Legality of tax accessories on prescribed principal debt under accesorium sequitur principale

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili:

A. Anularea deciziilor fiscale emise de ANAF şi comunicate societăţii prin Adresa nr. x/17.03.2017, respectiv: Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017 (înregistrată şi la nr. 221/10.12.2016) referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 34.495.427 RON dobânzi şi 4.192.299 RON penalităţi calculate la impozitul pe profit; Deciziile de impunere privind obligaţiile stabilite în urma corecţiilor fiscale ce corectează Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, prin stabilirea unor diferenţe în minus (Decizia nr. 608/EV2/15.03.2017 privind suma de 483.117 RON, obligaţie înregistrată eronat şi sumă corectată;

Decizia nr. 609/15.03.2017 privind suma de 616.687 RON obligaţie înregistrată eronat şi sumă corectată; Decizia nr. 610/EV2/15.03.2017 privind suma de 999.616 RON obligaţie înregistrată eronat şi suma de 25.809 RON obligaţie corectată); Deciziile de impunere privind obligaţiile stabilite în urma corecţiilor fiscale ce corectează Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, prin stabilirea unor diferenţe în plus (Decizia nr. 611/EV2 din 15.03.2017 privind suma de 4.459 RON; Decizia nr. 612/EV2/15.03.2017 privind suma de 6.645 RON; Decizia nr. 613/EV2/15.03.2017 privind suma de 1.072.555 RON;

Decizia nr. 614/EV2/15.03.2017 privind suma de 800.021 RON; Decizia nr. 615/EV2 din 15.03.2017 privind suma de 39.989 RON; Decizia nr. 616/EV2/15.03.2017 privind sumele de 37.743 RON dobândă şi 23.503 RON penalitate de întârziere; Decizia nr. 617/EV2/15.03.2017 privind sumele de 75.688 RON dobândă şi 47.132 RON penalitate de întârziere; Decizia nr. 618/EV2/15.03.2017 privind sumele de 206.677 RON dobândă şi 124.116 RON penalitate de întârziere), în total, deciziile de impunere prin corecţie a evidenţelor fiscale nr. 611 - 618 EV2/15.03.2017 stabilind suma de 2.443.068 RON cu titlu de accesorii calculate la impozitul pe profit;

Decizia nr. 620/EV2/15.03.2017 înregistrată şi la nr. 211/15.02.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 13.798 RON dobânzi şi 7.750 RON penalităţi calculate la obligaţii bugetare reprezentând: impozit pe veniturile din salarii, impozit pe veniturile realizate în Romania de persoane juridice nerezidente, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA, contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de angajator, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi, contribuţia angajatorilor pentru Fondul de garantare pentru plata creanţelor sociale, contribuţia pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice, impozit pe construcţii.

B. Repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sau compensarea potrivit Codului de procedură fiscală a sumelor în privinţa cărora Deciziile Contestate vor fi anulate, împreună cu dobânda aferentă conform art. 182 alin. (2) din Legea 207/2015.

C. Obligarea ANAF la regularizarea fişei fiscale a A. conform hotărârii instanţei.

D. Obligarea ANAF la plata cheltuielilor de judecată ale A..

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat anularea deciziei nr. 231/09.05.2018 prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă, precum şi anularea tuturor actelor administrativ-fiscale indicate în dosarul iniţial, nr. x/2017

Prin încheierea din data de 17.04.2019, completul învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului la dosarul nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2509 din 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din Cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Ministerul Finanţelor Publice.

A anulat decizia nr. 231/09.05.2018 emisă în procedura de soluţionare a contestaţiilor, precum şi deciziile nr. 607/EV2/15.03.2017, 608 EV2/15.03.2017, 609 EV2/15.03.2017, 610 EV2/15.03.2017 ce corectează decizia 607 EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferenţe în minus, deciziile nr. 611, 612, 613, 614, 615, 616, 617, 618 privind obligaţii fiscale stabilite în urma corecţiilor ce corectează decizia 607 EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferenţe în plus şi decizia nr. 620/EV2/15.03.2017.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea/compensarea potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală a sumelor stabilite prin deciziile anulate.

A stabilit obligaţia pârâtului de a realiza regularizarea fişei fiscale.

A admis cererea de majorare a onorariului expertului şi a dispus majorarea cu suma de 3920 RON şi a obligat reclamantul la plata către expert a diferenţei de onorariu în sumă de 3920 RON.

