Admissibility of constitutional challenge to domestic competition law limitation period interpreted via CJEU preliminary ruling

Şedinţa publică din data de 03 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29 mai 2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Concurenţei şi Preşedintele Consiliului Concurenţei, a solicitat:

1. în principal:

1.1 anularea Deciziei nr. 13 din 14.04.2015 referitoare la investigaţiile declanşate prin Ordinele nr. 315, 316, 317 şi 318 din 07 septembrie 2009 şi conexate prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 856/18.07.2012, ca nelegală şi netemeinică şi, pe cale de consecinţă, exonerarea societăţii de la plata amenzii în cuantum de 4.693.436 RON stabilită prin Decizia C. civ.;

1.2. anularea Ordinului nr. 318/07.09.2045- prin care a fost dispusă începerea investigaţiei împotriva societăţilor B. S.R.L., C. S.R.L., B. S.R.L. şi furnizorii acestora (în speţă A.), pe piaţa comercializării de produse alimentare din România;

1.3. anularea Ordinului nr. 856/18.07.2012 prin care s-a dispus conexarea investigaţiilor dispuse prin Ordinele nr. 315, 316, 317 şi 318 din data de 07 septembrie 2015.

2. în subsidiar, în măsura în care Decizia C. civ. şi Ordinele Consiliului Concurenţei care stau la baza acesteia, nu vor fi anulate,

2.1. reducerea sancţiunii aplicate, luând în considerare şi principiul proporţionalităţii sancţiunii, faţă de faptul că pârâta a procedat la incorecta aplicare a legii mai favorabile şi totodată a procedat la o greşită individualizare a sancţiunii aplicate societăţii, în raport cu situaţia de fapt şi prevederile legale incidente.

3. obligarea Consiliului Concurenţei la achitarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1658 din 18 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Preşedintele Consiliului Concurenţei şi a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Concurenţei şi Preşedintele Consiliului Concurenţei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 18 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

4. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-308/19 şi apărările formulate cu privire la această cerere

4.1. La termenul de judecată din 28 septembrie 2021, recurenta - reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-308/19, apreciind că dispoziţiile legale cuprinse în art. 62 din Legea nr. 21/1996 interpretat sunt lipsite de legitimitate constituţională, prin raportare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În motivarea cererii, recurenta a arătat, în esenţă, că prin soluţionarea cauzei C-308/19 Consiliul Concurenţei c. D. S.R.L., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a impus un nou conţinut reglementator al art. 62 din Legea Concurenţei, aspect care justifică verificarea articolului interpretat din perspectivă constituţională.

4.2. Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a depus un punct de vedere prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, iar, pe fond, a susţinut că excepţia de neconstituţionalitate trebuie respinsă.

4.3. Pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a constituit dosarul asociat nr. x/2015, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

5. Soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-308/19

Prin încheierea din 09 noiembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca inadmisibilă.

6. Recursul declarat împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

Împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii recurate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că motivarea primei instanţe contravine dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale care delimitează atribuţiile puterii judecătoreşti, aceasta încălcând atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale de verificare a concordanţei unei dispoziţii legale cu Constituţia, substituindu-se, astfel, instanţei de contencios constituţional.

În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că nu există nicio prevedere legală ori constituţională care să justifice tendinţa instanţei judecătoreşti de a trasa limitele de competenţă ale Curţii Constituţionale, aşa cum pretinde prima instanţă prin decizia de respingere a sesizării Curţii Constituţionale şi a solicitat să se constate că, deşi instanţa creează aparenţa că admisibilitatea cererii formulate de A. a fost cercetată prin raportare la condiţiile prevăzute la art. 29 din Legea 47/1992, în realitate aceasta face o veritabilă analiză pe fond a criticilor de constituţionalitate aduse de societatea recurentă, aspect care, desigur, nu se înscrie în limitele constituţionale ale puterii judecătoreşti, astfel cum sunt acestea delimitate de competenţele Curţii Constituţionale.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că încheierea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 3 şi ale art. 29 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Recurenta-reclamantă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind sesizarea Curţii Constituţionale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, considerând că prevederile art. 62 din Legea concurenţei, interpretat prin Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-308/19 sunt contrare dispoziţiilor imperative şi prioritare ale Constituţiei României, ale CEDO şi chiar ale dreptului UE, ceea ce determină admisibilitatea controlului de constituţionalitate al textului aplicabil în această formă.

Totodată, a susţinut că potrivit doctrinei de specialitate excepţiile de neconstituţionalitate sunt deopotrivă admisibile în ceea ce priveşte interpretarea şi modul de aplicare a unui text de lege în practică şi, în condiţiile în care instanţele naţionale conturează deja o practică în sensul respingerii apărărilor formulate cu privire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, consideră că această interpretare a instanţelor naţionale, grefată pe raţionamentul expus de instanţa de contencios european, înfrânge principiul legalităţii şi pe cel al neretroactivităţii legii, consacrate la nivel constitutional.

