Lease contract termination: Application of the six-month limitation period under Law No. 554/2004 despite contractual dispute resolution clauses

Şedinţa publică din data de 14 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 21 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR"- S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 404.497,41 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daunele-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea Contractului dintre părţi, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate;

2. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate la pct. l pe intervalul cuprins între data la care societatea noastră avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi în continuare până la data plăţii efective;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 30 iunie 2016, pârâta A. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei:

1. să oblige reclamanta-pârâtă reconvenţională să îi restituie suma de 22.012 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie achitată de pârâtă în baza contractului de închiriere nr. x/23.02.2010;

2. să oblige reclamanta-pârâtă reconvenţională la plata sumei de 1.158,19 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată începând cu data de 30.07.2015 şi până la data de 28.06.2016 (momentul introducerii cererii reconvenţionale), precum şi în continuare până la data plăţii efective;

3. oblige reclamanta-pârâtă reconvenţională la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de pârâtă de prezentul demers judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 6839 din 26 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. S.R.L., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 25 iulie 2017, sub acelaşi nr. de dosar.

Prin încheierea civilă nr. 23 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus trimiterea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 septembrie 2017, sub nr. x/2016*.

La data de 22 martie 2018, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat cerere de restituire a taxei judiciare de timbru pe care a achitat-o în dosarul nr. x/2016 pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată a pârâtei A. S.R.L..

La data de 20 august 2018, pârâta-reclamantă A. S.R.L. a formulat cerere de restituire a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.019,92 RON, ca depăşind cuantumul legal şi fiind aşadar nedatorată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 14 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta-reclamantă A. S.R.L., a respins excepţiile de inadmisibilitate şi prescripţiei dreptului la acţiune invocate de reclamanta-pârâtă CNCF CFR S.A., cu privire la cererea reconvenţională şi a fixat termen la data de 15.03.2018, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 3922 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

(i) a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă;

(ii) a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată;

(iii) a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată;

(iv) a respins cererile de restituire a taxei judiciare de timbre, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs principal reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., iar pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, cât şi împotriva încheierii din 14 februarie 2018.

3.1. Prin recursul principal formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-au susţinut următoarele critici:

- instanţa de fond a încălcat prin sentinţa pronunţată, dispoziţiile art. 1266 coroborat cu art. 1267 N. C. civ. interpretând izolat de ansamblul contractului unele clauze, cu consecinţa reţinerii eronate a împrejurării că nu a operat rezilierea de drept a Contractului de închiriere nr. x/2010 încheiat între părţi, iar pentru aceasta trebuie să se urmeze calea judiciară

- instanta de fond a încălcat prin sentinţa pronunţată, dispoziţiile art. 1549 coroborat cu art. 1550, art. 1552 si art. 1554 N. C. civ., reţinând greşit că "prin dispoziţiile art. 31.1 si 13.2 din contract, aşa cum au fost modificate la data de 23.02.2015, nu sunt prevăzute expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului

- instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei şi nu a verificat îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtului cu privire la plata daunelor interese solicitate în cauză, încălcând astfel principiul forţei obligatorii a acestuia, stipulat la art. 1270 alin. (1) N. C. civ.

- instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind taxa judiciara de timbru datorată de reclamantă, respingând nefondat cererea de restituire în tot a taxei achitate in cauză.

3.2. Prin recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-au invocat următoarele:

- un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aplicând greşit dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Susţine recurenta că, stabilind incidenţa ipotezei reglementată de alin. (2) al art. 11 din LCA privind termenul de prescripţie de 1 an, prima instanţă a interpretat greşit conţinutul clauzelor art. 14.1 şi 14.3 din contractul de închiriere referitoare la modul de soluţionare a divergenţelor dintre părţi, în sensul în care ar exprima voinţa părţilor de a exclude aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

- printr-un alt motiv de recurs invocat de recurentă se susţine nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe considerentul că instanţa de fond a realizat o analiză pur formală a cererii, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluţiei pronunţate. Se argumentează de către recurentă că prima instanţă a procedat nelegal când a respins cererea ca neîntemeiată, fără a analiza modalitatea efectivă în care a încetat contractul de închiriere şi dacă erau întrunite condiţiile pentru restituirea garanţiei de bună execuţie. În opinia sa, motivul şi modalitatea de încetare a contractului sunt reprezentate de acordul părţilor, având în vedere că fiecare dintre părţi şi-a manifestat, în cadrul corespondenţei, propria intenţie de încetare a raporturilor contractuale şi nu prin reziliere unilaterală astfel cum a susţinut CNCF CFR.

- cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi care vizează nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru achitată suplimentar, prin greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 şi cu încălcarea art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul principal formulat de reclamantă, prin care a solicitat: - respingerea în parte a recursului, în ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată; - admiterea în parte a recursului, în ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de reclamantă.

4.2. Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a depus întâmpinare la recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea acestuia în parte, cu consecinţa menţinerii în tot a încheierii de şedinţă din 14.02.2018 şi în parte a sentinţei civile nr. 3922/04.10.2018, ca fiind legale şi temeinicie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva încheierii din 14 februarie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3922 din 4 octombrie 2018, Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aplicând greşit dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Susţine recurenta că, stabilind incidenţa ipotezei reglementată de alin. (2) al art. 11 din LCA privind termenul de prescripţie de 1 an, prima instanţă a interpretat greşit conţinutul clauzelor art. 14.1 şi 14.3 din contractul de închiriere referitoare la modul de soluţionare a divergenţelor dintre părţi, în sensul în care ar exprima voinţa părţilor de a exclude aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, pentru dezlegarea problemei prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubiri, instanţa de fond a considerat că acţiunea nu este prescrisă întrucât nu se aplică termenul de 6 luni reglementat de alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 ci termenul de 1 an prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi articol, criteriul de apreciere utilizat fiind voinţa părţilor rezultată din interpretarea clauzelor contractuale.

În opinia Înaltei Curţi, soluţia adoptată de către instanţa de fond sub aspectul prescripţiei este greşită.

Alineatele (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 prevăd două termene pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ.

Regula în materie este reprezentată de termenul de 6 luni, care are natura unui termen de prescripţie, împlinirea acestuia având ca efect stingerea dreptului la acţiune. Termenul de prescripţie de 6 luni se circumscrie cererilor prin care se urmăreşte anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei şi, începe să curgă de la momente diferite, după caz: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii

Termenul de 1 an, reglementat de alin. (2) al art. 11 este un termen limită până la care poate fi introdusă acţiunea, deci un termen de decădere, aplicabil în situaţii de excepţie şi numai pentru motive temeinice, stabilite ca atare de instanţa de contencios administrativ.

În cauză, acţiunea cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ are ca obiect despăgubiri rezultate din rezilierea, prin acord, a unui contract de închiriere iar pentru a stabili incidenţa ipotezei de excepţie privind aplicabilitatea termenului de prescripţie de 1 an, judecătorul fondului a apreciat cca fiind motiv justificat împrejurarea că voinţa reală a părţilor la încheierea contractului a fost aceea de a fi aplicat termenul de 6 luni prevăzut ca regulă de alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Or, instanţa de control judiciar consideră că un eventual acord al părţilor contractante de a deroga de la prevederile legale nu poate fi asimilat noţiunii de motiv întemeiat utilizată de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/200, dat fiind faptul că, pe de o parte, nu este permis ca prin convenţie părţile să aleagă eludarea prevederilor legale iar pe de altă parte, din interpretarea clauzelor art. 14.1 şi 14.3 din contractul de închiriere referitoare la modul de soluţionare a divergenţelor dintre părţi nu se poate concluziona în sensul reţinut de prima instanţă.

Astfel, art. 14.1 şi 14.3 din contract prevăd că pentru soluţionarea amiabilă a litigiilor apărute este prevăzut un termen de 15 zile de la apariţia acestora şi un altul de 15 zile care curge de la începerea acestor tratative, după împlinirea căruia se puteau sesiza instanţele judecătoreşti competente.

Asemenea clauze, chiar şi interpretate, nu sunt în măsură să conducă la concluzia că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a opta pentru neaplicarea termenului de prescripţie de 6 luni pentru promovarea acţiunii în justiţie, astfel cum se prevede la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Chiar dacă, astfel cum susţine intimata reclamantă, legiuitorul nu a definit noţiunea de motive temeinice, lăsând la aprecierea judecătorului încadrarea anumitor situaţii în această ipoteză, este neîndoielnic că au fost avute avute în vedere acele împrejurări obiective, insurmontabile care pun persoanele ce se consideră vătămate în imposibilitatea de a promova acţiunea în instanţă în termenul de 6 luni, instituit ca regulă generală.

Prin urmare, în mod greşit a apreciat prima instanţă că atât voinţa părţilor cu privire la soluţionarea litigiilor, cât şi situaţia de fapt rezultată din înscrisurile depuse constituie motive temeinice în sensul prevăzut de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) referitoare la termenul de prescripţie de 6 luni.

