Military personnel evaluation and document declassification appeal against intelligence services dismissed

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii, U.M 0289 Bucureşti reprezentată de S.R.I. şi U.M. 0735 Ploieşti, a solicitat instanţei:

(I)-Să oblige S.R.I. să desfiinţeze Structura 3 din cadrul U.M. 0289 Bucureşti (aparţinând S.R.I.), ca urmare a faptului că activităţile profesionale desfăşurate de respectiva entitate sunt excedentare cadrului legal, şi să mute personalul acesteia către alte structuri ale S.R.I. în conformitate cu pregătirea şi competenţele profesionale.

(II)-Să oblige S.R.I. să înfiinţeze structuri de medicina muncii/să angajeze medici de medicina muncii la toate unităţile/structurile componente ale S.R.I., întrucât situaţia actuală - respectiv existenţa unui singur medic de medicina muncii la nivelul S.R.I. - este contrară prevederilor legale din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

(III)-Să oblige S.R.I. să modifice Ordinul prim-adjunctului directorului S.R.I. (d-nul gl. mr. - începând cu luna martie 2014 - gl. lt B.) nr. 0205 din 01.10.2013 (întrucât executarea acestuia presupune derularea, de activităţi profesionale care exced cadrului legal şi care, în plus, îi afectează grav starea de sănătate) în sensul numirii sale pe o funcţie în cadrul Structurilor de Resurse Umane din cadrul U.M. 0862 Bucureşti sau U.M. 0167 Bucureşti;

(IV)-Să anuleze actul administrativ prin care i-a fost acordat calificativul de "Corespunzător" de către reprezentanţii U.M. 0735 Ploieşti, ca urmare a Aprecierii de serviciu a sa pe perioada 01.01.2013 - 30.09.2013 şi să-i reevalueze/să oblige S.R.I. să-i reevalueze activitatea profesională pe perioada vizată, în sensul acordării calificativului de "Foarte Bun", precum şi să emită un alt act administrativ/o altă apreciere de serviciu care să ateste acest lucru.

(V)-Să anuleze actul administrativ prin care i-a fost acordat calificativul de "Corespunzător" de către reprezentanţii U.M. 0289 Bucureşti, ca urmare a Aprecierii de serviciu pe anul 2013 şi să-i reevalueze/să oblige S.R.I. să-i reevalueze activitatea profesională pe perioada vizată, în sensul acordării calificativului de "Foarte Bun", precum şi să emită un alt act administrativ/o altă apreciere de serviciu care să ateste acest lucru.

(VI)-Să oblige S.R.I. să-1 numească într-o funcţie raportată la vechimea şi experienţa profesională a acestuia şi să-i acorde gradul militar care să corespundă cu parcursul profesional normal pe care acesta ar fi trebuit să aibă dacă reprezentanţii U.M. 0735 Ploieşti şi U.M. 0289 Bucureşti ar fi evaluat în mod obiectiv felul în care şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în perioada 01.01.2013 -30.09.2013, respectiv în anul 2013.

(VII)-Să oblige pârâţii la plata indexată/actualizată a diferenţelor financiare din solda militară rezultate în urma evaluării subiective a activităţii profesionale desfăşurate de subsemnatul în anul 2013.

(VIII)-Să oblige S.R.I. să îi deconteze contravaloarea transportului aferent mutării din Garnizoana Ploieşti (de la U.M. 0735 Ploieşti) în Garnizoana Bucureşti (la U.M, 0289 Bucureşti), în temeiul art. 9 Ut d) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi în baza Ordinului prim-adjunctului directorului S.R.I. (d-nul gl. lt B.) nr. 0205 din 01.10.2013.

(IX)-Să oblige S.R.I. să îi deconteze contravaloarea alocaţiei de hrană aferentă internării, în perioada 07.05.2012 - 18.05.2012, în secţia Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Căciulata a Spitalului Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" Bucureşti (unitate medicală aparţinând Serviciului Român de Informaţii), în conformitate cu prevederile legale.

(X)-Să oblige S.R.I. să-i permită scoaterea la raport în faţa directorului Serviciului Român de Informaţii, d-nul C. (în temeiul dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii şi prevederilor art. 126 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 128 alin. (1) şi alin. (2) din R.G.-l, Regulamentul de ordine interioară în unitate - publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 5 decembrie 2012).

(XI)-Să oblige S.R.I. să îi comunice dacă, la nivelul anului 2014, se regăsesc foşti lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne (fosta Securitate comunistă) în funcţii de comandă/conducere în cadrul S,R.L, respectiv în unităţile/structurile componente ale instituţiei, precum şi dacă au existat şi/sau există ofiţeri acoperiţi ai S.R.I. în rândul magistraţilor şi al reprezentanţilor mass-media din România, în cazul în care răspunsul la vreuna dintre întrebări sau la ambele întrebări este pozitiv, să-i comunice numele acestora.

(XII)-Să oblige S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti, în temeiul prevederilor art. 20, art. 24 alin. (4), alin. (5) si alin. (10) şi art. 33 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, art. 7, art. 8, art. 17, art. 20 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) şi alin. (2), art. 21 şi art. 24 din Hotărârea nr. 585 din 13.06.2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România şi art. 1 lit. a) din Hotărârea nr. 781 din 25.07.2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, să declasifice următoarele documente:

- Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.R.I.;

- Regulamentul de organizare şi funcţionare al U.M. 0289 Bucureşti;

- Regulamentul de organizare şi funcţionare al U.M. 0735 Ploieşti;

- Dosarul de personal al său;

- Fişele posturilor ocupate în cadrul S.R.I. la U.M. 0735 Ploieşti şi U.M. 0289 Bucureşti;

- Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012 şi noul Ordin al Directorului S.R.I. de la sfârşitul lunii noiembrie 2013 (de modificare a Ordinului Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012);

- Ordinul prim-adjunctului directorului S.R.I. nr. 0205 din 01.10.2013;

- Agendele de însemnări zilnice ale sale pentru anii 2013 şi 2014 şi cele 3 caiete de învăţământ profesional ale sale;

- Rapoartele de contestare a Aprecierii de serviciu pe perioada 01.01.2013 - 30.09.2013 şi a Aprecierii de serviciu pe anul 2013, hotărârea (Procesul-verbal din data de 28.02.2014) Comisiei U.M. 0289 Bucureşti de cercetare a contestaţiilor la aprecierile de serviciu, precum şi toată documentaţia în baza cărora au fost întocmite respectivele documente şi/sau care au legătură cu speţa, inclusiv probatoriul solicitat în susţinerea cauzei sale;

- Rapoartele/Documentele profesionale în format electronic şi fizic întocmite în perioada ianuarie 2013 - 01.03.2014 în care a desfăşurat activitatea profesională în cadrul U.M. 0735 Ploieşti şi U.M. 0289 Bucureşti;

Alte date/informaţii - indiferent de forma şi suportul de păstrare al acestora (fizica, electronică) - cu privire la perioada 01.01.2013 -01.03.2014, aflate în posesia unităţilor S.R.I. (inclusiv cele întocmite de reprezentanţii U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti, precum şi ai altor structuri ale S.R.I. care fac referire la el).

(XIII) Să oblige pârâţii la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 6 din data de 19 ianuarie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 6 din data de 19 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, se arată că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată (analizând în nu mai mult de câte un paragraf solicitările reclamantului) motivând, în esenţă, că S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti nu puteau da curs solicitărilor reclamantului, fie din culpa reclamantului, fie pentru că specificul activităţilor S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti nu permitea acest lucru.

a) Hotărârea pronunţată este nelegală, în opinia reclamantului, întrucât instanţa de fond nu a procedat la administrarea legală a probatoriului.

Sub acest aspect, se arată că recurentul îşi poate proba cererile, în principal, cu înscrisurile care se află în posesia pârâţilor S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti, precum şi cu martori.

Este de înţeles, având în vedere specificul activităţii desfăşurate în cadrul S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti, precum şi petitul cererii de chemare în judecată, că principala problemă în ceea ce priveşte soluţionarea acestui dosar o constituie administrarea probatoriilor, sens în care instanţa de fond era obligată să manifeste o mai mare aplecare asupra probelor. Soluţia instanţei de fond este criticabilă, în principal faţă de împrejurarea că nu s-a raportat la probatoriu la pronunţarea hotărârii, în motivarea acesteia apărând mult prea rar referiri la materialul probator aflat la dosar.

De altfel, întreaga motivare denotă o prezumţie de adevăr absolut în ceea ce priveşte activităţile S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti, şi deci în favoarea acestora, or tocmai lipsa de temei real al unei atare prezumţii şi prejudiciile efective suferite de reclamant au constituit motivul criticilor sale şi au stat la baza deciziei de formulare a cererii de chemare în judecată.

Cu privire la probatoriile propuse şi administrate, recurentul precizează că ulterior învestirii instanţei, caracterul clasificat (informaţii secrete de stat ori informaţii secrete de serviciu) al informaţiilor, datelor ori documentelor necesare judecării cauzei nu mai pot fi opozabile judecătorului şi nici părţilor din cauză, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dreptul de acces la o instanţă independentă şi imparţială şi dreptul la un proces echitabil.

Totodată, trebuie dată prioritate principiilor loialităţii administrării probelor, egalităţii armelor şi a dreptului la un proces echitabil consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa CEDO, atunci când documente ce conţin informaţii clasificate constituie mijloace de probă. Clasificarea unor documente, date, informaţii ce constituie mijloace de probă şi limitarea sau condiţionarea accesului la acestea are influenţă directă asupra principiilor anterior menţionate, ridicând semnificative probleme de compatibilitate, cu influenţă nemijlocită şi asupra principiilor independenţei şi imparţialităţii judecătorului.

Faptul că pârâţii au refuzat şi refuză accesul recurentului la materialul probator pe care l-a solicitat şi instanţa l-a admis, coroborat cu trecerea ilegală în rezervă a reclamantului de către conducerea S.R.I. cu consecinţă principală - retragerea dreptului de acces la informaţii clasificate, în special, în prezentul dosar unde deja invocase o serie de documente aparţinând S.R.I. care demonstrau ilegalităţile săvârşite în cadrul instituţiei sau de către instituţie, respectiv temeinicia pretenţiilor sale - aspect urmărit încă de la începutul acestui proces de către reprezentanţii S.R.I., demonstrează atitudinea S.R.I. faţă de respectarea prevederilor legale şi, în speţă, faţă de actul de justiţie.

În cursul judecării procesului în faza de fond, recurentul a indicat în mod clar şi fără echivoc materialul probator care demonstrează temeinicia pretenţiilor sale, însă nu i s-a permis studierea acestor documente pe motiv că au caracter clasificat,

Pârâţii S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti pretind că au depus documente/înscrisuri la Structura de Securitate din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, care, deşi sunt opozabile reclamantului, nu i-au fost comunicate în niciun moment (nu a avut acces la acestea niciun moment) şi neadministrarea acestora în cadrul şedinţelor de judecată l-au împiedicat să-şi probeze susţinerile.

Această situaţie a dat posibilitatea pârâţilor S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti să nuanţeze în mod subiectiv (în special, în întâmpinare şi răspunsurile la interogatoriile propuse de reclamant şi admise de instanţă) starea de fapt prezentată de reclamant în actele procesuale pe care le-a întocmit şi depus în prezentul dosar, inducând în eroare instanţa de judecată prin prezentarea în mod nereal şi/sau tendenţios a activităţii profesionale a reclamantului în cadrul instituţiei incriminate şi a drepturilor subiective care i-au fost încălcate în mod flagrant, fiind încălcate dispoziţiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi art. 36 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii.