Astfel, deşi, în aparenţă, neconformitatea invocată ar putea fi considerată o problemă de aplicare a legii la situaţia concretă dedusă judecăţii, practica cvasiunitară a instanţelor cu privire la dispoziţiile criticate de recurentă ridică, în opinia sa, suspiciuni de neconstituţionalitate şi se impune a fi analizată de Curtea Constituţională.

De altfel, prin Încheierea finală din data de 24 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa supremă a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la conformitatea constituţională a dispoziţiilor criticate în cauză.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-reclamantă a invocat cauza Tarrico 2 (cauza C-42/17), amintind faptul că, fiind sesizată cu aprecierea constituţionalităţii unei norme interpretate de Curtea de la Luxemburg, Curtea Constituţională a Italiei (Corte costituzionale) a ridicat, de asemenea, problema raportului/concilierii între interpretarea oferită unei dispoziţii privitoare la regimul prescripţiei dreptului de a sancţiona o faptă penală, acestui regim fiindu-i asimilate, potrivit jurisprudenţei constante a CEDO şi CJUE, şi cauzele privind faptele de concurenţă neloială şi principiul legalităţii, înţeles inclusiv din perspectiva componentelor sale de claritate şi precizie.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susţinut şi concluzii cu privire la fondul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, învederând că art. 62 din Legea concurenţei interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, respectiv principiul legalităţii şi principiul neretroactivităţii legii.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea încheierii recurate, ca temeinică şi legală.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea recurată, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încadrate de recurenta-reclamantă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, recurenta a susţinut că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale încalcă art. 3 şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanţa a procedat la o veritabilă analiză pe fond a criticilor de neconstituţionalitate aduse de societatea recurentă, substituindu-se astfel în atribuţiile instanţei de contencios constituţional.

Or, din considerentele încheierii recurate nu rezultă o astfel de împrejurare, instanţa analizând excepţia de neconstituţionalitate doar prin prisma condiţiilor de admisibilitate ale sesizării, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformităţii textelor de lege contestate cu normele constituţionale.

Înalta Curte aminteşte că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se formulează de o parte din proces în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea litigiului, întrucât Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa de judecată efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Într-adevăr, calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate dar, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În acest sens, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 3 şi ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Instanţa de control judiciar are în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile".

Prin urmare, obiectul recursului reglementat de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din Legea nr. 47/1992.

Recurenta susţine că este admisibilă cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte interpretarea şi modul de aplicare a unui text de lege în practică, în condiţiile în care, urmare a pronunţării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-308/19, instanţele naţionale conturează deja o practică în sensul respingerii apărărilor formulate cu privire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, această practică cvasiunitară a instanţelor cu privire la dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 21/1996, ridicând în opinia sa suspiciuni de neconstituţionalitate, impunându-se, în consecinţă, a fi analizată de Curtea Constituţională.

Prin urmare, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, reţine că, prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenta-reclamantă vizează, în fapt, rezolvarea unei probleme de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, în sensul dorit de aceasta prin cererea de recurs, problematică ce intră însă în competenţa exclusivă a instanţei de control judiciar.

Cu alte cuvinte, criticile formulate de recurentă nu se circumscriu controlului de constituţionalitate pe care îl poate realiza Curtea Constituţională întrucât privesc o problemă de interpretare a prevederilor care fac obiectul excepţiei.

Din jurisprudenţa constantă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale rezultă, pe de o parte, că modul de interpretare a unor prevederi legale nu este de competenţa Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale are caracter inadmisibil atunci când prin modul de expunere a argumentelor prezentate în cuprinsul acesteia, autorul sesizării urmăreşte în fapt tranşarea unor chestiuni de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că textul de lege în temeiul căruia se poate solicita sesizarea Curţii Constituţionale nu prevede posibilitatea sesizării instanţei de control constituţional cu scopul ca această instanţă să cenzureze în sensul dorit de reclamantă modul de interpretare a instanţelor naţionale a dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, grefat pe raţionamentul expus de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia pronunţată în cauza C-308/19 D. S.R.L., astfel că, în mod corect a respins ca inadmisibilă prima instanţă cererea recurentei-reclamante de sesizare a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurenta-reclamantă a unei încheieri pronunţate ulterior încheierii recurată în cauză, prin care a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte reţine că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ. or, modul în care a fost soluţionată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale într-o altă cauză nu poate constitui motiv de nelegalitate a soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din prezenta cauză.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar constată ca fiind nerelevante aspectele de drept comparat iterate de recurenta-reclamantă prin invocarea aprecierilor Curţii Constituţionale a Italiei raportat la cauza Tarrico 2 (cauza C-42/17), în condiţiile în care, pe de o parte, acestea ţin de soluţionarea pe fond a excepţiei, iar nu de îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare prevăzute de legea română, iar pe de altă parte, acestea nu îşi găsesc aplicabilitate în cauza de faţă, situaţiile premisă fiind diferite.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 martie 2022.

Cu opinie separată în sensul că:

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează încheierea recurată în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, urmare a interpretării date art. 4 alin. (3) şi art. 101 TFUE de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-308/2019.

