoritar nu a formulat obiecţiuni la raport ori vreo cerere de atragere a răspunderii acesteia, deşi art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 îi permitea aceasta.

Prin urmare, revizuenta a reiterat că, la acest moment, există o decizie definitivă pe latură penală, respectiv sentinţa penală nr. 107/2.03.2018 a Tribunalului Arad, menţinută prin decizia penală nr. 521/10.05.2018 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a stabilit că administrarea societăţii D. S.R.L. a fost realizată de către numitul B., pe toată perioada funcţionării acesteia, respectiv că aceasta a fost persoana care a înregistrat în contabilitate facturile care au la bază operaţiuni fictive (temeiul obligaţiilor stabilite în mod suplimentar), în raport cu care s-a atras răspunderea solidară a revizuentei.

De asemenea, B. şi C. au fost obligaţi la plata prejudiciului în cuantum de 597.817 RON şi accesoriile aferente, reprezentând obligaţiile fiscale eludate prin intermediul săvârşirii infracţiunii, stabilindu-se, aşadar, că aceştia sunt persoanele vinovate de cauzarea prejudiciului. În aceste condiţii, hotărârea instanţei penale fiind definitivă, nu se mai poate stabili, utilizând instituţia angajării răspunderii (fiscale) solidare, că pentru acelaşi prejudiciu ar trebui să răspundă o altă persoană.

Or, revizuenta a susţinut că, prin menţinerea ca legală şi temeinică a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, prin care s-a reţinut că aceasta, cu rea-credinţă, a determinat nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, au fost ignorate concluziile definitive pronunţate anterior pe latură penală.

Cu alte cuvinte, în opinia revizuentei, instanţele care au tranşat litigiul fiscal trebuiau să respecte statuările cu privire la persoana vinovată pentru cauzarea prejudiciului fiscal, respectiv numitul B.. Acestea nu puteau stabili, în mod contrar considerentelor care se bucură de putere de lucru judecat, faptul că o altă persoană, respectiv revizuenta A., deja exonerată pe latură penală, a cauzat prejudiciul bugetului de stat.

Mai mult, revizuenta a susţinut că, din procedura insolvenţei reiese că aceasta nu este răspunzătoare pentru cauzarea prejudiciului şi nu s-a constatat că aceasta, în calitate de administrator al societăţii D. S.R.L., ar fi avut obligaţia de a introduce cererea de deschidere a proceduri insolvenţei.

Concluzia definitivă a instanţei specializată în materia insolvenţei nu poate fi contrazisă în temeiul principiului securităţii juridice de către instanţa de contencios administrativ, astfel că, în opinia revizuentei, se impune înlăturarea motivelor de atragere a răspunderii solidare prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, Curtea de Apel Timişoara şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie erau obligate să constate că nu sunt întrunite condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) în privinţa revizuentei, dând eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârilor instanţei penale, şi să anuleze Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, ca nelegală şi nefondată.

În ceea ce priveşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, revizuenta a apreciat că şi aceasta este îndeplinită, raportat la faptul că, în dosarul fiscal nr. x/2017 părţile sunt A. ca reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele AJFP Arad şi DGRFF Timişoara, iar sesizarea penală în urma căreia a fost format dosarul nr. x/2016 a fost formulată de către AJFP Arad împotriva numiţilor A., B. şi C..

De asemenea, ambele dosare vizează tragerea la răspundere a persoanei vinovate de cauzarea prejudiciului la bugetul de stat, reprezentat de obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina societăţii D. S.R.L. prin intermediul Deciziei de impunere xnr. 337/38.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală xnr. 271/28.10.2015.

Revizuenta a subliniat că în dosarul penal ce îi vizează pe numiţii B. şi C. s-a dispus admiterea acţiunii civile a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi obligarea administratorilor de fapt ai societăţii la recuperarea prejudiciului.