Un exemplu relevant care demonstrează faptul că pârâţii S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată îl reprezintă răspunsurile acestora la întrebările din interogatoriile administrate de subsemnatul referitoare la o pretinsă "constatare" de către completele de judecată ale Curţii de Apel Ploieşti care au judecat dosarele nr. x/2013, nr. y/2013 şi nr. 438/42/2013 (aflate în prezent pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) a "netemeiniciei cererilor" reclamantului din cadrul acestora, în condiţiile în care respectivele complete de judecată au recunoscut că nu au putut consulta materialul probator (constituit în mare parte din documente/înscrisuri "clasificate" aflate în posesia S.R.I.) propus de reclamant în susţinerea cererilor din dosarele nr. x/2013, nr. y/2013 şi nr. 438/42/2013 şi admis de instanţele de judecată, deoarece (la momentul judecării dosarelor nr. x/2013, nr. y/2013 şi nr. 438/42/2013) nu aveau acces la informaţii clasificate (alin. (4) al art. 7 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate - care permitea/permite judecătorilor să aibă acces la informaţii clasificate - a fost modificat prin pct. 1 din Legea nr. 255/2013 începând cu data de 01.02.2014, deci nu era în vigoare la data soluţionării în fond a respectivelor dosare).

Mai mult decât atât, era imperios necesară administrarea probei cu înscrisuri aflate în posesia S.R.I. înainte de dezbaterea fondului, pentru ca reclamantul să poată să-şi susţină cererile şi audierea martorilor pe care i-a propus (în special la cei care au calitatea de magistrat) era utilă pentru a se stabili existenţa informatorilor/colaboratorilor/ofiţerilor acoperiţi ai S.R.I. în rândul magistraţilor, iar expertiza medicală de specialitate pe care a solicitat-o ar fi relevat problemele reale de sănătate ale reclamantului, precum şi tratamentul inuman şi degradant la care a fost supus de către reprezentanţii S.R.I. (obligarea sa să desfăşoare activităţi profesionale neconforme cu recomandările medicale ale medicilor specialişti/primari de specialitate) şi ar fi demonstrat capetele de cerere (II), (III), (IV), (V) şi (VI).

Referirile pe care pârâţii S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti le fac cu privire la modul de administrare a materialului probator propus de reclamant, cât şi la "modul de soluţionare a prezentului dosar" (ce probe trebuie luate în considerare, cum anume trebuie evaluate, interzicerea accesului reclamantului la materialul probator pe care l-a propus şi/sau pe care S.R.I. 1-a depus etc.) reprezintă o sfidare atât la adresa instanţei, cât şi a reclamantului, avându-se în vedere faptul că, conştientizând ilegalităţile săvârşite în cadrul S.R.I./de către S.R.I., reprezentanţii respectivei instituţii nu au niciun interes să contribuie în vreun fel la aflarea adevărului.

Un exemplu deosebit de relevant în acest caz îl reprezintă afirmaţia reprezentantului pârâţilor S.R.I., U.M.!o289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti, de la şedinţa de judecată din data de 12.01.2015, când a susţinut că dacă reclamantul consideră că există foşti lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne (fosta Securitate comunistă) în funcţii de comandă/conducere în cadrul S.R.I., respectiv în unităţile/structurile componente ale instituţiei poate consulta Monitorul Oficial pentru a vedea dacă se regăsesc astfel de persoane, în condiţiile în care dispoziţiile legale prevăd în mod clar obligativitatea S.R.I. de a transmite documentele care privesc cazuri de acest fel către C.N.SA.S. (art. 31 din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii - publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 10 martie 2008) şi instanţele judecătoreşti, urmând ca, ulterior, cazurile respective să fie menţionate şi în Monitorul Oficial.

În situaţia prezentată la paragraful precedent, dacă S.R.I. ar fi respectat prevederile legale şi ar fi trimis respectivele documente către C.N.S.A.S. şi instanţele judecătoreşti ar fi însemnat că instituţia pârâtă recunoaşte că a încălcat alte prevederi legale (respectiv art. 27 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii) atunci când a preluat/angajat foşti lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne în cadrul S.R.I., ceea ce demonstrează perpetuarea stării de infracţionalitate din cadrul S.R.I.

Susţine recurentul-reclamant că în actele procesuale pe care le-a depus la prezentul dosar şi în cadrul şedinţelor de judecată a indicat în mod clar documentele aparţinând S.R.I. pe care şi-a întemeiat acest capăt de cerere, fiind conştient de faptul că dosarele de personal ale angajaţilor S.R.I. pe care îi vizează reprezintă cea mai redutabilă şi elocventă probă.

Un alt aspect deosebit de important care ar fi uşurat mult cursul procesului şi ar fi permis reclamantului să-şi probeze o parte din cereri îl reprezintă declasificarea unor documente aparţinând S.R.I. (majoritatea acestora fiind menţionate la pct. (XII) din cererea de chemare în judecată) care au fost clasificate în mod nelegal de către instituţia pârâtă (ca urmare a ilegalităţilor conţinute de aceste documente/înscrisuri, respectiv a caracterului de nulitate al unora dintre acestea), lucru care ar fi putut fi verificat de instanţă în prezenta părţilor încă de la momentul când au fost depuse (deoarece la momentul depunerii avea acces la informaţii clasificate).

Totodată, pârâţii S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti nu au dovedit că în conţinutul documentelor solicitate pentru a fi declasificate sunt cuprinse date şi informaţii clasificate - informaţii secrete de stat şi/sau informaţii secrete de serviciu, în conformitate cu prevederile Legii nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, Hotărârii nr. 585 din 13.06.2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România şi Hotărârii nr. 781 din 25.07.2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu.

De asemenea, respingerea nejustificată de către instanţa de fond, la şedinţa de judecată din data de 12.01.2015, a suplimentării probatoriilor cu diploma de absolvire a cursului de masterat organizat de Academia Naţională de Informaţii "Mihai Viteazu" (A.N.I.M.V.) din cadrul S.R.I în perioada 2006-2008 şi a suplimentului de diplomă aferent acesteia şi diploma de absolvire a cursului de pregătire organizat, în luna septembrie 2013, de A.N.I.M.V. din cadrul S.R.I. şi a suplimentului de diplomă aferent acesteia l-a privat de posibilitatea de a demonstra faptul că are o pregătire profesională de nivel foarte bun şi că i s-au întocmit aprecieri de serviciu şi a primit calificative în mod nelegal şi subiectiv.

Cu privire la temeinicia cererii formulate, recurentul-reclamant arată că din cele menţionate la paragraful 8 pagina 67 din sentinţa recurată rezultă în mod clar că instanţa de fond nu a reţinut în mod corect şi a prezentat în mod trunchiat şi vădit tendenţios capetele de cerere formulate de reclamant, preluând susţinerile pârâtului S.R.I. fără a proceda la o judecată proprie.

Mai mult, instanţa de fond face confuzii grave în ceea ce priveşte caracterul actelor pe care le are la dosar, calificându-le în mod eronat ca nivel de secretizare - a se vedea paragraful 9 pagina 67 din sentinţa recurată - "strict secret" (cu referire în special la actele premergătoare ce au stat la baza emiterii actelor administrative a căror anulare se solicită); caracterul respectivelor acte nu este în niciun caz "strict secret", după cum a constatat atât din ceea ce i-au precizat reprezentanţii S.R.I., cât şi din vizualizarea unora dintre acestea în cadrul S.R.I. anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Faptul că pârâţii S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti încearcă să denatureze faptele şi să ascundă adevărul reiese şi din solicitările repetate adresate instanţei de fond de a cenzura anumite întrebări din răspunsurile la interogatoriile pe care instanţa de fond a încuviinţat să le administreze pârâţilor S.R.I.. U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti în prezentul dosar (întrebările nr. 2 pct. I, II, V, VI şi VII, nr. 3 pct. II, III, IV şi VI, nr. 4 pct. I, II şi III, nr. 5 pct. I, II, III, IV şi V, nr. 7 pct. I şi II, nr. 8 pct. II, III, V şi VI, nr. 12, nr. 13, nr. 14 pct. II şi nr. 15 pct. I şi III din interogatoriul administrat S.R.I. de reclamant, întrebările nr. 1 pct. IV, V, VI şi VIII, nr. 2 pct. II şi nr. 3 pct. VI din interogatoriul administrat U.M. 0289 Bucureşti de reclamant şi întrebările nr. 2 pct. I, II, III şi IV, nr. 3 pct. I şi II, nr. 5 pct. III şi nr. 6 din interogatoriul administrat U.M. 0735 Ploieşti, relevante pentru o judecare obiectivă si care fac obiectul prezentei cauze precum si din transcrierea unor întrebări ale reclamantului în mod eronat şi/sau cu omisiuni.

Mai mult decât atât, răspunsurile la interogatoriile pe care instanţa de fond a încuviinţat să le administreze pârâţilor S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti în prezentul dosar sunt evazive şi nu sunt semnate de reprezentanţii legali ai celor trei pârâţi, respectiv directorul S.R.I., comandantul U.M. 0289 Bucureşti şi comandantul U.M. 0735 Ploieşti.

Totodată, afirmaţiile instanţei de fond de la paragraful 9 pagina 67 din sentinţa recurată demonstrează faptul că reclamantul nu a avut acces la materialul probator - solicitat şi admis de instanţa de fond - deţinut de S.R.I., astfel că a existat/există posibilitatea, pe care a semnalat-o anterior, ca reprezentanţii S.R.I. să întocmească documente incriminatoare cu privire la activitatea profesională a reclamantului cu care să inducă în eroare instanţa şi astfel să obţină câştigarea procesului.

Mai mult, din ceea ce a reţinut instanţa (paragraful 9 pagina 67 din sentinţa recurată) reiese în mod evident că materialul probator solicitat de reclamant în cadrul prezentului proces i-a fost opozabil în mod permanent, deşi deţinea drept de acces la informaţii clasificate şi cu toate acestea instanţa de fond nici măcar nu a menţionat în sentinţa recurată care sunt actele clasificate comunicate instanţei de S.R.I. pe care le-a consultat.

Instanţa de fond a motivat respingerea capătului (I) de cerere (paragraful 5 pagina 68 din sentinţa) U.M. 0289 Bucureşti, prin "faptul că unitatea nu a dat curs solicitărilor sale nu constituie un refuz nejustificat de a-i rezolva cererea întrucât pentru luarea oricărei măsuri este avut in vedere cu prioritate interesul naţional şi cel instituţional, astfel că nu se poate reţine un exces de putere din partea instituţiei pârâte", ceea ce este fals şi nu poate echivala cu o motivare temeinică.

Prin afirmaţiile de la paragraful 5 pagina 68 din sentinţa recurată, instanţa de fond induce ideea că legiuitorul nu a ţinut cont de "interesul naţional şi cel instituţional" când a întocmit şi, ulterior, modificat Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii şi Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Potrivit legii, judecătorul este obligat să aplice legea în forma adoptată de autoritatea legiuitoare (respectiv Parlamentul), nicidecum să critice conţinutul acesteia, astfel că obligaţia instanţei de fond era să verifice dacă acţiunile derulate de Structura 3 a U.M.0289 Bucureşti sunt conforme sau neconforme cu dispoziţiile art. 5 şi art; 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României si prevederile Legii nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, prin compararea actelor şi documentelor aparţinând S.R.I. şi Structurii 3 a U.M. 0289 Bucureşti pe care le-a precizat în răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul pe care i 1-a administrat pârâtul S.R.I. (respectiv Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.R.I., Regulamentul de organizare şi funcţionare al U.M. 0289 Bucureşti, Fişa postului, precum şi a altor documente care reglementează activitatea Structurii 3 a U.M. 0289 Bucureşti cu dispoziţiile legale anterior menţionate.

Referitor la motivarea respingerii capătului (II) de cerere, respectiv înfiinţarea de structuri de medicina muncii/angajarea de medici de medicina muncii la toate unităţile/structurile componente ale S.R.I., instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că nu pot fi înfiinţate structuri de medicina muncii atâta timp cât la nivelul S.R.I. există medic de medicina muncii şi că înfiinţarea unui asemenea cabinet la nivelul fiecărei structuri S.R.I. este o decizie de oportunitate a conducerii care, în urma unei analize poate decide că este sau nu necesar un asemenea cabinet.

Susţine recurentul-reclamant că respectarea si aplicarea prevederilor legale nu este si nu poate fi "o decizie de oportunitate a conducerii" S.R.I. (contrar celor afirmate de instanţa de fond).

Atât la introducerea cererii de chemare în judecată, cât şi în prezent, unităţile/structurile S.R.I. îndeplinesc cerinţa legală privind numărul de angajaţi care să oblige conducerea S.R.I., respectiv comenzile respectivelor unităţi/structuri să înfiinţeze structuri de medicina muncii/să angajeze medici de medicina muncii la toate unităţile/structurile componente ale S.R.I., în conformitate cu prevederile legale invocate.

Potrivit legii, judecătorul este obligat să aplice legea în forma votată de autoritatea legiuitoare (Parlamentul) şi celelalte acte normative adoptate de autoritatea executivă (Guvernul) şi instituţiile subordonate acestuia, nicidecum să critice conţinutul actelor normative invocate, astfel că obligaţia instanţei de fond era să verifice dacă existenţa unui singur medic de medicina muncii la nivelul S.R.I. este sau nu este contrară prevederilor legale din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

Cu privire la capătul (III) de cerere, respectiv obligarea S.R.I. să modifice Ordinul prim-adjunctului directorului S.R.I. (d-nul gl. mr. - începând cu luna martie 2014 - gl. It. B.) nr. 0205 din 01.10.2013, întrucât instanţa de fond a "omis" să verifice, în primul rând, legalitatea Ordinului prim-adjunctului directorului S.R.I. nr. 1 0205 din 01.10.2013 (prin raportarea Ordinului nr. 0205 din 01.10.2013 la dispoziţiile art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României şi prevederile Legii nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii), în condiţiile în care reclamantul a atras atenţia, în nenumărate rânduri, că executarea Ordinului nr. 0205 din 01.10.2013 presupune derularea, de către reclamant, de activităţi profesionale care exced cadrului legal şi care, în plus, îi afectează grav starea de sănătate.

Mai mult decât atât, instanţa de fond_a_stabilit, în mod nelegal si în contradicţie cu recomandările medicale făcute de medicii specialişti (unii dintre respectivii medici - printre care şi medicul primar de specialitate din cadrul S.R.I., care deţine şi gradul universitar de profesor universitar doctor în specialitatea care se ocupă şi de tratarea afecţiunilor medicale de care suferă reclamantul, - fiind consideraţi somităţi în domeniul medical atât la nivel naţional, cât şi internaţional) în cazul recurentului, că "reclamantul, îşi poate proteja starea de sănătate eventual ridicându-se de ia birou, din timp în timp pentru a se mişca", întrucât aşa cum au stabilit medicii specialişti care l-au tratat şi cum rezultă şi din literatura de specialitate poziţia şezând prelungit (statul la birou) este contraindicată în cazul afecţiunilor medicale de care suferă reclamantul.

Totodată, instanţa de fond s-a limitat doar să susţină că reclamantul îşi desfăşoară activitatea într-un birou, fără a tine cont că volumul mare al activităţii specifice desfăşurate nu i-a permis să se ridice de pe scaun nici măcar atunci când resimţea dureri acute sau pentru a se deplasa la toaletă (nemaivorbind de pauză de masă).

Raportându-se la paragrafele de mai sus, recurentul susţine că instanţa de fond a respins în mod nelegal proba cu expertiză medicală, singura probă în măsură să stabilească dacă starea de sănătate a sa îi permitea să desfăşoare activităţi în poziţia şezând prelungit/de birou şi care ar fi evidenţiat capacitatea redusă de muncă a reclamantului din motive medicale pentru a realiza activităţile profesionale în anul 2013, dezvăluind astfel faptul că reprezentanţii S.R.I., U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti au întocmit cele două aprecieri de serviciu pentru anul 2013 în mod nelegal şi arbitrar şi concluzionându-se că aprecierile/calificativele primite nu s-ar mai fi justificat (în cazul activităţii desfăşurate raportată la starea de sănătate a reclamantului, deoarece nu poţi fi numit într-o funcţie şi evaluat profesional pentru activităţi pe care nu le poţi derula din cauza stării de sănătate).

Subliniază recurentul faptul că instanţa de fond care a judecat dosarul nr. x/2014 a fost aceeaşi instanţă de fond care a judecat şi dosarul nr. x/2013 (aflat în prezent pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) în cadrul căruia, prin sentinţa nr. 208 din 26.09.2013, a respins unul dintre capetele de cerere ale reclamantului care viza solicitarea adresată instanţei de a obliga pârâtul să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii reclamantului pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată şi mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuţiilor profesionale curente, motivând în mod nelegal şi arbitrar că "(...) la solicitarea reclamantului ca instanţa să-i modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii pe durata judecării cauzei, curtea constată că persoana competentă să rezolve o asemenea cerere este angajatorul, instanţa nu se poate substitui acestei persoane.".

Astfel, în ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare invocate de instanţa de fond pentru a motiva mutarea reclamantului în cadrul U.M. 0289 Bucureşti, recurentul menţionează că acestea trebuiau coroborate cu prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul Muncii art. 175 alin. (1), potrivit cărora angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă, Hotărârii Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor care, la art. 6, prevede că angajatorii din orice domeniu de activitate, atât din sectorul public, cât şi din sectorul privat, sunt obligaţi să respecte reglementările în vigoare privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor şi Constituţiei României respectiv art. 22 alin. (1), care prevede că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate şi la alin. (2) că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. În acelaşi sens prevede şi art. 34 alin. (1) din Constituţie.

Pe acest fond, recurentul arată că a solicitat să fie numit în cadrul Structurilor de Resurse Umane din cadrul U.M. 0862 Bucureşti sau U.M. 0167 Bucureşti, întrucât acestea corespund atât pregătirii personale şi profesionale, cât şi din punct de vedere al protejării stării de sănătate.

Cu privire la capetele (IV) şi (V) de cerere, respectiv "anularea actului administrativ prin care i-a fost acordat calificativul de "Corespunzător" de către reprezentanţii U.M. 0735 Ploieşti, ca urmare a Aprecierii de serviciu pe perioada 01.01.2013 - 30.09.2013 şi reevaluarea activităţii profesionale pe perioada vizată, în sensul acordării calificativului de "Foarte Bun'" şi "anularea actului administrativ prin care i-a fost acordat calificativul de "Corespunzător" de către reprezentanţii U.M. 0289 Bucureşti, ca urmare a Aprecierii de serviciu pe anul 2013 şi reevaluarea activităţii profesionale pe perioada vizată, în sensul acordării calificativului de "Foarte Bun", instanţa de fond a reţinut în mod incorect mai multe aspecte, pronunţând o soluţie nelegală.

Astfel, instanţa de fond a ignorat faptul că Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012 privind aprecierile de serviciu ale cadrelor militare în activitate din cadrul Serviciului Român de Informaţii, cât şi noul D.. din anul 2013 şi Ordinele Directorului S.R.I. privind aprecierile de serviciu ale cadrelor militare în activitate din cadrul Serviciului Român de Informaţii care au fost aplicate până în anul 2012 - inclusiv D.. nr. S/1173/29.07.2008 sunt nelegale, deoarece încalcă dispoziţiile imperative din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii art. 27 "Personalul Serviciului Român de Informaţii se compune din cadre militare permanente şi salariaţi civili, care îndeplinesc atribuţii operative şi administrative. (...) Cadrele militare ale Serviciului Român de Informaţii au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute, pentru militarii armatei române, de reglementările legale, statutele şi,regulamentele militare" şi Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare arL 7 "îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituţia României, de legile ţării şi de prezentul statut şi art. 73 "Metodologia întocmirii aprecierilor de serviciu. în timp de pace, precum şi sistemul de apreciere în timp de război se stabilesc prin ordin al ministrului apărării naţionale."

Totodată, instanţa de fond invocă în mod eronat faptul că documentaţia ce a stat la baza aprecierilor de serviciu sunt acte cu caracter strict secret, că pentru realizarea aprecierilor de serviciu ale reclamantului au fost numite comisii de evaluare care au analizat activitatea profesională, că i-au fost aduse la cunoştinţă aprecierile respectivelor comisii şi că a avut posibilitatea să îşi exprim puncte de vedere şi astfel a constatat că "pentru realizarea aprecierilor de serviciu a fost respectată procedura regulamentară" (de exemplu Aprecierea de serviciu pe perioada 01.01.2013 - 30.09.2013 a fost hotărâtă de o persoană din cadrul U.M. 0735 Ploieşti care nu avea competenţe în domeniul de activitate al reclamantului, fiind încălcate în mod grav normele procedurale), întrucât aspectele reţinute sunt în mare măsură false si nu privesc niciunul din aspectele esenţiale - legalitatea normelor aplicate în cazul întocmirii aprecierilor de serviciu, posibilitatea celui evaluat de a avea acces la probe cu care să-si susţină punctele de vedere, imparţialitatea şi competenta evaluatorului/evaluatorilor etc. (o parte dintre aceste aspecte fiind evidenţiate în actele de procedură pe care le-a depus la prezentul dosar) si care ar fi trebuit dezbătute în prezenţa părţilor si analizate integral de către instanţa de fond.

In ce priveşte capetele (VI) şi (VII) de cerere recurentul susţine că instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal şi arbitrar, mai multe aspecte, fără a ţine cont de situaţia de fapt.

Astfel, instanţa de fond a menţionat că nu poate reţine solicitarea reclamantului de înlocuire a calificativului "corespunzător" cu calificativul "foarte bun", dat fiind faptul că acordarea calificativului este atributul exclusiv al comisiei de evaluare, care analizează în mod nemijlocit activitatea profesională a cadrului militar, instanţa de judecată fiind chemată doar să verifice respectarea procedurii de evaluare, fără a ţine cont de faptul că respectarea procedurii de evaluare presupune verificarea tuturor aspectelor care au legătură cu procesul de evaluare şi, în special, legalitatea acestuia.

Prin prezentarea în mod trunchiat şi vădit tendenţios a stării reale de fapt, instanţa de fond a invocat că "analizând calificativele obţinute de reclamant in activitatea sa (...) se poate concluziona că nu există un refuz nejustificat al instituţiei pârâte de a-i acorda gradul militar solicitat deşi reclamantul s-a referit doar la acordarea gradului militar, numirea într-o funcţie raportată la vechimea şi experienţa profesională şi plata indexată/actualizată a diferentelor financiare din solda militară cuvenite în urma schimbării calificativului obţinut la aprecierile de serviciu din anul 2013 şi şi-a depăşit competenţa întrucât contestarea calificativelor obţinute de reclamant în activitatea profesională în perioada 2007-2011 face obiectul Dosarului nr. x/2013 aflat ne rolul înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

La respingerea capătului (VIII) de cerere, respectiv decontarea contravalorii transportului aferent mutării din Garnizoana Ploieşti (de la U.M. 0735 Ploieşti) în Garnizoana Bucureşti (Ia U.M. 0289 Bucureşti), instanţa de fond a reţinut în mod eronat situaţia de fapt, în sensul că recurentul a reclamat faptul că reprezentanţii S.R.I. nu i-au eliberat un document de transport (gratuit) în cazul mutării, în conformitate cu art. 9 lit d) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, "Cadrele militare în activitate au dreptul la: documente de transport gratuit (...) în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta, potrivit reglementărilor în vigoare".

