Failure to contest specific audit measures in preliminary administrative complaint bars judicial review of omitted claims

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea deciziei nr. X/D58/2019, în parte, cu privire la măsurile II.1, I.3, II.2, I.4 şi, în tot, a încheierii nr. 15/2019, înregistrată cu nr. x/02.09.2019, precum şi suspendarea executării până la rămânerea definitivă a hotărârii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei procedurii prealabile (de inadmisibilitate) în ceea ce priveşte petitul vizând anularea măsurilor dispuse la pct. I.3 şi II.2 din decizia contestată.

Prin sentinţa civilă nr. 94 din 11 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins petitul vizând anularea măsurilor dispuse la punctul I.3 şi II.2, ca inadmisibil.

A respins, în rest, acţiunea în anulare formulată de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

A respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 901 din 6 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În esenţă, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii, cu trimiterea cauzei spre judecare la instanţa de fond.

Recurenta reclamantă a arătat că, în procedura prealabilă îndeplinită, intimata pârâtă a emis încheierea nr. 15/2019, în sensul admiterii în parte a contestaţiei, respectiv numai cu privire la termenul de 2 zile fixat pentru ducerea la îndeplinire a uneia dintre măsuri, contestaţia fiind respinsă în rest. Obiectul contestaţiei din procedura prealabilă a vizat toate aspectele iniţial conciliate şi asupra cărora s-a revenit prin adoptarea deciziei criticate pentru nelegalitate, motivarea contestaţiei prealabile fiind subsumată expunerii de motive în general cu referire la stabilirea unor presupuse prejudicii cu antrenarea răspunderii salariaţilor/conducerii entităţii auditate. Faptul că intimata nu a răspuns contestaţiei prealabile cu privire la măsurile I.3 şi II.2 nu poate constitui, în opinia recurentei reclamante, cauză de vătămare a dreptului la liberul acces la justiţie. De altfel, intimata pârâtă a recunoscut prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond că au fost contestate şi aceste măsuri şi, invocând excepţia inadmisibilităţii, a susţinut fără temei că nu ar fi fost motivată contestaţia. Or, recurenta reclamantă a învederat că, în condiţiile în care toate măsurile contestate sunt dispuse de intimată în virtutea prevederilor art. 5 alin. (1) din presupusa O.U.G. nr. 119/1999, normă legală neaplicabilă ansamblului problemei juridice referitoare la stabilirea presupusului prejudiciu şi antrenarea răspunderii salariaţilor/conducerii entităţii auditate, citicile fiind subsumate, iar repetitivitatea lor în motivarea contestaţiei ar fi fost redundantă.

De asemenea, recurenta reclamantă a susţinut că admiterea excepţiei inadmisibilităţii prin încheierea din 26.11.2019 şi respingerea ca inadmisibil a petitului referitor la măsurile I.3. şi II.2 încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, părţile au dreptul la un proces echitabil şi jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative.

În consecinţă, în opinia recurentei reclamante, instanţa de fond a încălcat drepturile acesteia de atacare a deciziei în faţa instanţei judecătoreşti, de acces la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, în condiţiile în care au fost respectate regulile de competenţă şi procedura de judecată, inclusiv procedura prealabilă, iar excluderea de la liberul acces la justiţie are semnificaţia încălcării egalităţii de tratament juridic şi este neconstituţională.

Totodată, recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu este instanţă de control judiciar, astfel că presupusa imposibilitate de realizare a controlului în lipsa motivării separate prin contestaţia prealabilă şi a petitului respins ca inadmisibil, este neîntemeiată. Instanţa de fond avea îndatorirea legală de a analiza motivarea acţiunii deduse judecăţii şi de a exercita controlul judecătoresc a actului administrativ a cărui anulare, în parte, s-a solicitat. Or, conform art. 126 alin. (6) teza I din Constituţia României, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat.

În opinia recurentei reclamante instanţa fondului a încălcat şi dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică, chiar dacă părţile au dat o altă denumire, şi pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. În acest sens, a învederat că intimata a invocat prin întâmpinare excepţia admisibilităţii petitului 3 notat cu "C" în cererea de anulare parţială a actului administrativ (greşit denumită a inadmisibilităţii), iar judecătorul fondului a pus în discuţia părţilor excepţia admisibilităţii şi excepţia lipsei procedurii prealabile, fără a da o calificare juridică exactă excepţiei supuse judecăţii.

În aceste condiţii, recurenta reclamantă a apreciat că instanţa de fond a admis excepţia de admisibilitate cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţinate, această excepţie privind acţiunile care nu pot fi promovate în justiţie, dreptul pretins încălcat neregăsindu-şi ocrotire în sfera juridicului. Or, dreptul recurentei îşi găseşte ocrotire şi garantare în sfera juridicului constituţional şi, pe cale de consecinţă, această excepţie nu îşi găseşte aplicarea în cauză, cererea fiind admisibilă.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile de la pct. 204, pct. 227, pct. 228 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a activităţii Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea nr. 155/01.09.2014 a Plenului Curţii de Conturi a României, art. 7 din Legea nr. 554/2004, art. 193 din C. proc. civ., în ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile, întrucât a dovedit că a îndeplinit această procedură.

Astfel, prin Regulamentul de organizare şi desfăşurare a activităţii Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea nr. 155/01.09.2014 s-a stabilit că împotriva măsurilor dispuse prin decizie, precum şi a termenului de ducere la îndeplinire a măsurilor se poate face contestaţie, la soluţionarea contestaţiei pot fi invitaţi reprezentanţi ai entităţii verificate, dacă se consideră necesar, iar împotriva încheierii comisiei de soluţionare a contestaţiei poate fi sesizată instanţa de contencios administrativ în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De asemenea, recurenta reclamantă a reiterat că a respectat atât dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, având în vedere că a solicitat revocarea actului administrativ, cât şi prevederile art. 193 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, a subliniat că normele legale anterior menţionate obligă la îndeplinirea procedurii prealabile, nu la motivarea contestaţiei pe fiecare măsură în parte, fiind suficient să fie arătate motivele contestaţiei în ansamblul său care să conducă la revocarea sau menţinerea actului administrativ contestat, în prealabil deducerii judecăţii instanţei de contencios administrativ.

Mai mult, în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 94/1992, recurenta a precizat că a formulat şi obiecţiuni la raportul intimatei, iar valorificarea constatărilor urma să se realizeze potrivit concilierii realizate de părţi, iar nu pe baza deciziei contestate a cărei anulare se solicită în prezenta cauză.

Aşadar, în opinia recurentei reclamante, prin soluţia primei instanţe se eludează aflarea adevărului, principiu fundamental al procesului civil reglementat de dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. printr-o normă de interes public a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute conform art. 174 alin. (2) coroborat cu art. 179 din acelaşi act.

În concluzie, apreciind că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii instanţei de fond pronunţată la data de 26.11.2019 şi a hotărârii recurate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În subsidiar, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea acţiunii, anularea parţială a deciziei şi în tot a încheierii emise de intimată în ce priveşte fondul cauzei, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele în drept pe care se întemeiază şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a susţinut că toate măsurile din decizia contestată au ca temei legal O.U.G. nr. 119/1999, act normativ care reglementează atragerea unor sume suplimentare la bugetul Fondului de asigurări sociale de sănătate, inaplicabil în cauză, şi abrogat încă din anul 2006. De asemenea, în hotărârea recurată s-a reţinut în mod neîntemeiat că presupunerea recurentei de a se fi strecurat o eroare, ar reprezenta o recunoaştere, ceea ce contravine realităţii. Intimata nu a arătat prin întâmpinare şi nici prin alt act că temeiul legal al deciziei criticate a fost indicat eronat, ceea ce conduce la concluzia că acest act normativ a fost înţeles de intimată ca fiind temei legal al tuturor măsurilor contestate de recurentă. Mai mult, şi la data prezentului recurs, prin acte ale intimatei emise în anul 2020 este indicat ca temei legal al unor alte măsuri acelaşi act normativ, respectiv O.U.G. nr. 119/1999. De altfel, nici judecătorul fondului nu indică alt temei legal, astfel că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurenta reclamantă a susţinut, totodată, că în ipoteza în care se trece peste lipsa temeiului legal al actului administrativ criticat pentru nelegalitate, hotărârea instanţei fondului este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 5 alin. (1) O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern managerial şi controlul financiar preventiv. În acest sens, recurenta reclamantă a învederat că administrează fonduri private şi patrimoniul privat al statului şi îşi desfăşoară activitatea pe bază de principii comerciale, aspect ce nu a fost rezumat prin considerentele hotărârii criticate, deşi a fost precizat ca temei legal al acţiunii articolul 12 din O.U.G. nr. 23/2004 referitoare la reorganizarea şi funcţionarea recurentei.

Un alt aspect de greşită aplicare a art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 este, în opinia recurentei reclamante, lipsa de relevanţă juridică în raport cu măsurile actului administrativ criticat, respectiv măsurile de stabilire a unor presupuse prejudicii şi de antrenare a răspunderii salariaţi lor/conducerii recurentei. Astfel, instanţa de fond nu a demonstrat şi nu a argumentat care este temeiul de fapt şi de drept al înlăturării susţinerilor recurentei.

Or, termenii de legalitate, regularitate, economicitate, eficacitate şi eficienţă, din reglementarea art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, sunt definiţi în mod clar şi precis de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 94/1992 referitoare la organizarea şi desfăşurarea activităţii Curţii de Conturi.

Aşadar, recurenta reclamantă a susţinut că, deşi a demonstrat prin acţiunea introductivă respectarea cerinţelor privitoare la eficacitatea, eficienţa, economicitatea, legalitatea şi regularitatea operaţiunilor, pentru fiecare dintre cele două mari categorii de activităţi reprezentate de privatizare-postprivatizare şi recuperare creanţe bancare neperformante, instanţa de fond, la pct. 3 al hotărârii recurate denumit "Aspecte procesuale relevante" a analizat acţiunea prin redarea afirmaţiilor din întâmpinarea intimatei, neprobând acele afirmaţii şi neindicând temeiul lor de drept.

Judecătorul fondului, analizând susţinerile potrivit cărora decizia intimatei este rezultatul ducerii la îndeplinirii a măsurilor din decizii anterioare, s-a limitat doar la o decizie anterioară a intimatei, respectiv decizia x/40130/2014, deşi recurenta a dus la îndeplinire măsuri din decizii anterioare, aşa cum a dispus intimata prin acele decizii, iar decizia criticată în această cauză este rezultatul ducerii la îndeplinire a măsurilor intimatei din alte decizii.

Cu alte cuvinte, prin decizii anterioare, intimata a luat măsura regularizării evidenţelor contabile (în sensul scoaterii din evidenţe) a creanţelor bancare neperformante pentru care nu există căi legale de recuperare, ceea ce recurenta a şi făcut.

În ceea ce priveşte măsura de la punctul I.4. din actul administrativ, recurenta reclamantă a învederat că litigiul aflat pe rolul instanţelor de judecată priveşte costul titlului de stat emis de M.F.P. în raporturile sale cu banca cedentă în baza unei convenţii la care cesionarul Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a fost parte, şi nicidecum creanţa bancară neperformantă scoasă din evidenţele contabile, recuperată prin compensare, cum greşit a reţinut instanţa de fond şi s-a contrazis şi intimata prin actul administrativ criticat. Divergenţa priveşte exclusiv operaţiunea de emitere a titlurilor de stat şi costul titlului de stat aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1283/28.02.2019, depusă la dosarul de fond, pentru creanţa A. S.A. În ceea ce priveşte această creanţă, din înscrisuri rezultă că a fost preluată pe un fond litigios derulat între banca cedentă şi societatea debitoare şi că a fost monitorizată derularea litigiului în perioada 1998-2003, că au fost întreprinse demersuri de executare silită pentru întreruperea cursului prescripţiei şi că, urmare a constatării judecătoreşti asupra compensării creanţei cedate şi, pe cale de consecinţă, a stingerii prin compensare a creanţei cedate, în mod legal s-a procedat la scoaterea ei din evidenţele contabile. Ca atare, în opinia recurentei reclamante, fără temei judecătorul fondului a respins acest petit de cerere.

În ceea ce priveşte corespondenţa cu M.F.P. cu referire la acţionarea sau neacţionarea în judecată pentru nulitatea cesiunii B., recurenta reclamantă a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a considerat că "divergenţa" este întemeiată, simpla neînsuşire de către M.F.P. a poziţiei recurentei de a nu acţiona pentru declararea nulităţii cesiunii neconstituind "divergenţă", ci un punct de vedere al altei instituţii. Faptul acţionării în nulitatea cesiunii A. a fost demonstrat ca neîntemeiat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi recurenta şi-a însuşit punctul de vedere al instanţei supreme şi l-a aplicat într-o situaţie similară, respectiv cazului B.. Ca atare, argumentul instanţei de fond, referitor la caracterul străin al jurisprudenţei, este neîntemeiat, având în vedere că potrivit principiului disponibilităţii, recurenta este cea care îşi însuşeşte sau nu jurisprudenţa instanţelor de judecată, precum şi cea care hotărăşte acţionarea sau neacţionarea în instanţă în funcţie de gradul de probabilitate a succesului acţiunii sale, precum şi de obiectivul urmărit. Or, în cazul concret, M.F.P. nu a indicat vreun obiectiv pentru acţionarea în nulitatea cesiunii, şi nici intimata nu a exprimat opinia de acţionare în instanţă. În consecinţă, recurenta reclamantă a apreciat că hotărârea recurată este nefondată.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că prin componenta 2 a măsurii de la punctul I.4. intimata a stabilit: "Efectuarea unei analize cu privire la existenţa unor eventuale răspunderi pentru neîncasarea drepturilor de creanţă în cauză şi dispunerea, după caz, a măsurilor necesare recuperării eventualelor prejudicii." Or, în opinia recurentei, efectuarea unei analize este generatoare de consum de resurse umane şi de timp, ineficientă, ineficace, neeconomică, nelegală, neregulamentară şi, astfel, înfrânge temeiul legal al măsurii. De altfel, recurenta a susţinut că a dovedit instanţei de fond nepertinenţa şi neconcludenţa efectuării analizei, astfel că argumentul de neprimire a criticilor este, pe de-o parte, contrar actului administrativ a cărui anulare s-a solicitat, iar pe de altă parte, neargumentat în fapt şi în drept.

În ceea ce priveşte măsura de la punctul II.2., măsură care antamează actualizarea cu rata inflaţiei a penalităţilor datorate de insolvenţa C. şi înscrierea la masa credală cu întârziere, cu consecinţa antrenării răspunderii salariaţilor/conducerii, judecătorul fondului a reţinut că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost şi este eronat întemeiat sub aspectul legalităţii şi, fără temei, a fost menţinut aşa nelegal.

Recurenta reclamantă a subliniat că nelegalitatea actului administrativ criticat a vătămat-o şi continuă să o vatăme, atât sub aspectul lipsei temeiului legal al actului adminstrativ, cât şi sub aspectul termenului de 2 zile pentru ducerea la îndeplinire a măsurii şi, nu în ultimul rând, asupra dreptului de apreciere al recurentei privitor la comerţul său.