Motivarea opiniei separate:

În opinia mea, se impunea admiterea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi casarea încheierii recurate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, urmare a interpretării date art. 4 alin. (3) şi art. 101 TFUE de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-308/2019.

Contrar celor reţinute în considerentele încheierii recurate şi a aprecierii majoritare a completului de recurs, potrivit cărora, prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenta-reclamantă vizează, în fapt, rezolvarea unei probleme de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, în sensul dorit de aceasta prin cererea de recurs, problematică ce ar intra în competenţa exclusivă a instanţei de control judiciar, apreciez că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este art. 62 din Legea nr. 21/1996, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-308/2019, împrejurare ce rezultă chiar din cuprinsul cererii de sesizare depusă la data de 28.09.2021 în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza C-308/2019 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în care s-a pronunţat Hotărârea din 21.01.2021, a avut ca obiect cererea de decizie preliminară privind interpretarea articolului 4 alin. (3) TUE, a articolului 101 TFUE, precum şi a articolului 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE], cerere care a fost formulată în cadrul unui litigiu între Consiliul Concurenţei (România), pe de o parte, şi D. S.R.L., pe de altă parte, în legătură cu o decizie prin care acestei societăţi i s-a aplicat o amendă pentru încălcarea normelor dreptului concurenţei.

Curtea a stabilit că "Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.

Urmare a acestei interpretări a articolului 4 alin. (3) TUE şi articolului 101 TFUE, autoarea excepţiei a pus în discuţie constituţionalitatea art. 62 din Legea nr. 21/1996, prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 15 din Constituţia României, având în vedere caracterul obligatoriu al hotărârilor CJUE rezultat din dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate nu îl reprezintă interpretarea art. 62 din Legea concurenţei, cum greşit a apreciat instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate în dosarul nr. x/2015, ci însuşi acest text, după ce a fost interpretat prin Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-308/19, ceea ce este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a apreciat admisibile excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la texte de lege, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursuri în interesul legii sau hotărâri preliminare (Deciziile CCR nr. 8/18.01.2011, nr. 212/29.04.2013, nr. 202/18.04.2013, nr. 536/28.04.2011, nr. 854/23.06.2011).

Şi în ceea ce priveşte interpretările CJUE, Curtea Constituţională a declarant admisibil controlul de constituţionalitate a unor texte de lege, (Decizia nr. 534/2018), în care după ce a decis să solicite Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe cu titlu preliminar în principal dacă: "1) «Soţ» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, include soţul de acelaşi sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetăţean european cu care cetăţeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă?", precum şi "2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alin. (1) şi articolul 7 alineatul [2](3) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidenţă pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soţ de acelaşi sex al unui cetăţean european?", a hotărât să suspende judecarea cauzei având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din C. civ. român.

După pronunţarea Hotărârii din 5 iunie 2018, pronunţată în Cauza C-673/16, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a răspuns afirmativ primelor două întrebări, la pct. 39, Curtea Constituţională a apreciat că "pornind de la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională urmează să aplice în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl efectuează cu privire la dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi alin. (4) din C. civ., normele de drept european cuprinse în articolul 21 alin. (1) TFUE şi cele ale articolului 7 alin. (2) din Directiva 2004/38.

Astfel, potrivit jurisprudenţei sale constante cu privire la nerespectarea unor acte de drept european, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea a statuat că "folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, ca normă interpusă celei de referinţă, implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.

Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz." 40. Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea constată că normele de drept european cuprinse în articolul 21 alin. (1) TFUE şi în articolul 7 alin. (2) din Directiva 2004/38, interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituţie, au atât un înţeles precis şi neechivoc, stabilit în mod clar de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi relevanţă constituţională, întrucât vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la viaţă intimă, familială şi privată.".

În această lumină, aplicând cele dispuse de instanţa europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi (4) din C. civ. sunt constituţionale în măsura în care permit acordarea dreptului de şedere pe teritoriul statului român, în condiţiile stipulate de dreptul european, soţilor - cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi/sau cetăţeni ai statelor terţe - din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene.

Prin urmare, însăşi Curtea Constituţională a analizat conformitatea unei dispoziţii din legislaţia internă, după ce în prealabil a sesizat din oficiu CJUE, cu privire la acea dispoziţie, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de interpretare a articolul 21 alin. (1) TFUE şi în articolul 7 alin. (2) din Directiva 2004/38, ulterior, având în vedere considerentele şi dispozitivul Hotărârii din 5 iunie 2018, pronunţată în Cauza C-673/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră), constatând că dispoziţia internă este neconstituţională.

Astfel, în speţă, există posibilitatea sesizării instanţei de control constituţional cu scopul ca această instanţă să cenzureze dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 21/1996, prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în lumina raţionamentelor expuse de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia pronunţată în cauza C-308/19 D. S.R.L.

Doar instanţa de contencios constituţional poate să analizeze, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, dacă norma de drept european este suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia a fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi dacă se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, astfel după cum s-a statuat expres, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti.