Divergence between property ownership and right of use in challenging the validity of a State Land Agency certificate under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Agenţia Domeniilor Statului, solicitând obligarea acestora la emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în conformitate cu situaţia reală raportat la starea de fapt, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 902/2.11.2020 pronunţată în dosar nr. x/2020, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 19 noiembrie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 37 din 1 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-au dispus următoarele: a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, acţiune având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea pe numele reclamantei a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în conformitate cu situaţia reală de fapt, asupra terenurilor:

1. Ferma 6 trup 1, nr. cadastral xc 489, nr. topo x, suprafaţa totală 18.979 mp, în valoare de 238.418.322 RON (conform H.G. nr. 500/1994), cu suprafaţă totală corectă de 44.245 mp;

2. Ferma 6 trup 2, nr. cadastral xc 482, nr. topo x, suprafaţa totala 2.352 mp, în valoare de 35.123.025 RON (conform H.G. nr. 500/1994),cu suprafaţă totală corectă de 81.500 mp;

3. Ferma 6 trup 3, nr. cadastral xc 491, nr. topo x, suprafaţa totală 864 mp, în valoare de 12.902.336 RON (conform H.G. nr. 500/1994), cu suprafaţă totală corectă de 1.703 mp.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 37 din 1 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în primul rând, casarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în conformitate cu situaţia reala raportat la starea de fapt, iar în subsidiar, casarea cu trimiterea spre rejudecare, în vederea admiterii probei cu expertiza specialitatea topo cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul demers judiciar.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a susţinut, referitor la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, că instanţa nu procedează la o motivare clară, respectiv nu răspunde la toate aspectele expuse în cadrul acţiunii în contencios administrativ şi în răspunsul la întâmpinare, iar pe de altă parte, nu respectă dispoziţiile imperative ale C. proc. civ. în vederea unei bune înfăptuiri a justiţiei şi o justă soluţionare a cauzei, motivând global faptul că o astfel de cerere este neîntemeiată.

Raţionamentul logico-juridic al instanţei de fond este acela conform căruia nu se impune observarea punctuală a tuturor elementelor prin care reclamanta dovedeşte faptul că antecesoarea ei a fost proprietara terenurilor la care face referire. În atare situaţie, se impunea administrarea unui probatoriu complex, care să includă obligatoriu şi o expertiză tehnică în specialitatea topografie, pentru ca un expert să verifice fiecare document depus în probaţiune de către reclamantă, respectiv să statueze asupra neconcordanţei între starea expusă în acte şi starea terenurilor în realitate.

Conform scriptului intitulat situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat - S.C. B. S.A. SAG, se atestă că FERMA nr. 6 PADURENI conţine următoarele: Extras CF parta nr. Topo x în suprafaţă de 56.127 mp; Extras CF parta nr. Topo x în suprafaţă de 47.561 mp; Extras CF PARTA nr. Top x în suprafaţă de 92.796 mp; Adeverinţă de la Consiliul Local Jebel;Suprafaţa totală fiind de 196.484 mp.

Mai mult, în sprijinul opiniei sale recurenta a redepus un set de înscrisuri prin care înţelege să dovedească dovedim proprietatea antecesoarei reclamantei, fapt care îndreptăţeşte reclamanta să solicite în prezent rectificarea situaţiei şi emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în conformitate cu situaţia reala în şase Anexe, precum şi doumente adiţionale.

Recurenta susţine că în mod eronat, curtea de apel porneşte de la premisa că devreme ce reclamanta a încheiat un contract de concesiune cu Statul Român, atestă că acesta este proprietarul terenurilor respective, iar ea nu are decât calitatea de concesionar. Aceasta precizează că a început demersurile de remediere a aspectelor neconforme încă din anul 2002, însă nici Statul Român, nici ADS, respectiv nici alte autorităţi publice nu vor să recunoască şi să observe documentele care sprijină opinia reclamantei. Au fost depuse o serie de înscrisuri care atestă că antecesoarea reclamantei avea în patrimoniu respectivele terenuri, însă aceste documente au fost înlăturate de plano de către instanţa de fond.