A admis cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentate de: 57.046,50 RON onorariu avocat, 6.920 RON onorariu expert, 650 RON taxa judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2509 din 08 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) şi ANAF.

Recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveste pct. 4 din Sentinţa atacată, respectiv obligarea ANAF la regularizarea fişei fiscale, a învederat că debitul principal nu a fost stins integral în anul 2008, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, ci suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit a fost achitată prin Ordinul de plată nr. x din data de 08.06.2011, acestă sumă reglând evidenţa creanţelor fiscale ale A. cu obligaţiile restante cele mai vechi şi care au fost stinse în ordinea vechimii. În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 22 şi art. 153 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, a subliniat că Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 şi Decizia nr. 357/2008 reprezintă acte adiministrative fiscale, respectiv titluri de creanţă, iar suma de 16.915.950 RON este trecută în evidenţa fiscală a ANAF ca fiind stinsă de la data plăţii, respectiv 08.06.2011.

Totodată, a precizat că accesoriile contestate în prezenta cauză sunt calculate pentru neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiei fiscale principale.

Astfel, a menţionat că prin Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, emisă de DGAMC, s-au stabilit pentru A. S.A. obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 65.128.153 RON. Prin Decizia nr. 118/22.04.2008, emisă de DGSC, a fost respinsă, ca neîntemeiată şi nesusţinută contestaţia A. S.A. pentru impozitul pe profit în sumă de 16.915.950 RON şi a fost desfiinţată decizia de impunere nr. x/21.01.2008 pentru suma de 47.542.480 RON (5.728.894 RON impozit profit aferent perioadei 01.01.-28.02.2002, 473.297 RON impozit pe profit aferent anului 2005, 41.340.289 reprezentând accesori impozit pe profit), urmând ca organul de inspecţie fiscală să procedeze la o nouă verificare.

În urma reverificărilor, pârâta DGAMC a emis Decizia de impunere nr. x/24.09.2008 şi a stabilit pentru A. S.A. obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 31.250.651 RON, respectiv suma de 473.297 RON - impozit pe profit, obligaţie achitată de către societate şi suma de 30.777.354 RON - impozit pe profit majorări, obligaţie neachitată.

Aşadar, recurenta pârâtă a apreciat că soluţia instanţei de fond privind regularizarea evidenţelor fiscale este nefondată, întrucât din momentul achitării debitului principal, respectiv din data de 08.06.2011, ANAF a corectat evidenţele fiscale ale A. S.A. în ordinea stingerii datoriilor ţinându-se cont de prevederile legale în vigoare la data plăţilor.

În ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei (creanţa principală nu a fost stinsă încă din anul 2008), aceasta fiind o consecinţă a aplicării greşite a normelor de drept material în raport cu situaţia dedusă judecătii (O.U.G. nr. 29/2011 - art. 215 alin. (3) din Codul de procedură fiscală), ceea ce a condus la reţineri contradictorii ale instanţei de fond.

Astfel, recurenta pârâtă a arătat că, în ceea ce priveşte stingerea creanţei principale, hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, instanţa de fond neluând în considerare înscrisul doveditor cert recunoscut chiar de către intimata reclamantă A., respectiv Ordinul de plată nr. x din data de 08.06.2011 prin care a achitat debitul de 16.915.950 RON.

Referitor la Ordinul de plată nr. x din data de 08.06.2011, recurenta pârâtă a precizat că, la rubrica explicaţii din acest document, se menţionează "impozit pe profit stabilit suplimentar prin decizia de impunere x/21.01.2008". De asemenea, în data de 16.03.2016, prin adresa nr. x/16.03.2016, D.G.A.M.C. a solicitat informaţii societăţii cu privire la acest document, iar prin adresa nr. x/01.04.2016, înregistrată la D.G.A.M.C. sub nr. x/04.04.2016, A. S.A. a precizat că această plată a fost efectuată pentru a evita blocarea conturilor de către ANAF şi pentru a se asigura buna desfăsurare a activităţii societăţii ameninţată de continuarea unor executări silite aflate pe rol la momentul respectiv.

În acest context, D.G.A.M.C. a procedat la analiza accesoriilor în ceea ce priveşte ordinea stingerii datoriilor ţinându-se cont de prevederile legale în vigoare la data plăţilor.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că plăţile efectuate de societate până la data de 01.10.2011 au stins atât obligaţii de plată principale, cât şi obligaţii de plată accesorii, inclusiv obligaţia de plată accesorii în sumă de 30.777.354 RON, stabilită prin Decizia de impunere nr. x/24.09.2008, obligaţie neachitată de societate, iar plăţile efectuate după data de 01.10.2011 au stins doar obligaţiile de plată principale, sens în care au fost întocmite deciziile de impunere atât pe suplimentare, cât şi pe diminuare, contestate în prezenta cauză.

În continuare, recurenta pârâtă a susţinut că sentinţa atacată este nelegală în raport de soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti şi intrate în puterea de lucru judecat.

Astfel, a învederat că, prin sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3049/26.05.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat definitiv legalitatea actului administrativ fiscal - titlul de creanţă reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, care a stabilit creanţa principală pe care A. S.A. o datora statului roman.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 730/26.05.2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, rămasă irevocabilă în data de 13.11.2013, recurenta pârâtă a apreciat că instanţa de executare, în mod nelegal şi cu depăşirea atribuţiilor ce îi reveneau, a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON. În opinia recurentei pârâte, instanţa de executare a analizat, în mod nelegal, legalitatea titlului de creanţă reprezentat de decizia de impunere nr. x/24.09.2008, având în vedere că, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa este limitată la verificarea legalităţii actelor de executare. Cu alte cuvinte, recurenta pârâtă a susţinut că judecătorul fondului nu a luat în considerare faptul că instanţele de executare, în mod vădit eronat, s-au substituit organului fiscal şi instanţei de contencios, depăşind limitele unei contestaţii la executare şi procedând nelegal la analiza existenţei creantei fiscale.

Mai mult, instanţa de fond, în mod nelegal, nu a reţinut că dreptul DGAMC de a dispune executarea silită asupra sumei de 16.915.950 RON a fost constatat prin decizia civilă nr. 4675/A/28.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

În concluzie, recurenta pârâtă a subliniat că legalitatea obligaţiilor fiscale a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2008, definitivă prin Decizia nr. 3049/26.05.2011 a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de A.. Prin urmare, contrar celor reţinute în hotărârea atacată, în condiţiile în care instanţa de judecată stabileşte prin hotărâre definitivă legalitatea actului administrativ fiscal, cuantumul accesoriilor aferente debitului principal se calculează, după termenul de scadenţă, inclusiv pentru perioada în care a fost suspendat actul administrativ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că societatea A. datorează suma de 16.915.950 RON, acest aspect fiind constatat cu putere de lucru judecat atât prin decizia civilă nr. 1029R/17.04.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010, cât şi prin sentinţa civilă nr. 25090/18.12.2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4675/28.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

În opinia recurentei pârâte, în prezenta cauză, instanţa de fond nu a efectuat distincţia între puterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în faza executării silite şi caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia contenciosului administrativ.

Astfel, a reiterat că actele administrative fiscale, respectiv Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 şi Decizia nr. 357/2008 nu au fost anulate, acestea reprezentând titluri de creanţă valabile.

În condiţiile în care instanţele de contencios nu au dispus desfiinţarea titlurilor de creanţă cu privire la debitul principal în cuantum de 16.915.950 RON, recurenta pârâtă a apreciat că nu pot fi anulate, în prezenta cauză, accesoriile calculate asupra acestui debit.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi în ceea ce priveşte modalitatea în care s-au stabilit obligaţiile accesorii pentru intervalul de timp în care obligaţiile au fost suspendate.

Astfel, deşi instanţa de fond a anulat deciziile contestate, a reţinut în hotărârea atacată că "în conditiile în care obligaţia de plată a accesoriilor nu este un efect al actului administraiv - fiscal ci un efect stabilit de lege pentru situaţia neexecutării obligaţiilor stabilite prin actul administrativ fiscal nu se poate reţine imposibilitatea organelor fiscale de a stabili accesorii."

Recurenta pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi în ceea ce priveste obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de 57.046,50 RON onorariu avocat, 6.920 RON onorariu expert, 650 RON taxa judiciară de timbru.

Astfel, a apreciat că instanta de fond nu a efectuat aplicarea corectă a dispozitiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. care instituie o limitare în ceea ce priveşte onorariul de avocat, tocmai pentru a se asigura o echivalenţă între munca prestată şi onorariu, stabilind un onorariu avocatial în cuantum de 57.046,50 RON. În aceste condiţii, a solicitat diminuarea cuantumului onorariului avocaţial, având în vedere activitatea efectivă depusă de avocat.