Documentul de transport la care se referă art. 9 lit. d) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi care ar fi trebuit să fie eliberat de reprezentanţii S.R.I. se numeşte "Ordin de serviciu" şi doar în baza acestuia putea beneficia reclamantul de transport gratuit sau de decontarea transportului (aceste aspecte pot fi constatate prin consultarea Ordinului de serviciu Seria x nr. x al consilierului juridic al U.M. 0198 Bucureşti aflat la dosarul prezentei cauze şi în care este menţionată "Mutare" la Secţiunea "Scopul deplasării" şi "Drepturi transport" la Secţiunea "Decontare"), astfel că solicitarea reclamantului de decontare a contravalorii mutării în interes de serviciu este perfect îndreptăţită, contrar celor reţinute de instanţa de fond.

Faptul că instanţa de fond a preluat şi la motivarea capătului (VIII) de cerere aspectele precizate de S.R.1. dovedeşte încă o dată, dacă mai era cazul, nelegalitatea hotărârii instanţei de fond, în sensul că prezentarea respectivului bon nu avea nicio relevanţă în lipsa unui "Ordin de serviciu" emis de instituţia-pârâtă pe numele reclamantului din care să reiasă perioada de valabilitate a acestuia pentru ca bonul să fie inclus în aceasta pentru a fi decontat.

Cu privire la respingerea capătului (IX) de cerere, respectiv "decontarea contravalorii alocaţiei de hrană aferentă internării în secţia Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Căciulata a Spitalului Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" Bucureşti, instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, nelegal şi arbitrar, mai multe aspecte, fără a ţine cont de situaţia de fapt.

Astfel, fără a motiva şi proba în vreun fel, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că reclamantul a beneficiat de decontarea normei de hrană atât în perioada internării în secţia de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Căciulata, cât şi perioada internării în Spitalul Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" Bucureşti, inoculând ideea falsă că ar fi vorba de două deconturi în loc de unul, deşi atât reclamantul cât şi instituţia-pârâtă au susţinut că este vorba de un singur decont (respectiv decontul din perioada aferentă internării în secţia Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Căciulata a Spitalului Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" Bucureşti), după cum rezultă din toate actele procesuale depuse în prezentul dosar.

Un alt aspect reţinut în mod eronat, nelegal şi arbitrar de către instanţa de fond ca motivaţie pentru a respinge capătul (IX) de cerere îl reprezintă afirmaţia de la pagina 70 din sentinţa recurată conform căreia "reclamantul a beneficiat de compensaţia bănească a normei de hrană" în perioada internării, întrucât reclamantul a beneficiat de decontarea contravalorii alocaţiei de hrană aferentă internării în secţia Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Căciulata a Spitalului Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" Bucureşti/U.M. 0521 Bucureşti (unitate medicală aparţinând S.R.I.) la data de 22.10.2014, adică la aproximativ 6 luni de la data introducerii cererii de chemare în judecată (respectiv 28.04.2014). S.R.I. urmărind în acest mod să paralizeze/să lase fără obiect cererea reclamantului (S.R.I. a procedat similar şi în alte două cazuri care sunt pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, respectiv dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013).

Referitor la respingerea capătului (X) de cerere, respectiv "scoaterea la raport a reclamantului în faţa directorului Serviciului Român de Informaţii", instanţa de fond a reţinut în mod corect următorul fapt "cadrele militare ale S.R.I. au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru militarii armatei române", dar a concluzionat greşit că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a aduce la cunoştinţa şefului său ierarhic cele constatate, nefiind obligatorie primirea la raport chiar de către directorul general al S.R.I., fără a tine cont de situaţia de fapt.

Astfel, potrivit R.G.-1, Regulamentul de ordine interioară în unitate (publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 5 decembrie 2012) art. 126 alin. (1) orice militar, poate solicita sprijinul comandanţilor pentru rezolvarea problemelor personale şi are dreptul să facă un raport personal în legătura cu acţiunile unor comandanţi sau cu dispoziţiile pe care le consideră nelegale. În acelaşi sens, art. 128 alin. (1) prevede că militarii prezintă rapoartele personale comandanţilor nemijlociţi. Dacă obiectul raportului personal depăşeşte competenţa comandantului nemijlocit, solicită ca el să fie înaintat şi comandanţilor ierarhici sau să fie scoşi la raportul acestora. (...)" şi alin. (2) "Raportul personal care conţine reclamatia împotriva unui comandant se face în scris şi se adresează comandantului imediat superior celui reclamat. Totodată, se arată că potrivit art. 134 alin. (6), militarul care a aflat de pregătirea sau de comiterea unor abateri ori infracţiuni trebuie să raporteze imediat, pe cale ierarhică, în concordanţă cu gravitatea faptelor, putându-se adresa pe cale ierarhică până la ministrul apărării.".

În cazul de faţă, în conformitate cu art. 126 alin. (1) şi art. 128 alin. (1) şi alin. (2) din R.G.-1, Regulamentul de ordine interioară în unitate, reclamantul s-a adresat ierarhic directorului S.R.I., prin raport personal, pentru a-i semnala ordinul nelegal (nr. 0205 din 01.10.2013) pe care i 1-a dat prim-adjunctul directorului S.R.I.

Avându-se în vedere că potrivit art. 128 alin. (2) din R.G.-1, Regulamentul de ordine interioară în unitate "Raportul personal care conţine reclamaţia împotriva unui comandant se face în scris şi se adresează comandantului imediat superior celui reclamat" şi conform art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii comandantul imediat superior prim-adjunctului directorului S.R.1. este directorul S.R.I., rezultă că a procedat în mod corect şi în conformitate cu prevederile legale, lipsa unui răspuns din partea directorului S.R.I. în acest caz neputându-i fi imputată în vreun fel, fiind vorba de un refuz nejustificat şi un exces de putere din partea acestuia. În acest context, respingerea capătului (X) de cerere de către instanţa de fond este nelegală.

Şi în ceea ce priveşte respingerea capătului (XI) de cerere instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, mai multe aspecte, fără a ţine cont de situaţia de fapt.

Capătul (XI) de cerere trebuia analizat de instanţa de fond sub două aspecte, susţine recurentul: primul aspect viza oferirea unui răspuns de către S.R.I. de tipul "da" sau "nu" cu privire la existenţa, la nivelul anului 2014, de foşti lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne (fosta Securitate comunistă) în funcţii de comandă/conducere în cadrul S.R.I., respectiv în unităţile/structurile componente ale instituţiei, precum şi dacă au existat şi/sau există ofiţeri acoperiţi ai S.R.I. în rândul magistraţilor şi al reprezentanţilor mass-media din România, cerinţă care ar fi putut fi îndeplinită de S.R.I. dacă ar fi respectat prevederile legale şi nu ar săvârşi ilegalităţi.

Întrucât instanţa de fond a stabilit că "o cerere de deconspirare a agenţilor acoperiţi ai S.R.I. (...) apare, cel puţin, ca fiind neîntemeiată" rezultă în mod clar că, la nivelul anului 2014, există foşti lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne (fosta Securitate comunistă) în funcţii de comandă/conducere în cadrul S.R.I., respectiv în unităţile/structurile componente ale instituţiei, precum şi că există ofiţeri acoperiţi ai S.R.I. în rândul magistraţilor şi al reprezentanţilor mass-media din România.

De altfel, un fost director al S.R.I. a recunoscut existenţa ofiţerilor acoperiţi în rândul magistraţilor, iar în ultima perioadă au apărut în spaţiul public nume ale unor magistraţi care au fost şi sunt ofiţeri acoperiţi sau informatori/colaboratori ai S.R.I., precum şi referiri la documente S.R.I. care probează acest fapt. Totodată, doi foşti directori ai S.R.I. au recunoscut existenţa ofiţerilor acoperiţi ai S.R.I. în rândul reprezentanţilor mass-media.

Al doilea aspect viza oferirea de către S.R.I. a numelor foştilor lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne (fosta Securitate comunistă) aflaţi în funcţii de comandă/conducere în cadrul S.R.I., respectiv în unităţile/structurile componente ale instituţiei şi a numelor ofiţerilor acoperiţi ai S.R.I. din rândul magistraţilor şi al reprezentanţilor mass-media din România, la nivelul anului 2014.

Potrivit art. 27 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii nu pot activa în Serviciul Român de Informaţii aceia care, făcînd parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii şi colaboratorii securităţii, precum şi foştii activişti ai partidului comunist, vinovaţi de fapte îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. (...)", astfel că solicitarea reclamantului de a-i fi comunicate numele foştilor lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne (fosta Securitate comunistă) aflaţi, la nivelul anului 2014, în funcţii de comandă/conducere în cadrul S.R.I., respectiv în unităţile/structurile componente ale instituţiei este perfect justificată, întrucât protejarea identităţii acestora reprezintă infracţiune.

Referitor la cererea reclamantului de a i se comunica numele ofiţerilor acoperiţi ai S.R.I. din rândul magistraţilor, susţine recurentul că şi această solicitare este perfect justificată, întrucât Legea nr. 303 din 28.06.2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor conţine o prevedere, respectiv art. 7 alin. (1), potrivit căreia judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, prin care se interzice în mod expres o astfel de apartenenţă, sub sancţiunea pierderii calităţii de magistrat, iar protejarea identităţii acestora reprezintă infracţiune.

Potrivit Legii nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, personalul operativ al Serviciului Român de Informaţii îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale, astfel că existenţa ofiţerilor acoperiţi ai S.R.I. în rândul reprezentanţilor mass-media afectează foarte grav statul român prin încălcarea art. 31 alin. (4) din Constituţia României (de exemplu, prin manipularea populaţiei prin intermediul unor materiale de presă nereale sau utile S.R.I., atacarea de către S.R.I. a altor instituţii/persoane din statul român care au o poziţie contrară S.R.I. - a se vedea cazul atacării Curţii Constituţionale, compromiterea unor persoane indezirabile S.R.I. prin publicarea, prin intermediul ofiţerilor acoperiţi, a unor "materiale compromiţătoare" despre acestea etc).

Prin respingerea în mod nelegal de către instanţa de fond a probei cu martori la capătul (XI) de cerere recurentul susţine că a fost şi este privat de un mijloc important prin care putea dovedi existenţa ofiţerilor acoperiţi ai S.R.I. în rândul magistraţilor (întrucât C. proc. civ. restrânge probatoriile în faza de recurs a proceselor, fiind admise doar înscrisurile), persoanele chemate de reclamant în calitate de martori care ar fi putut oferi informaţii importante în acest sens fiind, în special, magistraţi.

Cu privire la respingerea capătului (XII) de cerere, respectiv obligarea pârâţilor să declasifice documentele enumerate în cererile adresate celor trei pârâţi anterior introducerii acţiunii în instanţă, precum şi în cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut în mod corect temeiul legal al procedurii de declasificare, respectiv art. 20 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, dar a concluzionat în mod greşit faptul că reclamantul nu a făcut contestaţie la autoritatea care a dispus clasificarea documentelor (în speţă S.R.I.) pentru a declanşa procedura de declasificare a documentelor anterior menţionate înainte de a se adresa instanţei de fond.

Susţine recurentul că din actele procesuale pe care le-a depus la dosar odată cu cererea de chemare în judecată rezultă în mod clar că s-a adresat pârâţilor în vederea declasificării anterior introducerii acţiunii, astfel că respingerea acestui capăt de cerere este arbitrară şi abuzivă.

Faţă de toate aceste considerente, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului în fond, cu consecinţa modificării sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

4. Cereri incidentale

Prin cererea înregistrată la data de 08.02.2019 recurentul-reclamant a solicitat sesizarea, în condiţiile art. 519 C. proc. civ., a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în contextul schimbării repetate a membrilor completului de judecată C5.

La 14.03.2022 recurentul reclamant a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, susţinând, pentru motivele pe larg menţionate în cuprinsul cererii, că sunt necesare probe şi lămuriri noi.

Privitor la cererea de repunere pe rol a cauzei, Înalta Curte constată că este nefondată, neimpunându-se aplicarea dispoziţiilor art. 400 C. proc. civ., potrivit cărora repunerea pe rol se impune atunci când, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi.

Din cuprinsul cererii formulate de recurrent nu rezultă că este îndeplinită ipoteza textului de lege care ar permite reluarea cercetării judecătoreşti, cererea fiind motivate, în realitate, prin aprecierea recurentului în sensul că nu au fost depuse la dosarul cauzei toate înscrisurile necesare soluţionării pricinii şi, de asemenea, că nu a a avut posibilitatea susţinerii cererilor/excepţiilor de neconstituţionalitate şi nelegalitate formulate la termenul din 15.02.2022

Constatând, aşadar, că prin cererea de repunere pe rol recurentul reclamant urmăreşte reluarea dezbaterilor asupra cererilor ce au fost supuse discuţiei şi soluţionate la termenul din 15.02.2022, termen la care recurentul a refuzat, de altfel, să depună concluzii asupra recursului, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 400 C. proc. civ.

Analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că solicitarea recurentului-reclamant este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

În mod constant, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 519 din C. proc. civ., au fost decelate următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: (I) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (II) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (III) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (IV) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (V) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (VI) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea recursului exercitat, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, împotriva unei sentinţe pronunţate de curtea de apel.

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, una dintre componentele sale se referă la cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei în care este formulată sesizarea să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

În speţă, chestiunea de drept ridicată de recurentul-reclamant nu vizează lămurirea înţelesului neclar al unor norme de drept substanţial, cu relevanţă pentru soluţionarea fondului cauzei, fiind antamate exclusiv aspect de fapt cu privire la compunerea completului de recurs, din perspectiva unei pretinse încălcări a principiului continuităţii completului de judecată, astfel că solicitarea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în consecinţă.

5. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Soluţionând recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 6/19.01.2015, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă.

Astfel cum rezultă din analiza cererii de recurs, o primă critică a recurentului-reclamant la adresa legalităţii hotărârii atacate vizează faptul că nu a avut acces la documentele clasificate, depuse la compartimentul special instituit la nivelul Curţii de Apel Ploieşti, fiind astfel lipsit de posibilitatea formulării unei apărări efective, în raport de ansamblul materialului probator al cauzei.

Deşi recurentul-reclamant a subsumat această critică motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., Înalta Curte constată că este necesară examinarea critici reclamantului din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât argumentele dezvoltate sub acest aspect de reclamant tind să demonstreze nu încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material ci a normelor de drept procesual relevante sub aspectul administrării probatoriului, al respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Fiind de necontestat faptul că recurentul-reclamant nu a avut acces la documentele clasificate depuse de pârâţi la compartimentul specializat cu gestionarea documentelor clasificate în faza judecării cauzei în primă instanţă, Înalta Curte constată că o atare împrejurare nu denotă încălcarea unor reguli de procedură ci întocmai conformarea subiecţilor gestionari ai unor atare documente la prevederile legislaţiei speciale edictate în acest scop.

Se impune, în acest sens, a fi subliniate dispoziţiile art. 33 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, potrivit cărora accesul la informaţii clasificate este permis cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa de recurs subliniază dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, potrivit cărora încălcarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.

În consecinţă, refuzul de acces al reclamantului la informaţiile clasificate, depuse în grija compartimentului de resort al Curţii de Apel Ploieşti, nu semnifică încălcarea unor reguli de procedură ci întocmai conformarea la dispoziţiile legale ce nu permit consulotarea documentelor clasificate decât de către persoanele autorizate în acest sens şi după procedura prevăzută în acest scop.

Însă, pentru a se reţine existenţa încălcării dreptului la apărare al reclamantului nu este suficientă constatarea faptului că acesta a fost împiedicat de lipsa certificatului ORNISS să ia cunoştinţă de documentele clasificate, fiind necesar a fi subliniat faptul că nimic nu l-a împiedicat pe reclamant să angajeze un apărător ce deţine certificat ORNISS, cerere de altfel încuviinţată în stadiul procsual al recursului.

Astfel, în prezenţa unei restricţii prevăzute fără echivoc de legislaţia internă mai sus menţionată, Înalta Curte este chemată să răspundă în ce măsură o atare limitare constituie o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind necesar, pentr dezlegarea acestei chestiuni, recursul la jurisprudenţa CEDO în materia de referinţă.

O relevanţă aparte o prezintă, în contextul analizat, Hotărârea Muhammad şi Muhammad Împotriva României, în special paragrafele 187-192, cu următorul conţinut:

187." Curtea consideră că, în contextul descris mai sus (supra, pct. 184 şi 185) şi având în vedere celeritatea procedurii în primă instanţă, reclamanţii nu au beneficiat de posibilitatea efectivă de a angaja un avocat, cu atât mai puţin un avocat titular de certificat ORNISS, pentru a fi reprezentaţi în faţa curţii de apel.

188. În continuare Curtea constată că, în faţa ICCJ, reclamanţii au fost reprezentaţi de doi avocaţi aleşi care nu erau titulari de certificat ORNISS. Rămâne, aşadar, să se verifice dacă ajutorul oferit de aceşti avocaţi în virtutea competenţelor de care dispuneau în temeiul dreptului intern era suficient pentru a asigura o apărare efectivă.

189. În această privinţă, Curtea ia în considerare faptul că, nefiind titulari de certificat ORNISS, avocaţii aleşi de reclamanţi nu puteau avea acces la documentele clasificate secrete în dosar. În ceea ce priveşte posibilitatea acestor avocaţi de a solicita amânarea procedurii de recurs pentru a obţine un certificat ORNISS, trebuie să se observe că termenele prevăzute de dreptul intern pentru obţinerea unui astfel de certificat (supra, pct. 52) depăşeau ceea ce era prevăzut pentru desfăşurarea unei proceduri de declarare a unui străin persoană indezirabilă (supra, pct. 54). Prin urmare, o cerere de amânare nu ar fi permis, în principiu, avocaţilor în cauză să obţină un astfel de certificat pentru a se prevala de acesta în procedura de recurs. Exemplele de jurisprudenţă depuse la dosar de părţi susţin această afirmaţie (supra, pct. 65 şi 66), întrucât niciun exemplu de practică care să permită o amânare a procedurii dincolo de termenul prevăzut de dreptul naţional nu corespundea faptelor din speţă.

190. În plus, potrivit informaţiilor furnizate de părţi, un avocat care iniţiază procedura de obţinere a unui certificat trebuie să prezinte o copie a împuternicirii date de clientul său pentru a fi autorizat să îl reprezinte în cauză (supra, pct. 54 şi 57). Prin urmare, nu este cert că avocaţii reclamanţilor ar fi putut solicita un astfel de certificat înainte de a fi aleşi de reclamanţi pentru a-i reprezenta în procedură.

191. Prin urmare, Curtea consideră că, în speţă, prezenţa avocaţilor reclamanţilor în faţa ICCJ, fără nicio posibilitate de a cunoaşte acuzaţiile aduse clienţilor lor, nu era de natură să le asigure o apărare efectivă.

192. Rezultă din tot ceea ce precedă că reprezentarea reclamanţilor nu a fost suficient de efectivă pentru a putea contrabalansa în mod semnificativ restrângerile la care au fost supuşi reclamanţi în exercitarea drepturilor lor procedurale".

Elocvent este, pentru a contura optica instanţei de la Strasbourg cu privire la chestiunea regimului probelor clasificate, şi următorul paragraf din hotărârea pronunţată în cauza Regner împotriva Republicii Cehe:

150. "În speţă, Curtea observă că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului ceh în cazul unei contestaţii în justiţie a refuzului eliberării sau a retragerii unui certificat de securitate, procedura introdusă de reclamant a făcut obiectul a două limitări în raport cu normele de drept comun care intenţionează să garanteze un proces echitabil: pe de o parte, documentele şi informaţiile clasificate care nu au fost accesibile nici reclamantului, nici avocatului acestuia şi, pe de altă parte, în măsura în care decizia de retragere a certificatului s-a bazat pe astfel de documente, nu i-au fost comunicate motivele pe care s-a întemeiat decizia. Prin urmare, este de competenţa Curţii să examineze dacă limitările astfel impuse au afectat însăşi esenţa dreptului reclamantului la un proces echitabil".

Rezultă, din cuprinsul paragrafelor anterior citate, dar şi cuprinsul altor hotărâri pronunţate asupra chestiunii în discuţie că instanţa europeană a avut în vedere nu atât faptul că reclamanţii, în acele cauze, nu au avut acces personal la anumite documente clasificate ci un context de factori, între care faptul că acuzaţiile aduse împotriva reclamanţilor prin actele administrative întemeiate pe informaţii clasificate aveau un caracter mult prea general, punându-i pe reclamanţi în imposibilitate a de a combate concluzia potrivit căreia aceştia erau angajaţi în activităţi ilicite, dăunătoare siguranţei statului; faptul că nici avocaţii acestora nu au avut acces la informaţiile calsificate şi nu în ultimul rând, constatarea că instanţele naţionale nu au compensat limitările reprezentate de administrarea unui probatoriu ce nu era accesibil tuturor părţilor din proces printr-o verificare riguroasă a substanţei acuzaţiilor aduse reclamanţilor, în raport de înscrisurile clasificate depuse la compartimentele specializate ale instanţelor(relevante, cu privire la ultima teză fiind hotărârile pronunţate de CEDO în cauza Kaya împotriva României-par. 40; cauza Lupşa împotriva României par. 41; cauza Geleri împotriva României par. 35-36).

În cauza de faţă recurentul-reclamant cunoaşte, prin raportare la cerinţele specifice calităţii de ofiţer al S.R.I., exigenţele legale referitoare la condiţiile de acces la informaţiile clasificate, neavând niciun argument pentru a justifica omisiunea de a solicita, în cursul judecării fondului, angajarea unui apărător deţinător al certificatului ORNISS pentru studiul documentelor clasificate, fiind de subliniat şi faptul că recurentul-reclamant nu a circumstanţiat deloc cauzele care l-ar fi împiedicat să angajeze sau să-i fie desemnat un apărător ce deţine certificatul necesar pentru studierea documentelor clasificate.

Apoi, Înalta Curte constată, din studierea materialului probator clasificat depus la dosarul cauzei prin compartimentul documente clasificate, că mare parte din documente au fost întocmite de reclamant sau i-au fost aduse la cunoştinţă prin modalităţile prevăzute de lege, nefiind de neglijat nici faptul că însuşi recurentul-reclamant a susţinut, în memoriul de exercitare a căii de atac, că are cunoştinţă de conţinutul documentaţiei depuse la compartimentul de informaţii clasificate din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, afirmând că în mod greşit judecătorul fondului a reţinut nivelul de clasificare al acestora, clasificarea acestora nefiind aceea de "strict secret", cum se menţionează greşit în considerentele sentinţei.

În acelaşi timp, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a examinat efectiv pertinenţa şi concludenţa informaţiilor ce rezultă din înscrisurile clasificate, depuse la compartimentul de resort al Curţii de Apel Ploieşti şi ulterior înaintate compartimentului corespunzător din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, aprecierile recurentului-reclamant, în sensul că lipsa accesului la documentele clasificate, depuse în grija compartimentului de resort al curţii de apel, l-au împiedicat să formuleze o apărare efectivă şi utilă susţinerii capetelor de cerere din cuprinsul cererii de chemare în judecată, au un caracter pur teoretic.

Referitor la modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în judecată, recurentul reclamant susţine că în mod nelegal a respins instanţa fondului capătul (I) din cererea de chemare în judecată.

Constată Înalta Curte faptul că prin petitul în discuţie recurentul-reclamant a solicitat instanţei fondului să oblige S.R.I. să desfiinţeze Structura 3 din cadrul U.M. 0289 Bucureşti (aparţinând S.R.I.), ca urmare a faptului că activităţile profesionale desfăşurate de respectiva entitate sunt excedentare cadrului legal, şi să mute personalul acesteia către alte structuri ale S.R.I. în conformitate cu pregătirea şi competenţele profesionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 14/1992, structura, efectivele, mobilizarea rezerviştilor Serviciului Român de Informaţii, precum şi Regulamentul de funcţionare a acestuia se aprobă de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Biroul executiv al Serviciului Român de Informaţii, în funcţie de nevoi, în limitele stabilite de lege şi ale efectivelor aprobate, propune Consiliului Suprem de Apărare a Ţării îmbunătăţirea structurilor Serviciului Român de Informaţii şi redistribuirea efectivelor.

Suplimentar celor reţinute de judecătorul fondului pentru respingerea acestui capăt de cerere, Înalta Curte subliniază faptul că admisibilitatea oricărei acţiuni în contenciosul administrativ de plină jurisdicţie, cum este cazul şi celei în speţă, este condiţionată de cumulul celor două elemente menţionate explicit prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 respectiv (I) demonstrarea nelegalităţii actului atacat şi(II) dovada vătămării subiectului de sezină într-un drept subiectiv sau interes legitim.

Recurentul-reclamant nu arată, însă, elemente de ordin concret care să susţină nelegalitatea actului de înfiinţare a Structurii 3 din cadrul U.M. 0289 Bucureşti şi cu atât mai puţin repere care să demonstreze încălcarea, prin funcţionarea structurii în continuare, a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat, de menţionat fiind faptul că în calitatea sa de particular recurentul-reclamant poate invoca vătămarea unui interes public numai în subsidiar, după cum prevede Legea nr. 554/2004.

În aceeaşi ordine de idei, afirmaţia recurentului-reclamant cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi în activitatea desfăşurată de Structura 3 din cadrul U.M. 0289 Bucureşti ar conduce, în mod firesc, la iniţierea unor demersuri de încetare a practicilor nelegale şi nicidecum nu poate constitui un temei pentru desfiinţarea, pe calea contenciosului administrativ a structurii menţionate, astfel că în lipsa oricăror argumente concrete, care să ateste faptul că respingerea cererii reclamantului a fost dispusă de prima instanţă cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material(ce ar constitui cadrul legal ce ar permite instanţei să desfiinţeze structuri operative din cadrul S.R.I.) solicitarea de casare a sentinţei este vădit nefondată.

Prin cel de al doilea capăt de cerere reclamantul a solicitat instanţei să oblige pârâta S.R.I. să înfiinţeze structuri de medicina muncii/să angajeze medici de medicina muncii la toate unităţile/structurile componente ale S.R.I., cerere respinsă de instanţa fondului cu motivarea că înfiinţarea unui asemenea cabinet la nivelul fiecărei structuri S.R.I. este o decizie de oportunitate a conducerii care, în urma unei analize poate decide că este sau nu necesar un asemenea cabinet.

Şi cu privire la acest petit Înalta Curte reaminteşte faptul că pe calea contenciosului subiectiv subiecţii de sezină valorifică exclusiv consecinţele încălcării unor drepturi subiective sau ale unor interese legitime private şi numai în mod excepţional şi în subsidiar poate fi invocată, în cazul acestui tip de contencios, încălcarea unui interes legitim public.

Or, admiţând că recurentul reclamant, în virtutea raportului de serviciu, putea circumstanţia necesitatea asigurării serviciilor de medicina muncii la nivelul unităţii în care activa, este neclar care este interesul solicitării înfiinţării unor asemenea structuri în toate unităţile componente ale S.R.I., cerere ce este caracteristică mai degrabă unui contencios obiectiv, al cărei subiect de sezină nu poate fi, însă, reclamantul.

Trecând însă peste aceste constatări, Înalta Curte observă faptul că dispoziţiile invocate de recurentul-reclamant nu susţin obligativitatea înfiinţării unor structuri de medicina muncii în cadrul tuturor unităţilor/structurilor componente ale SRI, cum solicită recurentul-reclamant, sesizând Înalta Curte că sunt relevante, în privinţa dimensionării structurilor de medicina muncii, dispoziţiile art. 27 din Normele generale de protecţia muncii, aprobate prin ordinul comun al Ministerului Muncii şi Solidarităţii sociale şi Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 508/933 din 2002, potrivit cărora la stabilirea structurii organizatorice de protecţia muncii se va ţine seama de volumul activităţii desfăşurate (nr. de persoane, volum producţie etc), riscurile de accidente si îmbolnăvire si modul de organizare a activităţii.

Aşadar, admiterea unui petit de genul celui formulat de reclamant la nr. (II) din cererea de chemare în judecată, sub condiţia demonstrării calităţii ce i-ar permite introducerea unei acţiuni în contencios obiectiv(neîndeplinită, cum s-a subliniat mai sus) ar presupune o motivare adecvată în fapt cu privire la îndeplinirea, în privinţa tuturor structurilor SRI, a indicatorilor necesari pentru constituirea structurilor de medicina muncii, motivare ce nu există.

Prin capătul (III) de cerere, recurentul-reclamant a solicitat obligarea SRI să modifice Ordinul prim-adjunctului directorului S.R.I. nr. 0205 din 01.10.2013, în sensul numirii sale pe o funcţie în cadrul Structurilor de Resurse Umane din cadrul U.M. 0862 Bucureşti sau U.M. 0167 Bucureşti.

Motivând acest capăt de cerere, reclamantul a arătat, în esenţă, că este necesară modificarea ordinului în discuţie întrucât executarea acestuia presupune derularea, de activităţi profesionale care exced cadrului legal şi care, în plus, îi afectează grav starea de sănătate.

Soluţionând acţiunea reclamantului sub acest aspect, instanţa fondului a constatat că este neîntemeiată, cu motivarea prezentată în considerentele sentinţei atacate.

Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei fondului nu este afectată de motivul de casare invocat de recurentul-reclamant şi anume acela prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, Înalta Curte subliniază faptul că mobilitatea cadrelor militare rămâne guvernată de principiul enunţat prin dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, potrivit căruia încadrarea ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în funcţii se face ţinând seama de nevoile forţelor armate, de competenţa şi conduita morală ale acestora.

Reglementând instituţia mutării cadrelor militare, art. 76 alin. (1) din legea anterior citată prevede că mutarea cadrelor militare dintr-o unitate în alta, precum şi în cadrul aceleiaşi unităţi se efectuează o singură dată pe an, cu excepţia situaţiilor deosebite stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.

Rezultă, aşadar, din cuprinsul dispoziţiilor legale ce guvernează statutul cadrelor militare faptul că legiuitorul nu a consfinţit un drept subiectiv al cadrului militar la mutarea în altă unitate în funcţie exclusiv de solicitarea acestuia din urmă, astfel că solicitarea de mutare presupune o analiză de oportunitate, cu luarea în considerare a celor prevăzute la art. 74 alin. (1) din Legea nr. 80/1995.

Prin Ordinul nr. 0205 din 1.10.2013 recurentul-reclamant a fost mutat la cererea sa, însă nu la unităţile la care a solicitat mutarea (U.M. 0862 sau U.M. 0167) ci la U.M. 0289 Bucureşti.

Aserţiunile recurentului-reclamant, în sensul că se impune modificarea Ordinului nr. 0205 din 1.10.2013, în sensul mutării sale la una din cele două unităţi, întrucât acestea corespund pregătirii sale personale şi profesionale precum şi necesităţii protejării stării sale de sănătate, nu pot conduce la reformarea sentinţei atacate, nefiind reliefat niciun argument concret de natură a demonstra faptul că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material incidente în materia mutării cadrelor militare.

Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat mai sus, prima instanţă a rezolvat corect această chestiune litigioasă, pornind de la concluzia conformă prevederilor Legii nr. 80/1995, aceea potrivit căreia mutarea cadrelor militare este subordonată, în primul rând, dezideratului asigurării intereselor unităţii, astfel că nemulţumirea reclamantului cu privire la unitatea la care a fost mutat nu constituie un argument suficient pentru a dispune altfel asupra cererii de mutare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă faptul că în motivarea recursului său reclamantul nu circumstanţiază care sunt acele aspecte ale pregătirii sale personale şi profesionale ori afecţiunile medicale care-l fac mai mult sau mai puţin apt să desfăşoare activitatea în unitatea militară la care a fost mutat şi care recomandă, totodată, desfăşurarea activităţii numai într-una din cele două unităţi la care a solicitat mutarea, astfel că şi această critică denotă, pe de o parte, un grad înalt de generalitate şi, pe de altă parte, faptul că pretinsa schimbare a locului de muncă nu este motivată, în realitate, de necesitatea protejării sănătăţii sale ci pur şi simplu este expresia voinţei recurentului-reclamant.

Raportându-se la paragrafele de mai sus, recurentul susţine că instanţa de fond a respins în mod nelegal proba cu expertiză medicală, singura probă în măsură să stabilească dacă starea de sănătate a sa îi permitea să desfăşoare activităţi în poziţia şezând prelungit/de birou şi care ar fi evidenţiat capacitatea redusă de muncă a reclamantului din motive medicale pentru a realiza activităţile profesionale în anul 2013.

Aprecierea instanţei fondului pe marginea pertinenţei, concludenţei şi utilităţii unei probe nu poate face, însă, obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, instanţă îndrituită, potrivit dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ., să verifice exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Spre deosebire de vechea reglementare de drept procesual civil, unde C. proc. civ. din 1865 (art. 304 indice 1) permitea instanţei de recurs să verifice cauza sub toate aspectele, atunci când hotărârea atacată nu era susceptibilă de apel, Legea 134/2010 reprezentând actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde o atare prevedere astfel că şi în cazul în care hotărârea primei instanţe nu este susceptibilă de apel, recursul declarat împotriva acesteia se supune rigorilor prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin capătul de cerere (IV) reclamantul a solicitat instanţei să anuleze actul administrativ prin care i-a fost acordat calificativul de "corespunzător" de către reprezentanţii U.M. 0735 Ploieşti, ca urmare a aprecierii de serviciu a sa pe perioada 01.01.2013 - 30.09.2013 şi să-i reevalueze/să oblige S.R.I. să-i reevalueze activitatea profesională pe perioada vizată, în sensul acordării calificativului de "foarte bun", precum şi să emită un alt act administrativ/o altă apreciere de serviciu care să ateste acest lucru.

Similar, prin capătul de cerere (V) reclamantul a contestat actul administrativ prin care i-a fost acordat calificativul de "corespunzător" de către reprezentanţii U.M. 0289 Bucureşti, ca urmare a aprecierii de serviciu pe anul 2013 şi a solicitat instanţei să-i reevalueze/să oblige S.R.I. să-i reevalueze activitatea profesională pe perioada vizată, în sensul acordării calificativului de "foarte bun", precum şi să emită un alt act administrativ/o altă apreciere de serviciu care să ateste acest lucru.

Soluţionând acţiunea reclamantului sub aspectul contestaţiei la calificativele acordate, prima instanţă a constatat faptul că reclamantul a fost evaluat parţial pentru activitatea desfăşurată în cadrul U.M. 0735 Ploieşti în perioada 1.01.2013-30.09.2013, iar evaluarea finală (anuală) a fost efectuată de către reprezentanţii U.M. 0289 Bucureşti unde reclamantul a fost mutat. Apare evident şi procedural ca pentru perioada în care a funcţionat la Ploieşti să fie evaluat de comisia de evaluare a acestei unităţi.

Se arată, în continuare, în considerentele sentinţei, că în documentaţia ce a stat la baza aprecierilor de serviciu, acte cu caracter " strict secret", analizate de instanţă în procedura specială, rezultă că pentru realizarea aprecierilor de serviciu au fost numite comisii de evaluare, care au analizat activitatea profesională a reclamantului. Aprecierile acestor comisii i-au fost aduce la cunoştinţa acestuia, care la rândul său, a avut posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere.

Din această perspectivă, judecătorul fondului a reţinut că pentru realizarea aprecierilor de serviciu a fost respectată procedura regulamentară.

În acelaşi context, prima instanţă a subliniat că este inadmisibilă solicitarea reclamantului de înlocuire a calificativului "corespunzător" cu calificativul " foarte bun", dat fiind faptul că acordarea calificativului este atributul exclusiv al comisiei de evaluare, care analizează în mod nemijlocit activitatea profesională a cadrului militar, instanţa de judecată fiind chemată doar să verifice respectarea procedurii de evaluare.

Cu privire la modalitatea de soluţionare a contestaţiei împotriva calificativelor obţinute, recurentul-reclamant a criticat sentinţa primei instanţe, susţinând, în primul rând, că instanţa de fond a ignorat faptul că Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012 privind aprecierile de serviciu ale cadrelor militare în activitate din cadrul Serviciului Român de Informaţii, cât şi noul D.. din anul 2013 şi Ordinele Directorului S.R.I. privind aprecierile de serviciu ale cadrelor militare în activitate din cadrul Serviciului Român de Informaţii care au fost aplicate până în anul 2012 - inclusiv D.. nr. S/1173/29.07.2008 sunt nelegale, deoarece încalcă dispoziţiile imperative din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Constată Înalta Curte că simpla afirmaţie a recurentului-reclamant, în sensul că actele anterior menţionate ar fi nelegale, nu poate conduce la înlăturarea aplicabilităţii acestora, în condiţiile în care recurentul nu numai că demonstrează anularea acestora, pe calea unei hotărâri judecătoreşti cu această finalitate, dar nici iniţierea demersurilor prevăzute de Legea nr. 554/2004 pentru controlul judecătoresc al actelor administrative pretins nelegale.

O a doua critică a recurentului-reclamant la adresa sentinţei atacate vizează considerentele judecătorului fondului, prin care se reţine că instanţa de contencios administrativ nu poate proceda la acordarea calificativului pentru activitatea desfăşurată, atribuţie ce cade exclusiv în sarcina comisiilor de evaluare.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte subliniază faptul că instanţa de contencios administrativ are îndrituirea de a cerceta respectarea procedurii de evaluare şi, în situaţia în care constată abateri de la aceasta, cu consecinţe prejudiciabile pentru evaluarea cadrului militar, soluţia legală este cea de obligare a evaluatorului la reluarea procedurii şi nicidecum aceea de a proceda ea însăşi(instanţa) la acordarea unui alt calificativ, pentru că o hotărâre astfel pronunţată ar fi afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Similar funcţiei publice, evaluarea activităţii cadrului militar este de competenţa superiorului ierarhic nemijlocit, acesta fiind plasat în cea mai adecvată poziţie pentru aprecierea rezultatelor profesionale a celui evaluat.

Procedând la verificarea legalităţii actelor întocmite de organele competente sub aspectul evaluării activităţii profesionale, instanţa de contencios administrativ poate dispune anularea acestora atunci când procedura prevăzută pentru evaluare a fost încălcată, neexistând niciun argument valid sub acest aspect în speţă sau atunci când circumstanţele cauzei denotă, cu evidenţă, că aprecierea cadrului militar reflectă o manieră discreţionară de evaluare, cu ignorarea vădită a rezultatelor concrete ale activităţii, ipoteză de departe neîndeplinită în cauză.

Astfel cum a reţinut şi instanţa fondului, Înalta Curte a constatat, analizând documentele depuse la compartimentul de informaţii clasificate, faptul că a fost respectată procedura de evaluare dar mai ales că este nesusţinută afirmaţia recurentului-reclamant, în sensul că aprecierea activităţii sale este rezultatul unei analize părtinitoare şi în scop de discreditare a sa.

Probatoriul administrat de pârâţi sub acest aspect şi care este cunoscut recurentului-reclamant (aspect ce reiese din observarea documentaţiei clasificate), relevă faptul că fiecare indicator de performanţă profesională a făcut obiectul unei analize adecvate a evaluatorului, concluziile expuse fiind motivate iar contestaţia formulată de reclamant cu privire la calificativele acordate pentru activitatea desfăşurată în cele două unităţi militare a fost examinată şi respinsă motivat, astfel că pretinsul caracter discreţionar al activităţii desfăşurate din perspectiva evaluării activităţii recurentului-reclamant nu are suport.

Nu lipsit de relevanţă, pentru aprecierea obiectivităţii procesului de evaluare, este faptul că şi pentru anul 2013 recurentul reclamant a obţinut un calificativ similar celor obţinute pentru activitatea desfăşurată anterior.

Aşa cum a arătat intimata pârâtă SRI, calificativele obţinute de recurentul-reclamant începând cu anul 2007 au fost "corespunzător", 2008 "mediocru", 2009 "necorespunzător", 2010 "corespunzător", 2011 "corespunzător", 2012 "corespunzător", 2013 "corespunzător", aspecte confirmate de documentele clasificate puse la dispoziţia instanţei.

Fără a fi învestită cu aprecierea legalităţii actelor întocmite pe marginea activităţii profesionale a recurentului-reclamant anterior anului 2013, Înalta Curte subliniază faptul că, în ipoteza în care calificativele anterioare ar fi fost net superioare, inconsecvenţa reprezentată de acordarea unui calificativ mult inferior ar fi ridicat semne de întrebare cu privire la obiectivitatea evaluării or, o atare premisă nu există în cauza de faţă şi, mai mult, actele întocmite pe marginea evaluării activităţii recurentului-reclamant în anul 2013 relevă faptul că nu au fost remediate carenţele reţinute cu prilejul evaluărilor anterioare.

În concluzie, Înalta Curte constată inexistenţa oricărui argument valabil, de natură a susţine concluzia recurentului-reclamant, potrivit căreia evaluarea activităţii sale în anul 2013 este rezultatul unui exces de putere.

Neîntemeiat este şi capătul de cerere (VI), a apreciat instanţa fondului, reţinând că nu există niciun temei privind numirea într-o funcţie raportată la vechimea şi experienţa profesională, precum şi acordarea gradului militar corespunzător, corespunzător calificativului "foarte bun", după cum apare neîntemeiată şi solicitarea reclamantului de a-i fi indexată/actualizată solda militară cu diferenţele între gradul militar deţinut şi gradul militar considerat a-i fi cuvenit, dacă nu existau evaluările din anul 2013.

Sentinţa civilă atacată reflectă o aplicare a principiului "accesoriul urmează soarta principalului", reţinând Înalta Curte faptul că solicitările recurentului-reclamant sub aceste aspecte au fost promovate în considerarea unui calificativ superior, ce ar fi permis numirea în funcţia vizată de reclamant. În contextul în care instanţa fondului a respins contestaţia formulată de reclamant cu privire la calificativ, soluţia de respingere a capătului de cerere condiţionat de anularea calificativului contestat este la adăpost de critică.

Prin capătul (VIII) din cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să oblige intimata-pârâtă S.R.I. să îi deconteze contravaloarea transportului aferent mutării din Garnizoana Ploieşti (de la U.M. 0735 Ploieşti) în Garnizoana Bucureşti (la U.M, 0289 Bucureşti), în temeiul art. 9 lit. d) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi în baza Ordinului prim-adjunctului directorului S.R.I. nr. 0205 din 01.10.2013.

Cu privire la acest capăt de cerere, judecătorul fondului reţine că pentru a beneficia de decontarea cheltuielilor de transport la mutarea într-o altă garnizoană, data prezentării ofiţerului în unitate trebuie să corespundă cu data din documentul justificativ al decontării transportului.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamantul a fost mutat prin Ordinul nr. 205/1.10.2013, data prezentării la unitate fiind 07.10.2013, însă în solicitarea de decontare a transportului reclamantul a ataşat un bon cu data 13.10.2013, astfel încât structurile financiare competente au apreciat că nu pot deconta cheltuielile pretinse în raport de documentul justificativ menţionat.

În atare context, se impune menţinerea sentinţei sub acest aspect, fiind legală concluzia primei instanţe, în sensul că nu poate fi dispusă decontarea unor cheltuieli de mutare în baza unui document justificativ ce atestă efectuarea acestor cheltuieli la o dată ulterioară mutării.

De asemenea, cu privire la solicitarea de acordare a normei de hrană(capătul IX) din cerere, curtea de apel a reţinut că în perioada internării în Spitalul Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" reclamantul a beneficiat de compensaţia bănească a normei de hrană. În aceste condiţii, cererea apare ca neîntemeiată.

În cuprinsul memoriului de exercitare a căii de atac recurentul-reclamant susţine, la rândul său, că a beneficiat de decontarea drepturilor pretinse, dar acest lucru s-a întâmplat abia la data de 22.10.2014, la aproximativ şase luni de la data introducerii prezentei acţiuni.

În atare împrejurări nu este clar care sunt motivele pentru care recurentul-reclamant solicită, în continuare, plata unor drepturi ce i-au fost achitate, cerere lipsită de orice suport.

Nici eroarea sesizată corect de recurentul-reclamant cu privire la considerentele sentinţei, din care ar rezulta că ar fi avut loc două internări ale reclamantului, nu este de natură a conduce la reformarea hotărârii primei instanţe, esenţial pentru aprecierea legalităţii soluţiei judecătorului fondului fiind faptul că în cursul judecării cauzei au fost achitate drepturile pretinse de reclamant.

Prin cel de al zecelea capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea S.R.I. să permită scoaterea sa la raport în faţa directorului S.R.I., cerere respinsă de instanţa fondului cu motivarea că reclamantul avea posibilitatea de a aduce la cunoştinţa şefului său ierarhic cele constatate, nefiind obligatorie primirea la raport chiar de către directorul general al SRI.

Pentru a incidentă ipoteza unui refuz nejustificat este necesar a fi demonstrat în cauză faptul că refuzul de a soluţiona favorabil cererea se bazează pe depăşirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere, susţine instanţa fondului, premisă ce nu este dovedită în cauză.

Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că sentinţa primei instanţe reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor citate chiar de către recurentul-reclamant, respectiv Regulamentul de ordine interioară în unitate, publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 5 decembrie 2012.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 126, 128 şi 134 din Regulamentul anterior citat rezultă faptul că militarul are dreptul de a raporta comandanţilor săi pretinsele abateri sau infracţiuni de care a luat cunoştinţă, sesizare ce trebuie formulată în cuprinsul unui raport, personal sau în scris.

Nu rezultă, însă, din cuprinsul dispoziţiilor citate de recurentul-reclamant, faptul că în cazul sesizărilor cu privire la conduita unui comandant este obligatorie primirea personală, la raport, a militarului care formulează o astfel de sesizare, astfel că nu este demonstrată, nici în acest caz, pronunţarea sentinţei cu încălcarea unei norme de drept material.

Prin capătul (XI) din cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea S.R.I. să îi comunice dacă, la nivelul anului 2014, se regăsesc foşti lucrători/angajaţi şi informatori/colaboratori ai fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne (fosta Securitate comunistă) în funcţii de comandă/conducere în cadrul S,R.L, respectiv în unităţile/structurile componente ale instituţiei, precum şi dacă au existat şi/sau există ofiţeri acoperiţi ai S.R.I. în rândul magistraţilor şi al reprezentanţilor mass-media din România, în cazul în care răspunsul la vreuna dintre întrebări sau la ambele întrebări este pozitiv, să-i comunice numele acestora.

Soluţionând acţiunea reclamantului sub acest aspect, prima instanţă subliniază faptul că potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, SRI organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.

De asemenea, potrivit art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, personalul operativ al Serviciului Român de informaţii îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale.

Or, în aceste condiţii, o cerere de deconspirare a agenţilor acoperiţi ai SRI, fără o justificare solidă a interesului personal, care să fie mai presus de interesul naţional apare, cel puţin, ca fiind neîntemeiată, concluzionează instanţa fondului.

Susţine recurentul-reclamant că hotărârea curţii de apel este criticabilă, făcând trimitere la dispoziţiile legale care instituie interdicţii şi incompatibilităţi, ce ar justifica promovarea acţiunii sale.

Astfel, reţine Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 14/1992, nu pot activa în Serviciul Român de Informaţii aceia care, făcând parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii şi colaboratorii securităţii, precum şi foştii activişti ai partidului comunist, vinovaţi de fapte îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Dat fiind specificul activităţii S.R.I. şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 14/1992, potrivit cărora personalul operativ al Serviciului Român de Informaţii îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale, Înalta Curte apreciază că pentru verificarea respectării dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 14/1992 reclamantul nu are la îndemână procedura de acces la informaţiile de interes public, prevăzută de Legea nr. 544/2001, care, de altfel, exceptează informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate de la accesul liber al cetăţenilor.

În acelaşi timp, Înalta Curte subliniază faptul că activitatea intimatei pârâte SRI este supusă controlului parlamentar, exercitat de comisia comună desemnată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993.

Prin urmare, verificarea respectării prevederilor legale de către intimata-pârâtă cu prilejul desfăşurării activităţii sale operative dar şi a încadrărilor realizate face obiectul controlului parlamentar.

În acelaşi sens, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prevede că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii.

Încălcarea dispoziţiilor alin. (1) conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror, prevede art. 7 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Persoanele prevăzute la alin. (1) completează anual o declaraţie olografă pe propria răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu de informaţii. Declaraţiile se depun şi se arhivează la compartimentul de resurse umane.

Acelaşi articol prevede, la alin. (4), faptul că serviciilor de informaţii le este interzis să racoleze persoanele prevăzute la alin. (1) ca lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori. Încălcarea acestei interdicţii este infracţiune împotriva independenţei justiţiei şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. În cazul în care infracţiunea este comisă de un ofiţer cu funcţii de conducere sau la instigarea acestuia, limitele pedepsei se majorează cu jumătate. Tentativa se pedepseşte.

Verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile prevăzute la alin. (3) se face, însă, nu în condiţiile accesului la informaţiile de interes public ci potrivit procedurii prevăzute de acelaşi text de lege.

În acest sens, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 prevede că verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile de neapartenenţă se realizează individual pentru fiecare declaraţie de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, anual, din oficiu, sau ori de câte ori este sesizat de Ministerul Justiţiei, secţia pentru judecători sau secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul sau procurorul vizat.

(6) Rezultatul verificărilor se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane.

(7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (5) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile.

În fine, recurentul-reclamant nu a indicat nici care ar fi acele dispoziţii legale care permit deconspirarea, pe calea procedurii de acces la informaţiile de interes publică, a unor pretins colaboratori reprezentanţi ai mass-media din România, context în care critica acestuia, circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Prin capătul de cerere (XII) reclamantul a solicitat instanţei obligarea S.R.I. să declasifice următoarele documente:

- Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.R.I.;

- Regulamentul de organizare şi funcţionare al U.M. 0289 Bucureşti;

- Regulamentul de organizare şi funcţionare al U.M. 0735 Ploieşti;

- Dosarul de personal al său;

- Fişele posturilor ocupate în cadrul S.R.I. la U.M. 0735 Ploieşti şi U.M. 0289 Bucureşti;

- Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012 şi noul Ordin al Directorului S.R.I. de la sfârşitul lunii noiembrie 2013 (de modificare a Ordinului Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012);

- Ordinul prim-adjunctului directorului S.R.I. nr. 0205 din 01.10.2013;

- Agendele de însemnări zilnice ale sale pentru anii 2013 şi 2014 şi cele 3 caiete de învăţământ profesional ale sale;

- Rapoartele de contestare a Aprecierii de serviciu pe perioada 01.01.2013 - 30.09.2013 şi a Aprecierii de serviciu pe anul 2013, hotărârea (Procesul-verbal din data de 28.02.2014) Comisiei U.M. 0289 Bucureşti de cercetare a contestaţiilor la aprecierile de serviciu, precum şi toată documentaţia în baza cărora au fost întocmite respectivele documente şi/sau care au legătură cu speţa, inclusiv probatoriul solicitat în susţinerea cauzei sale;

- Rapoartele/Documentele profesionale în format electronic şi fizic întocmite în perioada ianuarie 2013 - 01.03.2014 în care a desfăşurat activitatea profesională în cadrul U.M. 0735 Ploieşti şi U.M. 0289 Bucureşti;

Alte date/informaţii - indiferent de forma şi suportul de păstrare al acestora (fizica, electronică) - cu privire la perioada 01.01.2013 -01.03.2014, aflate în posesia unităţilor S.R.I. (inclusiv cele întocmite de reprezentanţii U.M. 0289 Bucureşti şi U.M. 0735 Ploieşti, precum şi ai altor structuri ale S.R.I. care fac referire la el).

Soluţionând acest capăt de cerere instanţa fondului a reţinut incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, potrivit cărora orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-au atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ.

Reclamantul nu a făcut dovada faptului că s-a adresat cu această contestaţie la autoritatea care a dispus clasificarea documentelor pentru a declanşa procedura de declasificare, astfel că în aceste condiţii, instanţa fondului a constatat că nu poate fi analizată direct la instanţă o astfel de cerere care nu a fost suspusă anterior analizei autorităţii care a apreciat că se impune clasificarea acelor documente.

În prezenta cale de atac, recurentul-reclamant susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, existând, la dosarul cauzei, dovada faptului că s-a adresat SRI în vederea declasificării documentelor menţionate la capătul XII din acţiune, anterior învestirii instanţei.

Contrar solicitării formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că nu se impune reformarea sentinţei pronunţate în fond nici sub acest aspect, soluţia de respingere a cererii reclamantului fiind conformă prevederilor Legii nr. 182/2002 şi H.G. nr. 585/2002.

Astfel cum a arătat şi judecătorul fondului, prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002 statuează în sensul că orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ.

Trebuie subliniat faptul că prevederile legale anterior enunţate utilizează termenul "contestaţie" şi nu pe acela de cerere, fiind firească o atare circumstanţiere, din moment ce declasificarea nu reprezintă expresia unui drept subiectiv al particularilor ci fie constatarea faptului că informaţia a fost nelegal clasificată fie constatarea îndeplinirii a cel puţin uneia dintre condiţiile prevăzute la art. 20 din H.G. nr. 585/2002.

Altfel spus, declasificarea nu reprezintă obligaţia corelativă unui drept sau interes legitim subiectiv, autoritatea competentă în a dispune asupra clasificării având obligaţia doar de examinare a contestaţiilor formulate de particulari.

Raportat la aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 182/2002 potrivit cărora contestaţia împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că simpla cerere, adresată de reclamant S.RI. în vederea declasificării nu are valoarea unei contestaţii, care trebuie să fiea motivată în fapt şi în drept, în sensul de a preciza elementele concrete în raport de care se apreciază ca fiind nelegală clasificarea unei anume informaţii, durata de clasificare ori nivelul de secretizare.

În al doilea rând şi în condiţiile în care cererile reclamantului ar fi considerate drept contestaţii, în înţelesul art. 20 din Legea nr. 182/2002, Înalta Curte constată că nu poate fi soluţionată favorabil solicitarea recurentului-reclamant, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, cu modificările şi completările ulterioare, informaţiile se declasifică dacă se constată îndeplinirea a cel puţin uneia dintre condiţiile prevăzute la art. 20 din H.G. nr. 585/2002, respectiv:

a)termenul de clasificare a expirat;

b)dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare;

c)nivelul de clasificare a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege.

Aşa cum a arătat intimata-pârâtă prin apărările formulate în faţa instanţei fondului, în cauză că nu sunt întrunite niciunul dintre criteriile menţionate la art. 20 din H.G. nr. 585/2002, întrucât condiţiile de la lit. b) şi c) nu sunt aplicabile în situaţia dată, iar termenele de clasificare ale documentelor nu au expirat.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 14/1992 documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.

În raport de aceste dispoziţii trebuie analizată solicitarea reclamantului, fiind evident că documentele întocmite în legătură cu activitatea profesională a ofiţerilor din cadrul S.R.I. cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 14/1992 după cum şi regulamentele de organizare şi funcţionare a structurilor S.R.I. se circumscriu aceleiaşi categorii, aceea a documentelor interne ale S.R.I., având caracter de secret de stat.

Motivaţia susţinută de recurentul-reclamant, în sensul că declasificarea este necesară pentru ca documentele în cauză să poată fi utilizate ca probe în proces nu susţine un atare demers, cât timp H.G. nr. 585/2002 nu prevede posibilitatea declasificării informaţiilor cu această trăsătură în scopul administrării lor ca mijloace de probă iar, pe de altă parte, administrarea unor astfel de documente în procesele derulate în faţa instanţelor este admisibilă, fără declasificarea lor, dar cu respectarea condiţiilor legale prevăzute pentru accesul la astfel de informaţii.

În fine, afirmaţiile recurentului-reclamant, promovate în cursul judecării cauzei, potrivit cărora clasificarea şi menţinerea clasificării înscrisurilor menţionate a avut loc pentru a ascunde încălcarea legii sunt vădit nefondate, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, secretizarea oricăror documente interne ale SRI corespunde unei exigenţe legale (art. 45 din Legea nr. 14/1992) şi nu exercitării dreptului de apreciere al autorităţilor pârâte.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei atacate, urmând a-l respinge în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol.

Respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 6 din data de 19 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2022.