Faptul că s-a încheiat un contract de concesiune nu dovedeşte implicit că nici antecesoarea reclamantei nu avea înscrisuri din care să rezulte că era titulara dreptului de proprietate, ci că este posibil ca Statul Român prin ADS să îşi fi arogat un drept de proprietate care nu îi aparţine, totul din cauza erorilor efectuate în decursul procesului de privatizare, (nu este exclus ca Statul Român să acţioneze fără de greşeală, având în vedere că temeiul răspunderii administrativ - patrimoniale se bazează pe însăşi culpa autorităţii publice. care poate fi reprezentată şi de către Statul Român).

Instanţa de fond atribuie faptul că înscrierea reclamantei ca proprietar în evidenţe fiscale este "posibil eronată" însă înlătură de plano orice eroare de înscriere a terenurilor în proprietatea Statului Român, ADS nefăcând verificări suplimentare asupra înscrisurilor din etapa privatizării şi acceptând că asupra diferenţei Statul Român este proprietar, deşi acest aspect este în mod cert eronat, raportat la toate înscrisurile doveditoarea depuse la dosarul cauzei de către reclamantă.

Nu se poate accepta că orice persoane poate da declaraţii în faţa organelor fiscale pentru a începe să plătească impozit, iar aceste autorităţi publice nu fac nicio verificare asupra înscrisurilor în baza cărora se fac aceste declaraţii, verificările organelor fiscale nefiind simple verificări formale, cum apreciază instanţa de fond.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond înlătură proba cu înscrisul reprezentat de certificatul de atestare fiscală, pe motiv că acesta nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ca urmare a unui raţionament logico-juridic eronat conform căruia organele fiscale nu efectuează verificări suplimentare ci acceptă orice declaraţie a contribuabilului.

În continuare, instanţa de fond insistă pe faptul că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate iniţial seria x nr. x/09.04.2002 reprezintă un act care nu a fost anulat sau modificat până la momentul prezentei hotărâri, însă tocmai prin acest demers litigios se tinde la modificarea/completarea respectivului certificat, prin solicitarea de a se emite un nou certificat care să corespundă situaţiei reale, cea care corespunde realităţii din teren. Eroarea este evidentă, raportat la faptul că există un excedent de teren pentru fiecare trup de fermă în parte, si nu un teren în bloc dintr-o carte funciară diferită. Aceste aspecte nu sunt observate şi nici înlăturate de către instanţa de fond.

Recurenta a reprezentat într-un tabel diferenţa de teren reală care excede certificatul iniţial de atestare a dreptului de proprietate, pentru ca instanţa să observe că pentru fiecare trup de fermă în parte există un astfel de excedent, care aparţine în proprietate reclamantei, raportat la înscrisurile doveditoare.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

4.2 Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. s-a adresat, la data de 08.05.2020, cu cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, solicitând efectuarea unui control de legalitate asupra refuzului tacit apreciat ca fiind nejustificat, al pârâţilor, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Agenţia Domeniilor Statului, de emitere a unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru: Ferma 6 trup 1, nr. cadastral xc 489, nr. topo x, suprafaţa totală 18.979 mp, în valoare de 238.418.322 RON (conform H.G. nr. 500/1994), cu suprafaţă totală corectă de 44.245 mp; Ferma 6 trup 2, nr. cadastral xc 482, nr. topo x, suprafaţa totala 2.352 mp, în valoare de 35.123.025 RON (conform H.G. nr. 500/1994),cu suprafaţă totală corectă de 81.500 mp; Ferma 6 trup 3, nr. cadastral xc 491, nr. topo x, suprafaţa totală 864 mp, în valoare de 12.902.336 RON (conform H.G. nr. 500/1994), cu suprafaţă totală corectă de 1.703 mp, în conformitate cu situaţia reală raportat la starea de fapt, solicitând obligarea acetora să emită actul administrativ astfel cum a solicitat şi la plata de cheltuieli de judecată.

Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. este una din cele patru societăţi rezultate în urma divizării societăţii S.C. B. S.R.L., radiată prin divizare totală la data de 19.12.2007, respectiv: S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L.