De asemenea, a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocatiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Faţă de aspectele menţionate, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2013, deşi acesta avea ca obiect alte acte administrativ-fiscale, a fost dezlegat cu putere de lucru judecat efectul intervenirii prescripţiei dreptului de a realiza executarea silită a debitului stabilit prin Decizia nr. 3/24.01.2008, respectiv nelegalitatea menţinerii acestuia în fişa sintetică de plătitor şi nelegalitatea stabilirii de accesorii asupra unui debit prescris. Instanţa de fond a ajuns la această concluzie fără a ţine cont de faptul că prin sentinţa civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut ca fiind legală şi temeinică Decizia de impunere nr. x/21.01.2008.

Astfel, recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a apreciat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 92 din O.G. nr. 92/2003, întrucât existau două acţiuni paralele în instantă şi termenul de prescripţie a fost suspendat, astfel că debitul în sumă de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit, a fost suspendat la executare din data de 02.09.2009 până la data de 25.06.2015.

De asemenea, în opinia recuretei pârâte, instanţa de fond a reţinut fără temei legal că deciziile contestate sunt generate de menţinerea eronată în fişa fiscală a debitului în sumă de 16.915.950 RON aferent Deciziei de impunere nr. x/2008, ignorând faptul că prin sentinţa civilă nr. 220/21.01.2009 rămasă definitivă s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 până la soluţionarea acţiunii pe fond.

Totodată, instanţa de fond a reţinut, cu încălcarea prevederilor art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 şi art. 165 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind ordinea de stingere a obligaţiilor fiscale, faptul că şi dacă s-ar fi ignorat efectul prescripţiei, debitul ar fi fost stins integral încă din anul 2008.

Recurenta pârâtă a susţinut că judecătorul fondului nu a dezvoltat un raţionament logico-juridic propriu bazat pe prevederile legale aplicabile şi probele administrate, şi-a argumentat hotărârea pronunţată prin însuşirea în întregime a susţinerilor intimatei reclamante fără a ţine cont de apărările formulate şi fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate, pronunţând hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile.

Astfel, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 207/2015, art. 93 alin. (2), art. 95 alin. (4), art. 97, art. 98, art. 102 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 1201 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 173, art. 174 alin. (1) şi art. 176 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 92 din O.G. nr. 92/2003, art. 173 din Legea nr. 207/2015, art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 şi art. 165 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

În opinia recurentei pârâte, faptul că debitul în sumă de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit a fost suspendat la executare din data de 02.09.2009 până la data de 25.06.2015, nu reprezintă o exonerare a societăţii de la plata debitelor constatate de organele abilitate, instanţa dispunând doar că nu se poate începe executarea silită până la pronunţarea instanţei pe fond asupra anulării actelor.

Mai mult, în dosarul nr. x/2010, referitor la termenul de prescripţie a executării silite pentru suma de 16.915.950 RON invocat de A. S.A., instanţa a reţinut următoarele:

"Contestatoarea urmăreşte desfiinţarea titlului de creanţă în temeiul căruia a fost emis titlul executoriu, în condiţiile în care aceasta nu a înţeles să parcurgă procedura reglementată de art. 205 Codul de procedură fiscală, nefiind posibil ca în cadrul contestaţiei la executare limitată la verificarea legalităţii actelor de executare să fie pusă în discuţie existenţa creanţei fiscale" (. . . . . . . . . .) "prin contestaţia la executare, debitoarea a formulat critici referitoare la modul de stabilire a creanţei fiscale, vizând, inclusiv modalitatea de determinare a acesteia, Tribunalul apreciază că nu se poate substitui organului fiscal şi instanţei de contencios fiscal, pentru a se putea supune analizei sale, în limitele unei contestaţii la executare de drept comun, apărările invocate de aceasta cu privire ta actul administrativ fiscal, titlul de creanţă."

Recurenta pârâtă a subliniat că, potrivit prevederilor legale în vigoare, dobânzile şi penalităţile de întârziere se datorează pentru neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată, iar efectul suspendării executării titlului de creanţă constă în suspendarea oricărei forme de executare a actului, până la expirarea duratei suspendării, când instanţa judecătorească urmează să se pronunţe asupra legalităţii acestuia, şi nu în exonererarea debitorului de plata obligaţiilor. Deşi calcularea de accesorii asupra acestor obligaţii este suspendată în perioada în care operează suspendarea executării titlului de creanţă prin care sunt individualizate obligaţiile principale, aceasta nu înseamnă că, în ipoteza în care, după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, titlul de creanţă prin care sunt individualizate obligaţiile principale este menţinut, organul fiscal nu are dreptul să actualizeze accesoriile pe care a fost împiedicat să le calculeze în virtutea efectelor pe care le-a produs hotarârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea executării titlului de creanţă.

Prin urmare, dacă după parcurgerea căilor de atac prevăzute de lege, instanţa de judecată stabileşte prin hotărâre irevocabilă legalitatea actului administrativ fiscal, rezultând astfel că, în cauză, creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, această situaţie generează plata accesoriilor aferente debitului principal, calculate după termenul de scadenţă, inclusiv pe perioada în care a fost suspendată executarea actului administrativ, în conformitate cu prevederile art. 173 din Legea nr. 207/2015.

În aceste condiţii, recurenta pârâtă a susţinut că, în urma operaţiunii de stingere la impozitul pe profit, în mod legal, organele fiscale au calculat accesorii în sumă totală de 38.687.726 RON.

Referitor la ordinea de stingere a obligatiilor fiscale datorate de societate, aceasta s-a efectuat de către organul fiscal în conformitate cu prevederilor art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003. De asemenea, au fost avute în vedere şi prevederile art. 165 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 care reglementează ordinea stingerii obligaţiilor fiscale.

În consecinţă, recurenta pârâtă a învederat că plăţile efectuate de societate până la data de 01.10.2011 au stins atât obligaţii de plată principale, cât şi obligaţii de plată accesorii, inclusiv obligaţia de plată accesorii în sumă de 30.777.354 RON, stabilită prin Decizia de impunere nr. x/24.09.2008, obligaţie neachitată de societate, iar plăţile efectuate de societate după data de 01.10.2011, au stins doar obligaţiile de plată principale. În aceste condiţii, au fost întocmite deciziile de impunere atât pe suplimentare, cât şi pe diminuare, contestate în prezenta cauză.

De altfel, din fişa sintetică pe plătitori reiese că începând din luna noiembrie 2012 până în data de 15.03.2017, societatea nu a achitat la termenul legal de plată, nici obligaţiile de plată accesorii comunicate în cursul anului 2012, şi nici declaraţiile rectificative depuse în această perioadă.

Aşadar, recurenta pârâtă a subliniat că sumele achitate de societate au fost stinse conform prevederilor legale în vigoare la data efectuării plăţii, iar în urma operaţiunii de stingere, au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere datorate de societate.

În ceea ce priveşte susţinerile societăţii referitoare la faptul că "sumele indicate în deciziile de corecţie nu se regăsesc niciunde în Decizia nr. 221/19.12.2016 ce se pretinde că este corectată pe diminuare, astfel că este imposibil de verificat ce anume obligaţii stabilite în decizia respectivă au fost corectate", recurenta pârâtă a apreciat că sunt nefondate.

Astfel, a precizat că, în data de 19.12.2016, a fost generată în baza de date Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 221/19.12.2016, cu număr de înregistrare 607/EV2/15.03.2017. Pentru perioada cuprinsă în decizia de calcul accesorii, respectiv anul 2008, cât şi pentru perioada 2011-2014, s-a procedat la analiza accesoriilor, în ceea ce priveşte ordinea stingerii datoriilor, ţinându-se cont de prevederile legale, şi au fost întocmite, prin programul informatic, decizii de impunere atât pe suplimentare, cât si pe diminuare (număr inregistrare 608/EV2-618/EV2/15.03.2017), care au corectat Decizia nr. 221/19.12.2016.

Informaţiile afişate la întocmirea deciziei de impunere prin programul informatic, sunt: tipul de impozit (de exemplu: impozit pe profit, TVA); categoria de sumă (de exemplu: debit, dobândă, penalitate de întârziere); suma iniţială (se menţionează suma calculată iniţial prin decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere), suma corectată (se menţionează suma rezultată ca urmare a reanalizării accesoriilor din decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere); perioada de raportare a obligaţiei sub formă de an+lună (se menţionează anul şi luna declaraţiei pe baza căreia s-a făcut obligaţia).

În concluzie, sumele evidenţiate în deciziile de impunere corectează perioada pentru care au fost calculate dobânzile şi penalităţile de întârziere din decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Aşadar, în opinia recurentei pârâte, având în vedere că societatea nu a achitat în termenul stabilit de lege, nici obligaţiile fiscale principale, nici obligaţiile de plată accesorii, iar stingerea obligaţiilor a fost efectuată conform prevederilor legale în vigoare la data plăţii, în mod legal organele fiscale au stabilit în sarcina intimatei reclamante accesoriile, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Recurenta pârâtă a criticat hotărârea instanţei de fond şi cu privire la dispoziţia prin care a stabilit obligaţia pârâtului de a realiza regularizarea fişei fiscale, întrucât nu arată la care dintre pârâţi se referă.