În ceea ce priveşte respectarea termenului general de prescripţie de 6 luni în care reclamanta a formulat acţiunea în despăgubiri, instanţa de control judiciar reţine că, la data de 23.02.2010, între CNCF CFR S.A., în calitate de locator, şi A. S.R.L., în calitate de locatar, a intervenit Contractul de închiriere nr. x/23.02.2010 având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Dolhasca - Fălticeni, contractul fiind ulterior modificat prin semnarea Actului Adiţional nr. 1/28.04.2014 şi a Actului Adiţional nr. 2/23.02.2015.

Prin Notificarea de reziliere nr. x/15.06.2015 CNCF CFR a adus la cunoştinţa A. S.R.L. sumele cu privire la care se consideră îndreptăţită, solicitând achitarea acestora iar ulterior transmiterii Notificării de reziliere, CNCF CFR a emis şi comunicat factura nr. x din 22.06.2015 pentru daunele-interese solicitate.

Notificarea de reziliere urmată de emiterea şi comunicarea facturii aferente daunelor-interese solicitate este în mod evident o veritabilă procedură prealabilă, în sensul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul A. S.R.L. la plângerea prealabilă s-a materializat în Adresa nr. x/29.06.2015 prin care sunt refuzate la plată mai multe facturi, inclusiv Factura nr. x din 22.06.2015 cu motivarea că suma nu este certă, lichidă şi exigibilă, iar solicitarea este lipsită de temei legal şi contractual.

Prin urmare, fie că se are în vedere data Notificării de reziliere trimisă de CNCF CFR la 15.06.2015, sau data răspunsului la plângerea prealabilă transmis de A. S.R.L. la data de 29.06.2015, termenul de prescripţie de 6 luni se împlinea cel mai târziu în decembrie 2015.

Cum însă CNCF CFR a introdus acţiunea care face obiectului prezentului litigiu la data de 21.04.2016, acţiunea se impunea a fi respinsă ca prescrisă.

Printr-un alt motiv de recurs invocat de recurenta se susţine nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe considerentul că instanţa de fond a realizat o analiză pur formală a cererii, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluţiei pronunţate.

Se argumentează de către recurentă că prima instanţă a procedat nelegal când a respins cererea ca neîntemeiată, fără a analiza modalitatea efectivă în care a încetat contractul de închiriere şi dacă erau întrunite condiţiile pentru restituirea garanţiei de bună execuţie. În opinia sa, motivul şi modalitatea de încetare a contractului sunt reprezentate de acordul părţilor, având în vedere că fiecare dintre părţi şi-a manifestat, în cadrul corespondenţei, propria intenţie de încetare a raporturilor contractuale şi nu prin reziliere unilaterală astfel cum a susţinut CNCF CFR.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

Instanţa de control judiciar apreciază că motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României. Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigenţa procesului echitabil este îndeplinită şi în cazul unei motivări a soluţiei pe scurt, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi.

Or, cu privire la cererea reconvenţională, prima instanţă concluzionează în sensul că:

"Aşadar, pentru rezilierea contractului ca urmare a neexecutarii obligaţiilor, reclamanta-pârâtă trebuie să urmeze calea judiciară, motiv pentru care acţiunea este neîntemeiată. Pentru aceleaşi motive, şi cererea reconventională prin care se solicită restituirea garanţiei de bună execuţie este neîntemeiată, problema urmând a fi soluţionată în cadrul acţiunii judiciare de reziliere a contractului."

În contextul arătat, faptul că, în speţă, recurenta A. S.R.L. nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la concluzia că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente în speţă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi care vizează nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru achitată suplimentar, prin greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 şi cu încălcarea art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte îl consideră nefondat, prima instanţă reţinând correct aplicabilitatea disp. art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, care dispun că cererile având ca obiect contracte administrative se taxează la valoare.

În cee ace priveşte recursul declarant de reclamanta CNCF CFR, având în vedere considerentele şi soluţia adoptate de instanţa de control judiciar referitor la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în sensul admiterii acesteia şi respingerii acţiunii ca fiind prtescrisă, devine inutilă analiza celorlate aspectele susţinute prin motivele de recurs, situaţie în care, pe cale de consecinţă, prin prsima dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul formulat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

Având în vedere aceste considerente, în raport de criticile invocate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, se va recursul incident declarat de pârâta, se vor casa încheierea şi, în parte, sentinţa atacate şi, rejudecând, va fi respinsă cererea principală, ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3922 din data de 4 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva încheierii din 14 februarie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3922 din 4 octombrie 2018, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Casează încheierea şi, în parte, sentinţa atacate şi, rejudecând:

Respinge cererea principală, ca fiind prescrisă.

Menţine restul dispoziţiilor din sentinţa atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2022.