Referitor la eroarea materială la indicarea temeiului legal al măsurilor, recurenta reclamantă a învederat că aceasta nu a fost confirmată de către intimată, care nu a întreprins vreun demers pentru îndreptarea erorii temeiului legal al actului administrativ a cărui anulare se solicită în prezenta cauză. Mai mult, în anul 2020 intimata a aplicat recurentei măsuri sub acelaşi temei, astfel că, în opinia recurentei reclamante, acesta este temeiul legal avut în vedere de intimată.

De altfel, recurenta reclamantă a reiterat că, inclusiv în ipoteza în care intimata şi-a întemeiat actul administrativ pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 care reglementeză eficienţa, eficacitatea, economicitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor, aceste calităţi ale operaţiunilor recurentei se circumscriu sferei bunei gestiuni, a managementului activităţii în ansamblul său, pentru identificarea şi eliminarea surselor cauzatoare de probleme, şi nu reglementează răspunderea civilă delictuală a salariaţilor aflată în sfera dreptului muncii.

În ceea ce priveşte punctul de vedere exprimat de jurişti în analiza unei decizii pronunţate de instanţă, analiză efectuată în mod constant ca efect al ducerii la îndeplinire a măsurilor intimatei din alte decizii, recurenta reclamană a susţinut că aceasta nu este de natură a afecta autoritatea lucrului judecat, cum greşit a reţinut instanţa de fond. Astfel, dacă suma de 276.991 RON, reprezentând actualizarea cu indicele inflaţiei a penalităţii datorate de insolvenţa C., este sau nu este o pierdere, trebuia să stabilească şi a stabilit iniţial managementul recurentei în perioada 2010-2011, în sensul că suma este nedatorată în condiţiile declanşării falimentului C., prin aceea că s-a înscris la masa credală doar cu debitul. Ulterior, managementul recurentei a revenit asupra deciziei sale şi, pentru a duce la îndeplinire decizia intimatei din anul 2011, a formulat cererea de înscriere la masa credală şi a accesoriilor, cerere respinsă de instanţa de falimente. În consecinţă, nu salariaţii acţionaţi în judecată de recurentă aveau îndatorirea deciziei actualizării sau neactualizării cu rata de inflaţie a debitului constând în penalităţi contractuale postprivatizare, ci managementul. Cu alte cuvinte, dacă primul management din anii 2010 - 2011 a considerat că nu este cazul ca în comerţul său să pretindă unei insolvenţe şi accesorii, ulterior deciziei intimatei s-a revenit pentru ducerea la îndeplinire a acesteia.

În consecinţă, în opinia recurentei reclamante, calităţile referitoare la eficienţa, eficacitatea, economicitatea, regularitatea şi legalitatea acţiunilor acesteia pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite de intimată, trebuie analizate din perspectiva măsurilor intimatei, nu a acţiunilor recurentei, care nu a făcut altceva decât să ducă la îndeplinire măsurile generatoare de consum de resurse: umane, timp, bani.

Referitor la pierderea sumei de 276.991 RON după îndeplinirea de către recurentă a măsurilor dispuse de intimată, instanţa de fond nu a analizat legalitatea şi temeinicia actului administrativ din acestă perspectivă.

Astfel, cauzele obiective ale neîncasării creanţei sunt reprezentate de dizolvarea debitoarei C. S.A., respectiv de radierea debitoarei D. S.R.L., cu consecinţa anulării din evidenţele contabile a creanţelor neînscrise sau neîncasate la masa credală. Creanţele care nu sunt admise la masa credală se anulează, conform dispoziţiilor art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998 republicată, modificată şi completată, raportate la prevederile art. 266 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Aşadar, hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea normelor legale anterior menţionate.

În opinia recurentei reclamante, rezultatul ducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de intimată este actul de înscriere tardivă a accesoriilor la masa credală, astfel că acesta nu poate fi imputat salariaţilor ori conducerii recurentei. Înscrierea la masa credală a codebitoarei solidare nu este pur speculativă, ci face dovada acurateţii operaţiunilor recurentei, operaţiuni desfăşurate pe baza principiilor comerciale, principii cu care recurenta a fost învestită de legiuitor să-şi desfăşoare activitatea în domeniul privatizării şi postprivatizării.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 din O.U.G. nr. 23/2004, întrucât instanţa nu a analizat cererea şi din perspectiva dreptului de apreciere al recurentei în operaţiunile sale comerciale, apeciind exclusiv asupra dreptului de apreciere al intimatei.

În continuare, recurenta reclamantă a precizat că, prin decizia Curţii de Conturi din anul 2011 s-a reţinut în sarcina acesteia fapta de a nu fi calculat accesoriile la penalitatea datorată de insolvenţa C., recurenta făcând calculul şi cerând instanţei de falimente să fie înscrise accesoriile. Prin decizia din 2014, Curtea de Conturi a dispus continuarea demersurilor legale pentru înscrierea la masa credală a acelor accesorii, ceea ce recurenta a făcut. Cu alte cuvinte, prin cele două decizii anterioare celei a cărei anulare se cere, măsura privea înscrierea la masa credală a accesoriilor şi continuarea acestor demersuri. Prin decizia din anul 2019, a cărei anulare se cere, Curtea de Conturi a calificat pierderea ca fiind prejudiciu şi a dispus măsura recuperării de la salariaţii şi conducerea care şi-au desfăşurat activitatea în anul 2011. Or, în opinia recurentei, dacă deciziile din anii 2011 şi 2014 vizau activitatea de privatizare sau monitorizare postprivatizare, decizia din anul 2019 se circumscrie dreptului muncii şi dreptului administrativ, astfel că nu există o continuitate a acestor măsuri.

De altfel, recurenta a învederat că instanţa de fond nu a analizat deciziile care vizau activitatea de privatizare sau monitorizare postprivatizare prin raportare la normele de drept invocate, respectiv art. 12 din O.U.G. nr. 23/2004, pct. 56 alin. (3) din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene aprobate prin OMFP nr. 3055/2009 - în vigoare la data operaţiulor şi înlocuit de OMFP 1802/2014, art. 26 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002, art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, art. 41 alin. (1) din Legea insolvenţei nr. 85/2006.

În plus, pentru măsurile vizând dreptul muncii/dreptul administrativ, recurenta a invocat şi principiul echifinalităţii strategiei de management, management ce a fost atras într-o modalitate de acţiune împotriva propriilor salariaţi ce nu corespunde obiectivului său, precum şi dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 94/1992 potrivit cărora verificarea tuturor conturilor se face în interiorul termenului de prescripţie extinctivă raportat la art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, precum şi principiul securităţii raporturilor juridice, vătămarea fiind actuală şi concretă.

În opinia recurentei, remedierea viciului actului administrativ al intimatei cu referire la termenul de 2 zile pentru antrenarea răspunderii în recuperarea unui presupus prejudiciu este ulterior ducerii la îndeplinire a măsurii şi respectării termenului de către recurentă, astfel că admiterea ulterioară parţială a contestaţiei nu este de natură să acopere vătămarea produsă.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acţiunii şi anularea în parte a deciziei nr. X/D58/2019 şi în tot a încheierii nr. 15/2019 emise de Curtea de Conturi.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata pârâtă Curtea de Conturi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În cauză, se constată că recurenta reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea măsurilor dispuse la punctele II.1, I.3, II.2, I.4 din Decizia nr. X/D58/2019, precum şi a încheierii nr. 15/28.08.2019, ambele acte administrative fiind emise de Departamentul X din cadrul Curţii de Conturi a României.

Instanţa de fond, prin încheierea din 26 noiembrie 2019, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile (de inadmisibilitate) în ceea ce priveşte petitul vizând anularea măsurilor dispuse la pct. I.3 şi II.2 din decizia contestată, iar prin sentinţa civilă nr. 94 din 11 februarie 2020, a respins petitul vizând anularea măsurilor dispuse la punctul I.3 şi II.2, ca inadmisibil şi, totodată, a respins, în rest, acţiunea în anulare formulată de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor hotărâri a formulat recurs reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Analizând recursul formulat împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta reclamană a susţinut că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia admisibilităţii şi excepţia lipsei procedurii prealabile, fără a da o calificare juridică exactă excepţiei supuse judecăţii, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a pus în discuţie "excepţia lipsei procedurii prealabile (de inadmisibilitate) în ceea ce priveşte petitul vizând anularea măsurilor dispuse la pct. I.3 şi II.2 din decizia contestată, invocată de pârâtă prin întâmpinare" (pag. 1 din încheierea din data de 26.11.2019).

Astfel, contrar celor susţinute de recurentă, judecătorul fondului a pus în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a excepţiei supuse judecăţii, respectiv excepţia lipsei procedurii prealabile. Judecătorul fondului a menţionat, între paranteze, cuvintele "de inadmisibilitate", având în vedere efectele produse de excepţia lipsei procedurii prealabile. Cu alte cuvinte, excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie de fond care se adaugă celorlalte condiţii de exerciţiu a acţiunii, iar din punct de vedere al efectelor pe care le produce, aceasta este o excepţie premptorie, dirimantă, pentru că tinde la respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Prin urmare, instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., criticile recurentei fiind nefondate.

Recurenta reclamană a mai susţinut că a dovedit că a îndeplinit procedura prealabilă, astfel că instanţa de fond, prin admiterea excepţiei lipsei procedurii prealabile, a încălcat dispoziţiile de la pct. 204, pct. 227, pct. 228 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a activităţii Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea nr. 155/01.09.2014 a Plenului Curţii de Conturi a României, art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi art. 193 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, că Decizia nr. X/D58/2019 emisă de Curtea de Conturi a României a fost contestată doar pentru o parte dintre măsuri, respectiv pentru cele de la pct. I.4. şi II.1.

Astfel, din analiza contestaţiei formulate de către recurenta reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului rezultă în mod clar că împotriva măsurilor dispuse la pct. I.3 şi II.2 din Decizia nr. X/D58/2019 nu au fost formulate critici. De altfel, măsura dispusă la pct. I.3 nici nu este menţionată în contestaţia formulată.

Măsura de la punctul II.2 este, într-adevăr, indicată în cuprinsul contestaţiei formulate de recurenta reclamantă, respectiv este redat conţinutul acesteia, însă criticile formulate vizează, în realitate, măsura de la pct. I.4. Cu alte cuvine, recurenta reclamantă a criticat constatările consemnate la pct. 5 din partea constatativă a Deciziei nr. X/D58/31.05.2019, aferente măsurii de la pct. I.4, respectiv neclarităţile existente între Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice generate de scăderea din evidenţele contabile ale entităţii verificate a unor drepturi de creanţă datorate acesteia de B. S.R.L. şi A. S.A..

Prin urmare, având în vedere, pe de-o parte, că măsurile dispuse la pct. I.3 şi II.2 din Decizia Curţii de Conturi nu au fost criticate în mod efectiv în contestaţia formulată de către recurenta reclamantă şi, pe de altă parte, că prin contestaţia prealabilă se delimitează cadrul procesual ca limită de sesizare a instanţei de contencios administrativ, în mod corect instanţa de fond a a admis excepţia lipsei procedurii prealabile şi a respins ca inadmisibil petitul vizând anularea măsurilor dispuse la punctul I.3 şi II.2.

În ceea ce priveşte principiul accesului liber la justiţie, Înalta Curte constată că procedura administrativă prealabilă, obligatorie pentru autoritatea auditată, nu contravine acestui principiu cât timp decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care în jurisprudenţa sa constantă a reţinut că "stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie şi la un proces echitabil", iar "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege" (Deciziile nr. 123/2006, nr. 534/2006, nr. 171/2007). Cu alte cuvinte, recurentei reclamante i se respectă dreptul privind accesul liber la justiţie, însă cu respectarea exigenţelor impuse de lege, care are în vedere anumite proceduri, impuse de natura raporturilor de drept administrativ.

Or, în condiţiile în care recurenta reclamantă nu a îndeplinit procedura administrativă prealabilă obligatorie prin contestarea întregii decizii, Înalta Curte constată că obiectul contestaţiei administrative prealabile este reprezentat de contestarea măsurilor dispuse la pct. I.4 şi pct. II.1 din Decizia nr. X/D58/2019, măsuri a căror legalitate în mod corect a fost analizată de prima instanţă.

Analizând, în continuare, recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 94 din 11 februarie 2020, Înalta Curte constată că reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată nu cuprinde motivele în drept pe care se întemeiază şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii formulate de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe aceasta, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

De altfel, în dezvoltarea motivelor de recurs nu au fost indicate argumente în susţinerea acestui caz de casare iar sentinţa atacată cuprinde suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că motivele circumscrise acestui caz de casare sunt nefondate.

Prioritar, Înalta Curte subliniază, în ceea ce priveşte susţinerile recurentei reclamante referitoare la lipsa temeiului legal al măsurilor dispuse la pct. I.4 şi pct. II.1 din Decizia nr. X/D58/2019 că, într-adevăr, intimata pârâtă, dintr-o eroare materială evidentă, a făcut trimitere la dispoziţiile O.U.G nr. 119/1999, în loc de O.G. nr. 119/1999. Din analiza actelor dosarului rezultă însă, în mod clar şi lipsit de echivoc, că recurenta reclamantă a avut reprezentarea erorii materiale produse, atât în contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei nr. X/D58/2019, cât şi în cererea de chemare în judecată şi în cererea de recurs fiind formulate critici împotriva măsurilor adoptate din perspectiva dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999. În aceste condiţii, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, recurenta reclamantă nu a fost vătămată în niciun fel prin eroarea de redactare. Împrejurarea că intimata pârâtă nu a îndreptat eroarea materială strecurată în actele contestate nu prezintă relevanţă sub aspectul vătămării invocate de recurentă având în vedere, aşa cum s-a menţionat anterior, că Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a avut reprezentarea temeiului juridic corect al măsurilor dispuse şi a formulat critici împotriva măsurilor din perspectiva dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999.

Instanţa de control judiciar constată, referitor la reţinerea în actele contestate a încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, că echipa managerială a recurentei reclamante avea nu numai obligaţia de a verifica respectarea formală a prevederilor legale şi reglementărilor interne, ci şi de a realiza o bună gestiune financiară prin asigurarea atât a legalităţii şi regularităţii, cât şi a economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public, astfel cum prevăd dispoziţiile legale anterior menţionate.

Astfel, criticile recurentei sunt neîntemeiate, nerespectarea obligaţiei de a realiza o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public prevăzută de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 rezultând din scăderea din evidenţa Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului a creanţelor pe numele debitorilor S.C. A. S.A. şi S.C. B. S.R.L., fără a se fi efectuat o analiză clară cu privire la existenţa unor eventuale răspunderi pentru pierderea acestora (în cazul măsurii dispuse la pct. I.4), respectiv din prejudiciul produs prin pierderea dreptului de creanţă în sumă de 276.991 RON, ca urmare a nerespectării termenului de înscriere la masa credala a S.C. C. S.A. cu întreaga sumă datorată Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (în cazul măsurii dispuse la pct. II.1).