De altfel, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu are competenţa de a regulariza fişa fiscală a societăţii întrucât nu administrează fiscal societatea.

Recurenta pârâtă a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond a obligat-o pe aceasta la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecata reprezentate de 57.046,50 RON onorariu avocat, 6.920 RON onorariu expert, 650 RON taxă judiciară de timbru, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite conditiile impuse de art. 451 - 453 din C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care prezenta speţă nu prezintă o complexitate deosebită, astfel încât să se impună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor într-un cuantum atât de mare.

Mai mult, dispoziţia este şi ambiguă întrucât în cauză sunt două pârâte, iar instanţa de fond nu a menţionat în sarcina căreia a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de aspectele anterior menţionate, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei civile recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de A. S.A. ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Cu titlu prealabil, instanţa de recurs constată că au fost indicate motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., iar criticile dezvoltate pot fi circumscrise acestor motive.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 231 din 09.05.2018 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia administrativă formulată de societate împotriva deciziilor de impunere nr. x/19.12.2016 (607/EV2/15.03.2017), nr. 608/EV2/15.03.2017, 609/EV2/15.03.2017, 610/EV2/15.03.2017, nr. 611/EV2/15.03.2017, 612/EV2 din 15.03.2017, 613/EV2/15.03.2017, 614/EV2/15.03.2017, 615/EV2/15.03.2017, 616/EV2/15.03.2017, 617/EV2/15.03.2017, 618/EV2/15.03.2017 şi nr. 620/EV2 din 15.03.2017, precum şi aceste din urmă acte administrativ fiscale.

Prin Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a stabilit în sarcina intimatei reclamante obligaţii de plată accesorii în sumă de 38.687.726 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit, calculate pentru Decizia de impunere nr. x din data de 24.01.2008.

Prin deciziiile nr. 608/EV2/15.03.2017, nr. 609/EV2/15.03.2017 şi nr. 610/EV2/15.03.2017 a fost corectată decizia nr. 607/EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferenţe în minus, iar prin deciziile nr. 611/EV2/15.03.2017, 612/EV2 din 15.03.2017, 613/EV2/15.03.2017, 614/EV2/15.03.2017, 615/EV2/15.03.2017, 616/EV2/15.03.2017, 617/EV2/15.03.2017 şi 618/EV2/15.03.2017 privind obligaţii fiscale stabilite în urma corecţiilor a fost corectată decizia nr. 607/EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferenţe în plus.

Prin Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 15.03.2017, au fost stabilite obligaţii de plată accesorii, în sumă de 21.548 RON, calculate pentru perioada 22.11.2012-15.03.2017.

Instanţa de fond a admis acţiunea intimatei reclamante şi a anulat deciziile contestate, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea/compensarea potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală a sumelor stabilite prin deciziile anulate şi a stabilit obligaţia pârâtului de a realiza regularizarea fişei fiscale. De asemenea, a admis cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În esenţă, instanţa de fond a reţinut că accesoriile stabilite prin decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, prin raportare la debite în privinţa cărora s-a stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive faptul că a intervenit prescripţia dreptului de a mai realiza executarea silită, sunt nelegale, astfel că se impune anularea acesteia, iar în condiţiile în care deciziile nr. 608-618/EV2/15.03.2017 reprezintă decizii de corectare în plus/în minus a deciziei 607/EV2/15.03.2017 se impune şi anularea acestora.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat calea de atac a recursului atât pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Referitor la existenţa pretinselor motive străine de natura cauzei (aspectele referitoare la stingerea creanţei principale în anul 2008) ori a pretinselor motive contradictorii (argumentele cu privire la modalitatea în care s-au stabilit obligaţiile accesorii pentru intervalul de timp în care obligaţiile au fost suspendate), Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă critici subsumate motivului de casare indicat, ci se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, respectiv cazului de casare care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că nici acesta nu este incident în cauză.