Revizuenta a arătat că prejudiciul este unic în cele trei proceduri - fiscală, penală, respectiv insolvenţă. Constituirea ca parte civilă din dosarul penal s-a făcut prin raportare la obligaţiile fiscale care au fost stabilite prin Decizia de impunere xnr. 337/28.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală xnr. 271/28.10.2015. În procedura insolvenţei, acelaşi obligaţii fiscale au fost înscrise în tabelul creanţelor, iar organul fiscal a avut calitate de creditor majoritar, având, aşadar, posibilitatea de a formula o cerere de antrenare a răspunderii pentru pasivul societăţii.

În concret, revizuenta a susţinut că, în procedura fiscală, prejudiciul pe care îl reclamă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi organele fiscale din subordine, este reprezentat de obligaţiile fiscale principale şi accesorii, care se determină prin acte administrative fiscale (de principiu, decizii de impunere). Prejudiciul este cuantificat chiar de către organele fiscale, în cadrul inspecţiei fiscale, iar specificul procedurii fiscale face ca obligaţiile fiscale suplimentare (principale şi accesorii) să devină exigibile într-un interval de timp foarte scurt, fără intervenţia puterii judecătoreşti (care poate, eventual, suspenda îndeplinirea obligaţiei de plată ori poate atenua sau înlătura obligaţia de plată). În opinia revizuentei, prejudiciul reclamat de către fisc este reprezentat doar de obligaţiile fiscale principale legal determinate şi obligaţiile fiscale accesorii rezonabile (proporţionale), iar nu şi la sumele de bani ce fac obiectul unor sancţiuni fiscale (ex. obligaţiile fiscale accesorii excesive, penalităţile de întârziere prevăzute de art. 176 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, penalităţile de nedeclarare prevăzute de art. 181 din Codul de procedură fiscală).

În procedura penală şi, cu precădere, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală reglementate de Legea nr. 241/2005, prejudiciul nu (mai) este un element (condiţie) de angajare a răspunderii juridice, pe latura civilă din procesul penal, ci un simplu element care poate influenţa, semnificativ, sancţiunile penale aplicate (sau, în cazul faptelor comise anterior intrării în vigoare a Noului C. pen., existenţa sau nu a răspunderii penale înseşi). Revizuenta a arătat şi că opinia majoritară la nivel naţional, prin raportare la modul de formulare a art. 9 din Legea nr. 241/2005, este în sensul că infracţiunile de evaziune fiscală sunt infracţiuni de pericol, urmarea imediată a unei fapte de evaziune fiscală constând în crearea unei stări de pericol cu privire la încasarea integrală, de la toţi cei obligaţi potrivit legii, a sumelor reprezentând obligaţii fiscale. Cu toate acestea, prejudiciul la care se raportează organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în materie penală este tot prejudiciul fiscal. În acest sens, invocă Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia s-a reţinut că "(...) Sancţionarea ca infracţiune a unor fapte săvârşite în legătură cu administrarea impozitelor şi taxelor sau a altor contribuţii prevăzute de legislaţia fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal", statuându-se în sensul că, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni şi la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În procedura insolvenţei, un prejudiciu fiscal - posibil acelaşi cu prejudiciul din procedura fiscală şi cu prejudiciul din procedura penală - ar putea fi plasat, alături de alte datorii cu sursă non-fiscală, provenite din activitatea comercială, în sarcina foştilor asociaţi, administratori sau membri ai organelor de conducere.

Revizuenta a apreciat că, în situaţia în care, în oricare dintre proceduri, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi organele fiscale din subordine pretind plata unor obligaţii fiscale principale şi/sau accesorii, fie prin emiterea şi punerea în executare a unei decizii de impunere, fie prin formularea unei plângeri penale şi constituirea subsecventă de parte civilă, fie prin solicitarea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, prejudiciul este un prejudiciu material fiscal.

Cu alte cuvinte, a susţinut unicitatea prejudiciului material fiscal atunci când, pentru recuperarea unor obligaţii fiscale principale şi/sau accesorii se exercită simultan sau succesiv acţiuni în două sau mai multe proceduri, aşa cum este cazul în speţă - procedura fiscală, procedura penală, procedura insolvenţei. Prin urmare, din această perspectivă, stingerea obligaţiilor fiscale prin plată sau prin oricare altă modalitate (ex. prin amnistierea obligaţiilor fiscale) trebuie să aibă efecte asupra tuturor procedurilor. De exemplu, dacă prejudiciul fiscal a fost stins în procedura fiscală, în opinia revizuentei, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi organele din subordine nu vor mai putea exercita cu succes nici acţiunea civilă din procesul penal şi nici nu vor mai putea solicita angajarea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, dacă prejudiciul fiscal a fost stins în procedura penală, valorificarea creanţelor fiscale nu se mai poate face în procedura fiscală pendinte, iar Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi organele din subordine nu vor mai putea solicita angajarea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. În fine, dacă prejudiciul fiscal este stins în procedura insolvenţei, prin angajarea răspunderii uneia sau mai multor persoane fizice, procedura fiscală pendinte va rămâne fără obiect, iar în ceea ce priveşte procedura penală, va rămâne fără obiect şi solicitarea de valorificare a pretenţiilor civile pe care fiscul le exhibă, prin ipoteză, în plângerea penală. Mai mult, în cazul în care se respinge cererea de antrenare a răspunderii, fiscul nu mai poate recupera creanţa fiscală nici în procedura insolvenţei (nu sunt fonduri disponibile pentru plata datoriei, iar răspunderea organelor de conducere nu a fost angajată), nici în procedura fiscală [conform art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, pierderea dreptului de a încasa creanţa fiscală este definitiv tranşată în procedura insolvenţei] şi nici în procedura penală (întrucât, în mod obiectiv, creditorul fiscal este decăzut din dreptul de a-şi mai valorifica obligaţiile fiscale principale şi accesorii).

În susţinerea argumentelor anterior menţionate a invocat decizia civilă nr. 1056 din 11.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal prin care a fost admis recursul declarat de către contribuabil împotriva unei sentinţe prin care, în cadrul dosarului fiscal, a fost ignorată soluţia pronunţată pe latură penală.

În concluzie, raportat la raţionamentul dezvoltat de Curtea de Apel Cluj, revizuenta a susţinut că, atât timp cât există o hotărâre pe latură penală care a tranşat în tot sau în parte fondul procesului este îndeplinită condiţia existenţei autorităţii de lucru judecat, fapt ce justifică admiterea excepţiei în cel deal doilea litigiu.

În ceea ce priveşte condiţia ca hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite, revizuenta a arătat că şi aceasta este îndeplinită, decizia civilă nr. 3779 din 23.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind pronunţată în dosarul nr. x/2017, decizia penală nr. 521/10.05.2018 a Curţii de Apel Timişoara, fiind pronunţată în dosarul penal nr. x/2016, iar decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curţii de Apel Oradea fiind pronunţată în dosarul de insolvenţă nr. 2261/108/2017.

În final, în ceea ce priveşte condiţia ca, în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau ca aceasta să nu fi fost discutată, revizuenta a învederat că, în dosarul nr. x/2017, care a vizat cererea de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, la termenul din 23.07.2020, a invocat autoritatea de lucru judecat a soluţiei pe latura penală, respectiv a deciziei penale nr. 521/10.05.2018 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul penal nr. x/2016, însă excepţia nu a fost pusă în discuţie de către instanţă.

În concluzie, revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea deciziei civile nr. 3779 din 23.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi, în rejudecarea recursului, admiterea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 296 din 13.07.2016 a Curţii de Timişoara, şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, întrucât prin aceasta s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 107/2.03.2018 a Tribunalului Arad, menţinută prin decizia penală nr. 521/10.05.2018 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţate în dosarul penal nr. x/2016, respectiv a sentinţei civile nr. 209/7.03.2019 a Tribunalului Bihor, menţinută prin decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curţii de Apel Oradea, pronunţate în dosarul nr. x/2017.

La data de 15 octombrie 2020, revizuenta A. a depus o completare a cererii de revizuire.

În esenţă, a susţinut că instanţa de recurs a ignorat autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei penale nr. 107/2.03.2018 a Tribunalului Arad, confirmată de decizia penală nr. 521/10.05.2018 în dosarul nr. x/2016.

Astfel, a apreciat că, în condiţiile în care procedura penală a fost finalizată în mod definitiv anterior procedurii fiscale, puterea de lucru judecat, componentă a autorităţii de lucru judecat, prin raportare la art. 431 din C. proc. civ. impunea instanţei de drept fiscal să reţină că în cazul acesteia nu este incident art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale fiind determinată de către B..

De asemenea, a susţinut că autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 209/7.03.2019 a Tribunalului Bihor, confirmată prin decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017 nu a fost nici măcar pusă în discuţie în cadrul deciziei a cărei revizuire se solicită.

În opinia revizuentei, instanţa de recurs trebuia să reţină faptul că s-a statuat anterior, prin hotărâri definitive, cu autoritate şi putere de lucru judecat faptul că aceasta nu are nicio culpă raportat la omiterea deschiderii procedurii insolvenţei, motiv pentru care organele fiscale nu puteau să reţină în sarcina sa incidenţa art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală - neîndeplinirea la timp a obligaţiei de deschidere a procedurii insolvenţei. Or, revizuenta a susţinut că acest aspect ar fi dus în mod automat la invalidarea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, iar, în subisidiar, a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

IV. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuenta A., Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

Cererea ce face obiectul prezentei cauze a fost întemeiată de revizuentă pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă s-a apreciat în mod constant că, pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; hotărârile să fie pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză sau o chestiune litigioasă tranşată care să aibă legătură cu obiectul dosarului pendinte -; hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunţate în acelaşi proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În cauza dedusă judecăţii, se constată că hotărârile pretins contrare invocate de revizuentă nu îndeplinesc cerinţa identităţii de obiect, părţi şi cauză prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în care s-a pronunţat decizia penală nr. 521/A din 10 mai 2018, pe latură civilă, părţi au fost partea civilă ANAF - DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi inculpaţii B. şi C., iar obiectul cauzei l-a constituit răspunderea civilă delictuală a inculpaţilor pentru fapta ilicită constând în infracţiunea de evaziune fiscală.

În dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bihor, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 290/F din 07 martie 2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 211/C/2019 din 5 iunie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au avut calitatea de părţi D.G.R.F.P Timişoara - Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Arad şi S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. E.., iar obiectul cauzei l-a constituit închiderea procedurii insolvenţei ca urmare a lipsei bunurilor în averea debitoarei.

În dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 296 din 13 octombrie 2017, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizie a cărei revizuire se solicită, au avut calitatea de părţi A., Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad - Serviciul de Colectare şi Executare Silită PJ - Compartimentul de Insolvabilitate şi Atragerea Răspunderii Solidare şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, iar obiectul cauzei l-a constituit anularea Deciziei nr. 8299/15.04.2016, privind angajarea răspunderii solidare, în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a Deciziei nr. 4366/26.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 8299/15.04.2016.

Din cele ce preced, rezultă, aşadar, în mod clar, că hotărârile pretins potrivnice nu se referă la aceleaşi părţi.

Astfel, revizuenta A. nu a avut calitatea de parte nici în dosarul penal în cadrul căruia s-a stabilit răspunderea civilă a inculpaţilor B. şi C. pentru prejudiciul cauzat statului prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, nici în dosarul în care s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. D. S.R.L. şi radierea acesteia din Registrul Comerţului. Împrejurarea invocată de revizuenta A., respectiv că sesizarea penală care a stat la baza dosarului nr. x/2016 a fost formulată de către AJFP Arad şi împotriva acesteia, nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât plângerea penală reprezintă un act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu stabileşte cadrul procesual într-un dosar penal.

De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 339/2016 că "legiuitorul a dorit ca numai partea ale cărei drepturi au fost afectate prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei prime hotărâri judecătoreşti printr-o hotărâre judecătorească ulterioară care vizează aceeaşi persoană să poată invoca respectiva cale de atac a revizuirii, în condiţii strict reglementate de lege. Cu alte cuvinte, opţiunea legiuitorului a fost determinată de faptul că o hotărâre judecătorească potrivnică trebuie să privească aceeaşi parte care şi-a văzut stabilite drepturile printr-o hotărâre judecătorească anterioară şi a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată printr-o hotărâre judecătorească ulterioară."