S.C. B. S.R.L. a fost beneficiara Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.04.2002 asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în baza Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 şi a Criteriilor Comune nr. 2665/1C/311/1992 şi Completărilor nr. 425316/N/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale de stat, emise de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, având avizele OCAOTA judeţean şi al celorlalte instituţii abilitate în acest scop, pentru suprafaţa de 132.094 mp, care, în opinia reclamantei, nu corespunde realităţii raportat la situaţia din teren.

Reclamanta se consideră vătămată de refuzul autorităţii pârâte de emitere a unui act administrativ, care să reflecte situaţia reală din teren, arâtând că, deşi exista un contract de concesiune în derulare pe o perioada de 49 de ani între ADS Bucureşti şi S.C. B. S.A, urmare a efectuării inventarului activului şi pasivului, precum şi a suprafeţelor de teren aflate în exploatarea noilor proprietari, în perioada 2007 - 2008, s-a constatat că o parte din terenurile deţinute de S.C. B. S.A. au fost înstrăinate ori preluate abuziv de către autorităţile publice, contractul de concesiune nefiind respectat de către ADS care, după vânzarea pachetului de acţiuni către investitorii agreaţi, a obligat noile societăţi înfiinţate să îşi desfăşoare activitatea principală pe o durată de 5 ani de la momentul vânzării, să plătească toate datoriile restante acumulate de societatea privatizată în perioada anterioară privatizării, să facă investiţii anuale de minim 125.000 RON/fermă, însă nu a garantat noilor societăţi înfiinţate suprafeţele de teren din procesul-verbal de punere în posesie preluate de Comisiile de fond funciar ale Primăriei Şag şi Parţa, judeţul Timiş.

Prin Hotărârea AGA a societăţii A. S.R.L. din 24.07.2007, s-a hotărât aprobarea şi însuşirea proiectului de divizare a S.C. B. S.A., prin preluarea întregului activ şi pasiv al Fermei nr. 6 în condiţiile şi termenii descrişi în proiectul de divizare, în art. 7.7 din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1/18.01.2002 s-a prevăzut faptul că, în ceea ce priveşte terenul, B. S.A. ŞAG nu deţinea certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, societatea era obligată să procedeze la majorarea capitalului social cu valoarea acestora, această clauză fiind prevăzută şi în contractul nr. x/22.01.2003.

Reclamanta a arătat că eroarea cu privire la suprafaţa reală rezultă cu evidenţă din compararea anexei la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria nr. x, unde se recapitulează suprafeţele de teren aflate exclusiv în proprietatea S.C. B. S.A. şi Procesul Verbal de punere în posesie nr. 17573 din 05.07.2002, pe verso-ul căruia sunt trecute şi suprafeţele date în concesiune cu valoarea corectă a acestora, respectiv CC489 în suprafaţă de 8,15 ha şi nu 0,2352 ha; CC482 în suprafaţă de 4,34 ha şi nu 1,8979 ha şi CC491 în suprafaţă de 0,17 ha şi nu 0,0864 ha.

Reclamanta a mai susţinut că prin cererea nr. x/27.05.2009 şi-a exprimat intenţia de a lua în arendă suprafaţa totală de 10,27 ha, curţi construcţii, rămasă în afara suprafeţelor din certificatul de atestare seria x nr. x/09.04.2002, arătând că aceasta suprafaţă corespunde parcelelor C. civ. 482 în suprafaţă de 8,15 ha şi C. civ. 489 în suprafaţă de 2,12 ha. Prin adresa nr. x/16.04.2013 emisă de ADS Timiş, se atestă că din evidenţele acestei autorităţi, societatea A. S.R.L. - societate înfiinţată în urma divizării totale a fostei S.C. B. S.A. Şag, exploatează în prezent următoarele suprafeţe având categoria de folosinţă "curţi construcţii": CC482 în suprafaţă de 8,15 ha; CC489 în suprafaţă de 4,34 ha; C. civ. 491 în suprafaţă de 0,13 ha. Mai mult, prin procesele-verbale de vecinătate nr. x/29.02.2016, nr. y/29.02.2016 şi nr. 14/29.02.2016 se statuează suprafeţele corecte, fapt ce este atestat şi de către proprietarii imobilelor învecinate.

Terenul rămas în afara certificatului de proprietate şi care făcea parte din activul S.C. B. S.A. al Fermei 6 a fost pus la dispoziţia S.C. A. S.R.L. "gratuit" tocmai pentru că s-a constatat eroarea dar aceasta nu se putea corecta, întrucât nimeni nu dorea să recunoască această vină, motiv pentru care nu s-a solicitat vreodată plata redevenţei şi nici nu s-a acordat terenul în concesiune, deoarece activele şi pasivele S.C. B. S.A. erau lichidate total iar firma radiată, nemaiputându-se întocmi documente retroactiv, decât prin instanţă.

Această situaţie de fapt, privind înscrierea în anexele şi conţinutul certificatului de atestare a unor suprafeţe diminuate, a fost constatată de către instanţa de fond, precum şi susţinerile recurentei-reclamate, fiind reţinute ca atare de prima instanţă, însă, judecătorul fondului procedează la o analiză a raportului juridic dedus judecăţii, prin prisma lipsei dovezii calităţii de proprietar a reclamantei, în sensul în care, posesia reclamantei asupra terenurilor respective nu este contestată, însă din acest drept de folosinţă nu rezultă că reclamanta este şi titulara dreptului de proprietate asupra respectivelor terenuri, prin încheierea contractului de concesiune prezumându-se că reclamanta a admis că Statul Român este proprietarul terenurilor respective, aceasta neavând decât calitatea de concesionar.

Instanţa a făcut aplicarea art. 1 şi art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, apreciind că acest act administrativ nu constituie un act normativ de dobândire a proprietăţii pentru societăţile comerciale vizate, ci un act care are menirea de a determina modalitatea de identificare, de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăţilor comerciale în cauză asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora, concluzionând că o condiţie esenţială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu este aceea ca această societate să fi avut în patrimoniul său terenul care a făcut obiectul certificatului a cărui anulare se solicită.

Existenţa terenului în patrimoniul reclamantei are semnificaţia deţinerii unui drept real asupra terenului în litigiu, nefiind depus nici un înscris care să ateste că aceste terenuri au fost în patrimoniul antecesoarei reclamantei - S.C. B. S.R.L.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu a fost sesizată cu un litigiu în care să se pună în discuţie o realizare a unui drept de proprietate sau constatare a existenţei acestuia, ci raportul juridic dedus judecăţii îl reprezintă, controlul de legalitate asupra unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta solicitând să se constate refuzul tacit, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea în termenul legal sau rezonabil a unei cereri cu privire la un drept sau interes legitim.

Cererea care nu a fost soluţionată, întrucât nu rezultă că pârâtele ar fi procedat la soluţionare, este cea adresată ADS Timiş şi înregistrată la această autoritate cu nr. x/11.02.2020, respectiv cea înregistrată la MADR cu nr. x/11.02.2020, prin care reclamanta a solicitat, emiterea unui nou certificat de atestare asupra terenurilor care să cuprindă situaţia reală a terenurilor concesionate, care au fost în patrimonial S.C. B. S.A., solicitând să facă aplicarea art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 268/2021, precum şi art. 32 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 99/1999, prin clarificarea regimului juridic al terenurilor folosite în fapt dar necuprinse în certificatul de atestare asupra terenurilor.

Din această perspectivă, analiza făcută de instanţa de fond, în considerentele sentinţei, a nerelevanţei dispoziţiilor art. 321 alin. (1) din Legea nr. 99/1999, potrivit cărora "societăţile comerciale care deţin terenuri ce sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul lor de activitate şi al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic", şi cele ale O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora "societăţile comerciale care deţin terenuri aparţinând domeniului privat al unităţilor administrativ - teritoriale au un drept de folosinţă asupra terenurilor de sub construcţii şi aferent acestora, necesar pentru desfăşurarea activităţii", în contextul în care reclamanta nu dovedeşte un drept de proprietate, este străină de natura pricinii, întrucât reclamanta nu a invocat un drept de proprietate.