În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. I.4 din Decizia nr. X/D58/2019, Înalta Curte observă că aceasta constă în clarificarea aspectelor divergente existente între Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice cu privire la drepturile de creanţă scăzute din evidenţa instituţiei (printre care şi cele referitoare la A. S.A şi B. S.R.L.), prezentate la punctul 5 din constatări, şi dispunerea măsurilor legale ce se impun în consecinţă, având în vedere prevederile O.G. nr. 119/1999, precum şi efectuarea unei analize cu privire la existenţa unor eventuale răspunderi pentru neîncasarea drepturilor de creanţă în cauză şi dispunerea, după caz, a măsurilor necesare recuperării eventualelor prejudicii.

Instanţa de control judiciar reţine că intimata pârâtă Curtea de Conturi nu a dispus antrenarea răspunderii recurentei reclamante sau obligaţia acesteia de a stabili eventualele prejudicii, cum în mod greşit s-a susţinut în cererea de recurs, ci a solicitat Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului să clarifice aspectele divergente existente cu M.F.P. şi să dispună măsurile legale ce se impun în consecinţă, precum şi să efectueze o analiză cu privire la existenţa unor eventuale răspunderi pentru neîncasarea drepturilor de creanţă în cauză şi, după caz, să acţioneze pentru recuperarea eventualelor prejudicii.

Astfel, în ceea ce priveşte creanţa referitoare la S.C. A. S.A., contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, divergenţa cu Ministerul Finanţelor Publice nu a vizat operaţiunea de emitere a titlurilor de stat şi costul titlului de stat, ci stingerea creanţei şi scoaterea acesteia din evidenţele contabile. În acest sens, se observă că abaterea consemnată la pct. 5 din partea constatativă a deciziei contestate se referă la divergenţele generate de efectele operaţiunii juridice de cesionare către recurentă a creanţelor neperformante din portofoliul băncilor comerciale cu capital de stat supuse privatizării şi a căror valoare a fost preluată la datoria publică prin emiterea de tituluri de stat de către Ministerul Finanţelor Publice.

Cu alte cuvinte, divergenţa nu a vizat operaţiunea de emitere a titlurilor de stat, ci stingerea creanţei şi scoaterea acesteia din evidenţele contabile, în condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice trebuie să recupereze contravaloarea titulurilor de stat emise în contrapartidă pentru creanţa în cauză la momentul cesiunii, în situaţia în care aceasta nu era recuperată în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte cazul B. S.R.L., Înalta Curte constată, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, că în continuare există o divergenţă între recurenta reclamantă şi Ministerul Finanţelor Publice, cele două instituţii având poziţii diferite cu privire la oportunitatea declanşării de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune de creanţă nr. x, în raport de împrejurarea că, prin sentinţa nr. 3949/19.12.2002, irevocabilă, Tribunalul Mureş a constatat că la data încheierii contractului nr. x/21.07.1999, termenul de prescripţie pentru recuperarea crenţei era împlinit potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul Lege nr. 157/1968.

Aspectele invocate de recurenta reclamantă în susţinerea deciziei de a nu formula acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune de creanţă, respectiv decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul A. S.A., nu sunt de natură a infirma susţinerile Curţii de Conturi referitoare la existenţa unei divergenţe cu Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că, în sistemul de drept românesc, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, interpretarea jurisdicţională având forţă juridică numai în cauza în care a fost efectuată şi pentru situaţia care a condus la respectiva interpretare.

De altfel, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, intimata pârâtă Curtea de Conturi nu s-a pronunţat asupra poziţiilor adoptate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi de Ministerul Finanţelor Publice, ci a dispus clarificarea aspectelor divergente existente între cele două instituţii cu privire la drepturile de creanţă scăzute din evidenţa recurentei şi dispunerea măsurilor legale ce se impun, în consecinţă, având în vedere prevederile O.G. nr. 119/1999.

Înalta Curte constată, totodată, că susţinerile recurentei reclamante referitoare la stabilirea răspunderii salariaţilor sunt nefondate, având în vedere, pe de-o parte, că această măsură este condiţională, depinzând de rezultatul clarificării divergenţei existente cu Ministerul Finanţelor Publice, iar, pe de altă parte, prin măsura dispusă de Curtea de Conturi nu s-a imputat recurentei reclamante recuperarea crenţelor, ci doar s-a dispus efectuarea unei analize cu privire la existenţa unor eventuale răspunderi pentru neîncasarea drepturilor de creanţă în cauză şi dispunerea, după caz, a măsurilor necesare recuperării eventualelor prejudicii.