În continuare, Înalta Curte reţine, contrar celor susţinute de revizuentă, că hotărârile pretins potrivnice nu se referă nici la aceeaşi chestiune litigioasă. Astfel, revizuenta A. a fost obligată la plata datoriilor fiscale ale societăţii D. S.R.L., care a fost declarată insolvabilă, pentru neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a unor obligaţii legale în calitate de administrator de drept al societăţii. În litigiul penal, sumele la plata cărora au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii B. şi C., reprezintă prejudiciul adus Statului şi organelor fiscale ale acestuia prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. În cauza în care s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei, contrar celor susţinute de revizuentă, nu s-a reţinut că aceasta nu are nicio culpă raportat la omiterea deschiderii procedurii insolvenţei, ci s-a constatat că au fost parcurse toate etapele procedurii şi nu sunt bunuri de valorificat.

În realitate, în speţa dedusă judecăţii, revizuenta invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, a cărui reglementare urmăreşte evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, însă nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

În acest context, trebuie menţionat că impunerea cerinţei ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat este determinată de natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.

În concret, revizuenta susţine că prejudiciul este unic în cele trei proceduri - fiscală, penală, insolvenţă - şi a fost stabilit prin raportare la obligaţiile fiscale reţinute prin Decizia de impunere xnr. 337/28.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală xnr. 271/28.10.2015, iar stingerea obligaţiilor fiscale prin plată sau prin oricare altă modalitate trebuie să aibă efecte asupra tuturor procedurilor.

Prin Decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017, ce face obiectul cererii de revizuire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat cu privire la prejudiciu, următoarele:

"În prezenta cauză, pentru datoriile fiscale ale societăţii D. S.R.L., care a fost declarată insolvabilă, s-a decis de organele fiscale angajarea răspunderii fiscale a reclamantei pentru creanţa principală de 794.549 RON la care au fost calculate majorări şi penalităţi de întârziere în cuantum de 238.012 RON, pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale în calitate de administrator de drept al societăţii cu rea-credinţă.

Este necontestat că suma pretinsă de la inculpatul B. în cadrul exercitării acţiunii civile prin rechizitoriu este parte din suma datorată de societatea D. S.R.L. pentru care reclamantei i s-a angajat răspunderea solidară prin actele administrativ fiscale contestate în cauză, însă solidaritatea faţă de societate ale celor doi soţi a fost angajată sau s-a propus pe temeiuri juridice diferite care nu sunt incompatibile.

Stingerea creanţei va urma regulile solidarităţii, astfel că achitarea totală sau parţială a creanţei de către inculpat, în măsura în care se va dovedi vinovăţia sa, conform celor pretinse prin rechizitoriu, va avea influenţă şi asupra întinderii creanţei pentru care organele fiscale o vor urmări pe reclamantă.

Pentru a concluziona, Înalta Curte reţine că prin rechizitoriul în cauză, în privinţa dispoziţiilor sale referitoare la reclamantă, s-a reţinut doar că reclamanta nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în circumstanţele de fapt arătate, iar nu că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale care îi reveneau în calitate de administrator de drept al societăţii de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate sau nedeclarare şi/sau neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale, pentru care ilicitul penal este exclus. De asemenea, nu s-a reţinut că reclamanta a omis îndeplinirea acestor obligaţii legale cu bună credinţă, pentru a se verifica în prezenta cauză identitatea de obiect şi cauză cu cele dispuse prin rechizitoriu."

Prin urmare, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu mai poate fi valorificat ca motiv de revizuire, instanţa de recurs analizând chestiunea litigioasă invocată de revizuentă, respectiv unicitatea prejudiciului material fiscal atunci când, pentru recuperarea unor obligaţii fiscale principale şi/sau accesorii se exercită simultan sau succesiv acţiuni în două sau mai multe proceduri.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale revizuirii, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2022.