Reclamanta a invocat un drept de folosinţă, solicitând autorităţilor pârâte să procedeze la analiza situaţiei reale a terenurilor astfel cum rezultă din măsurători şi parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 care ar fi condus, în opinia acesteia, la constatarea faptului că diferenţa de terenuri în mod eronat au fost omis să fie menţionate în anexa la Certificatul de atestare emis pe numele societăţii divizate, care făcea parte din activul S.C. B. S.A. al Fermei 6, şi care, ulterior divizării, a fost preluat de S.C. A. S.R.L.

Prin urmare, considerentele instanţei sunt străine de natura pricinii, întrucât ceea ce trebuia să verifice instanţa în efectuarea controlului de legalitate este dacă, autorităţile pârâte au soluţionat cererile reclamantei şi nu să verifice existenţa unui drept real de proprietate în patrimoniul acesteia, drept care nici nu a fost invocat şi care nu făcea obiectul litigiului, reclamanta solicitând clarificarea situaţiei juridice a diferenţei de teren existent în fapt şi aflată în folosinţa acesteia, cu cea din certificatului de atestare emis pe numele societăţii divizate, de la care reclamanta a preluat activul reprezentat de Ferma 6.

De asemenea, nu era relevantă din perspectiva obiectului cauzei nici împrejurarea că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.04.2002 a făcut obiectul controlului de legalitate a Curţii de Apel Timişoara, care, prin sentinţa civilă nr. 306/17.11.2016 rămasă definitivă prin Decizia Î.C.C.J. nr. 116/14.01.2020, a respins acţiunea reclamantei, fără a fi examinată pe fond, pentru lipsa calităţii de emitent a certificatului de atestare a ADS, având în vedere că în cauza de faţă, distinct de exercitarea anterioară a acţiunii în anulare, reclamanta solicita ADS să efectueze o operaţiune administrativă prevăzută de lege şi să emită un act administrativ prin care să clarifice regimul juridic al diferenţelor de suprafeţe.

Pe de altă parte, în condiţiile în care prin acest proces nu s-a procedat la analiza pe fond a susţinerilor reclamantei, cele două hotărâri nu averau relevanţă în cauză nici ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, nefiind de natură să confirme legalitatea actului administrativ contestat în acea cauză, singura problemă de drept soluţionată definitiv fiind aceea lipsei calităţii de emitent al Certificatului de atestare a ADS.

Mai mult, instanţa de fond, deşi a respins acţiuna ca neîntemeiată nu a soluţionat fondul litigiului dedus judecăţii, care presupunea un control de legalitate asupra modului în care autorităţile pârâte a soluţionat cererile reclamantei, în condiţiile în care din probatoriu nu a fost indicat un înscris prin care aceste cereri să fi fost soluţionate, în sensul constatării situaţiei reale a suprafeţei folosite, prin raportare la susţinerile reclamantei, instanţa respingând proba cu expertiza topografică, care avea ca obiectiv tocmai identificarea acestor suprafeţe cu motivarea că relevantă este dovedirea dreptului de proprietate şi nu folosinţa.

Or, în contextul în care instanţa de control judiciar a stabilit deja că, în cadrul raportului juridic dedus judecăţii nu este relevant un drept de proprietate existent în patrimoniul reclamantei, care de altfel nici nu invocă un asemenea drept, ci un drept de folosinţă, în vederea stabilirii exacte a situaţiei de fapt se impunea să se stabilească dacă întradevăr este un excedent de teren în folosinţa reclamantei, prin raportare la certificatul de atestare existent, provenienţa acestui excedent, respectiv dacă a existat la momentul preluării activului de către reclamantă şi dacă suntem în situaţia prevăzută de art. 321 alin. (1) din Legea nr. 99/1999, respectiv dacă, reclamanta deţine aceste terenuri în folosinţă, sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul de activitate şi se impune clarificarea regimului lor juridic.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 37 din 1 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.