Astfel, recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susţinut, în esenţă, că societatea A. datorează suma de 16.915.950 RON, acest aspect fiind constatat cu putere de lucru judecat atât prin decizia civilă nr. 1029R/17.04.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010, cât şi prin sentinţa civilă nr. 25090/18.12.2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4675/28.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

Contrar celor susţinute de recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Tribunalul Bucureşti nu a constatat, prin deciziile anterior menţionate, că societatea A. datorează suma de 16.915.950 RON. Hotărârile invocate de recurenta pârâtă sunt pronunţate în procedura executării silite, iar instanţa a analizat în fiecare dosar, în limitele învestirii, legalitatea actelor de executare, fără a se pronunţa asupra legalităţii actelor administrative, respectiv a sumei de 16.915.950 RON.

Analizând, în continuare, susţinerile recurentelor pârâte care pot fi circumscrise dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că acestea nu sunt întemeiate.

Prioritar, Înalta Curte, faţă de conţinutul celor două recursuri, constată că atât Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au invocat critici comune în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care acestea vor fi analizate împreună.

Astfel, instanţa de control judiciar constată, contrar celor susţinute de recurentele pârâte, că sentinţa civilă nr. 7030 din 26.05.2009 pronunţată în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (rămasă definitivă prin decizia nr. 2836 din 13.11.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă), prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit individualizat prin Decizia de impunere nr. x din 24.01.2008 şi s-a anulat titlul executoriu nr. x din 04.03.2008 emis de ANAF, nu este contrară sentinţei civile nr. 3183 din 13.07.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2008 al Curţii de Apel Bucureşti (rămasă definitivă prin Decizia nr. 3049 din 26.05.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), prin care s-a constatat legalitatea Deciziei de impunere nr. x din 21.01.2008.

Înalta Curte subliniază, pe de-o parte, că în cadrul dosarului nr. x/2008, având ca obiect acţiunea în anulare, s-a verificat doar legalitatea Deciziei de impunere nr. x din 21.01.2008, nu şi executarea actului care s-a verificat în cadrul dosarului nr. x/2008 având ca obiect contestaţia la executare, iar pe de altă parte, că prescripţia executării silite presupune obligaţii valabile, a căror executare însă nu s-a solicitat în termenul prevăzut expres de legiuitor. Cu alte cuvinte, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, care conduce la stingerea dreptului de executare silită a creanţelor fiscale cuprinse în titluri executorii emise de organele fiscale competente şi care se analizează în cadrul contestaţiilor la executare, nu trebuie confundată cu prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale, care conduce la stingerea dreptului subiectiv fiscal ca efect al nevalorificării lui de autoritatea fiscală în termenul de prescripţie stabilit de lege şi care se analizează de instanţa de contencios administrativ învestită cu verificarea legalităţii actelor administrativ fiscale.

Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, sentinţa civilă nr. 7030 din 26.05.2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia nr. 2836 din 13.11.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunile tranşate.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentelor referitoare la faptul că nu a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, având în vedere perioada pentru care a fost suspendată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, Înalta Curte constată că acestea reprezintă aspecte asupra cărora s-a statuat printr-o hotărâre definitivă şi nu pot fi repuse în discuţie, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri.

De altfel, în realitate, recurentele pârâte formulează critici de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei civile nr. 7030 din 26.05.2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1, critici care trebuiau susţinute în faţa instanţei învestită cu soluţionarea recursului formulat împotriva hotărârii anterior menţionate, în prezenta cauză neputând fi analizată legalitatea ori temeinicia unei hotărâri definitive.

Mai mult, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond şi contrar celor susţinute de recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, că prin sentinţa nr. 624 din 06.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1295 din 26.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, s-a reţinut cu putere de lucru judecat efectul intervenirii prescripţiei dreptului de a realiza executarea silită a debitului stabilit prin Decizia nr. 3/2008, respectiv nelegalitatea menţinerii acestuia în fişa sintetică de plătitor şi nelegalitatea stabilirii de accesorii prin raportare la un debit prescris. Astfel, în hotărârea instanţei supreme s-au reţinut în mod expres următoarele:

"De asemenea, instanţa de control judiciar observă că recurenta pârâtă nu oferă nicio explicaţie în legătură cu efectele sentinţei nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, irevocabilă prin perimarea recursului, prin care s-a constatat prescripţia dreptului ANAF - DGAC de a cere executarea silită pentru suma de 16.916.650 RON. Astfel, recurenta intimată nu abordează cel mai important aspect litigios, şi anume modul în care s-ar fi impus să respecte dispoziţiile art. 134 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţei fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică de plătitori.

Constituie un fapt necontestat de recurenta pârâtă faptul că suma de 30.777.354 RON, stinsă prin distribuirea sumelor plătite de intimata reclamantă în contul unor creanţe curente, constituie accesoriile creanţei fiscale reprezentând impozit pe profit în suma de 16.915.650 RON, în privinţa căreia, prin sentinţa nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin constatarea perimării recursului, s-a constatat împlinirea termenului de prescripţie a executării silite.

În această situaţie, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, recurenta pârâtă trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 134 alin. (1) din Codul de procedură fiscală atât în privinţa creanţei principale cât şi a creanţelor accesorii, fiind lipsit de relevanţă faptul că cererea de suspendare a executării a fost respinsă sau că actele administrativ fiscale prin care aceste creanţe accesorii au fost stabilite au rămas definitive în sistemul căilor administratve sau judiciare de atac."

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a dispus anularea Deciziei nr. 231 din 09.05.2018 emisă în procedura de soluţionare a contestaţiilor, a Deciziei nr. 607/EV2/15.03.2017, precum şi a Deciziilor nr. 608-618/EV2/15.03.2017 (decizii de corectare în plus sau în minus a deciziei nr. 607/EV2/15.03.2017) şi nr. 620/EV2/15.03.2017 având în vedere că sumele stabilite prin acestea reprezintă accesoriile creanţei fiscale constând în impozit pe profit în suma de 16.915.650 RON, în privinţa căreia s-a stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive că a intervenit prescripţia dreptului de a mai realiza executarea silită.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili referitoare valoarea probatorie acordată de instanţa de fond Ordinului de plată nr. x din data de 08.06.2011, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, întrucât scopul recursului este acela de a supune instanţei examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele administrate.

Referitor la obligarea recurentei pârâte ANAF la regularizarea fişei fiscale, Înalta Curte constată că, prin sentinţa nr. 624 din 06.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1925 din 26.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-au reţinut următoarele:

"(...) prin sentinţa civilă nr. 7030/26.05.2009 pronunţată în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă contestaţia la executare formulată de reclamantă, anulate formele de executare şi constatat prescris dreptul de a cerere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON, sentinţă rămasă irevocabilă la data de 13.11.2013.

Prin urmare ANAF trebuia să pună în executare această sentinţă iar debitul de 16.915.950 RON să fie scos din Fişa sintetică de plătitor nu să fie acoperit prin plăţile curente şi din cauza faptului că suma de 30.777.354 RON înscrisă în decizia nr. 357/2008 reprezintă accesorii la un debit prescris, aceasta trebuia să fie scoasă şi ea din Fişa sintetică de plătitor, în raport de prevederile art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003."

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1444 din 15 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. şi a obligat pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C la corectarea evidenţei creanţelor fiscale, astfel încât aceasta să reflecte stingerea prin prescripţie a sumei de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit, înscrisă în Decizia nr. 3/2008, precum şi a tuturor accesoriilor aferente acestei sume, inclusiv suma de 30.777.354 RON, înscrisă în Decizia nr. 357/2008.

Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 5615 din 17 noiembrie 2021 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. În considerentele acestei hotărâri, instanţa supremă a reţinut că "în mod corect a reţinut prima instanţă că refuzul pârâtei de a soluţiona favorabil cererea reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, este unul nejustificat, obligând-o la corectarea evidenţelor fiscale şi la scoaterea sumelor în litigiu din evidenţa fiscală a reclamantei."

Aşadar, având în vedere atât considerentele anterior expuse cu privire la legalitatea soluţiei privind anularea deciziilor, cât şi faptul că obligarea la corectarea evidenţelor fiscale reprezintă chestiuni deja tranşate în cadrul litigiilor anterioare dintre părţi şi se bucură de autoritate de lucru judecat, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea pârâtelor la regularizarea evidenţelor fiscale.

În sfârşit, Înalta Curte constată că ambele pârâte au criticat soluţia instanţei de fond cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost obligate, din perspectiva faptului că, în mod greşit, instanţa ar fi dispus obligarea acestora la plata unei sume importante, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, onorariul nefiind proporţional cu complexitatea cauzei şi munca efectiv depusă de apărător.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii s-a statuat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului".

În consecinţă, având în vedere că susţinerile recurentelor pârâte privind proporţionalitatea onorariului de avocat nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar, în calea de atac a recursului.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Având în vedere complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat în această etapă procesuală şi faptul că pricina s-a soluţionat la primul termen de judecată, Înalta Curte va obliga recurentele pârâte la plata către intimata reclamantă A. S.A. a sumei de 25.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în considerarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 2509 din 8 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele pârâte la plata către intimata reclamantă A. S.A. a sumei de 25.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2022.