În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. II.1 din Decizia nr. X/D58/2019, Înalta Curte observă că aceasta constă în stabilirea întinderii prejudiciului produs recurentei reclamante prin pierderea dreptului de creanţă în sumă de 276.991 RON, ca urmare a nerespectării termenului de înscriere la masa credala a S.C. C. S.A. cu întreaga sumă datorată recurentei, precum şi dispunerea măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea acesteia de la persoanele răspunzătoare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei reclamante referitoare la faptul că solicitarea sumei de 276.991 RON (actualizarea cu indicele inflaţiei a penalităţii datorate de insolvenţa C.) reprezintă o decizie a managementului Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului. Astfel, simplul fapt că este vorba despre o decizie a managementului recurentei reclamante nu o exclude automat de la controlul de eficienţă la care este îndreptăţită intimata pârâtă Curtea de Conturi prin lege. Echipa de control a Curţii de Conturi a analizat documentele şi informaţiile ce au stat la baza adoptării deciziilor de către conducerea entităţii verificate şi a reţinut că suma de 276.991 RON se constituie într-o pierdere produsă instituţiei ca urmare a nerespectării termenului de înscriere la masa credala a S.C. C. S.A. cu întreaga sumă datorată recurentei. În aceste condiţii, s-a dispus luarea măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciului de la persoanele răspunzătoare.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, înscrierea tardivă a accesoriilor la masa credală nu este rezultatul ducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de intimata pârâtă prin Decizia nr. X/40130/02.04.2014 (prin care s-a dispus continuarea demersurilor legale ce se impun pentru înscrierea la masa credală a S.C. C. S.A. a tuturor drepturilor de creanţă ce se cuvin AAAS şi urmărirea recuperării acestora), ci suma de 276.991 RON a fost pierdută întrucât recurenta reclamantă nu a depus declaraţia de creanţă în termenul stabilit pentru depunerea declaraţiilor de creanţă. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 310/R din 14.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta reclamantă nu a luat, în termenul legal, măsurile de înscriere la masa credală a S.C. C. S.A. cu acest debit, termenul limită stabilit de lichidator fiind 07.01.2011, iar cerere de actualizare a debitului cu rata inflaţiei a fost transmisă la data de 19.04.2011.

Aşadar, cauzele obiective ale neîncasării creanţei sunt reprezentate de înscrierea tardivă la masa credală a sumei de 276.991 RON, din culpa recurentei reclamante, nu de dizolvarea debitoarei C. S.A., respectiv de radierea debitoarei D. S.R.L., cum s-a suţinut în cererea de recurs.

Înalta Curte subliniază că asigurarea respectării principiilor economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice presupunea înscrierea la masă credală a S.C. C. S.A., în termenul legal, cu întrega sumă datorată, inclusiv cu suma de 276.991 RON reprezentând actualizarea cu indicele inflaţiei a penalităţii datorate de insolvenţa societăţii anterior menţionate.

Instanţa de control judiciar constată, totodată, că nu sunt fondate susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora deciziile din anii 2011 şi 2014 vizau activitatea de privatizare sau monitorizare postprivatizare, iar decizia din anul 2019 se circumscrie dreptului muncii şi dreptului administrativ, astfel că nu există o continuitate a acestor măsuri.

Astfel, se observă că prin Decizia nr. X/40130/2014 s-a dispus continuarea demersurilor legale ce se impun pentru înscrierea la masa credala a C. S.A a tuturor drepturilor de creanţă ce se cuvin recurentei reclamante şi urmărirea recuperării acestora, în condiţiile în care, la acel moment, nu se pronunţase vreo hotărâre definitivă cu privire la suma de 276.991 RON.

Prin Decizia nr. X/D58/2019 s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciului produs recurentei reclamante prin pierderea dreptului de creanţă în sumă de 276.991 RON, ca urmare a nerespectării termenului de înscriere la masa credala a S.C. C. S.A. cu întreaga sumă datorată recurentei, precum şi luarea măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea acesteia de la persoanele răspunzătoare, în condiţiile în care la data de 14.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia nr. 310/R prin care a constatat caracterul tardiv al înscrierii la masa credală cu suma de 276.991 RON, iar Ordinul Preşedintelui AAAS nr. 978/23.11.2016 (prin care s-a dispus analiza, identificarea persoanei vinovate, stabilirea prejudiciului şi propuneri de măsuri pentru recuperarea acestuia) nu a fost pus în aplicare.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, prin măsurile dispuse prin Decizia nr. X/D58/2019 intimata pârâtă a respectat dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992. Cu alte cuvinte, constatând existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea unor prejudicii, Curtea de Conturi a emis decizia anterior menţionată prin care a comunicat conducerii entităţii audiate această stare de fapt. Or, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile legale anterior menţionate, stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia reprezintă o obligaţie a conducerii entităţii audiate.

În final, în ceea ce priveşte vătămarea produsă recurentei reclamante prin stabilirea unui de termen de 2 zile pentru ducerea la îndeplinire a măsurii dispuse, Înalta Curte constată că vătămarea nu a fost dovedită, nu este concretă şi nici actuală, în condiţiile în care contestaţia administrativă formulată a fost admisă în parte şi s-a stabilit ca termen pentru realizarea măsurii dispuse la pct. II.1, data de 31.12.2019.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul formulat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 şi sentinţei civile nr. 94 din 11 februarie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2022.