Online gambling penalty validity and interim operating start date: regulator appeal allowed, plaintiff appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -VIII - a contencios administrativ şi fiscal reclamanţii, A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii: GUVERNUL ROMÂNIEI - OFICIUL NAŢIONAL PENTRU JOCURI DE NOROC, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - ADMINISTRAŢIA SECTOR 3 BUCUREŞTI, ADMINISTRAŢIA FISCALĂ PENTRU CONTRIBUABILI NEREZIDENŢI din cadrul DIRECŢIEI GENERALE REGIONALE A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI din subordinea AGENŢIEI NAŢIONALE DE ADMINISTRARE FISCALĂ au solicitat:

- anularea Deciziei Comitetului de Supraveghere al Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc din data de 30.10.2015 prin care s-a respins plângerea prealabilă depusă de bet365 şi înregistrată sub nr. x.228/08.10/2015, comunicată prin adresa nr. x/02.11.2015 la 04.11.2015;

- anularea în parte a:

a) Deciziei nr. 2168 din data de 07 septembrie 2015 privind taxele aferente dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă, până la data de 31 decembrie 2015, emisă de Oficiul Naţional Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele A.,

(I) în ceea ce priveşte calcularea sumei de 4.493.490 RON menţionată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate", şi

(II) în ceea ce priveşte menţiunea din Anexa 1, Punctul 1 la această decizie referitoare la faptul că dreptul de organizare şi operarea a jocurilor de noroc online ar fi fost acordat începând cu 01 octombrie 2015 până la 31 decembrie 2015;

b) Deciziei nr. 2169 din 07 septembrie 2015 privind taxele aferente dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă, până la data de 31 decembrie 2015, emisă de Oficiul Naţional Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele B.,

(I) în ceea ce priveşte calcularea sumei de 22.033.939 RON menţionată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate", şi

(II) în ceea ce priveşte menţiunea din Anexa 1, Punctul 1 din decizie referitoare la faptul că dreptul de organizare şi operarea a jocurilor de noroc online ar fi fost acordat începând cu 01 octombrie 2015 până la 31 decembrie 2015;

c) Deciziei nr. 2170 din 07 septembrie 2015 privind taxele de licenţă/autorizaţie pentru perioada în care operatorul economic a desfăşurat jocuri de noroc la distanţă în vederea exonerării răspunderii penale şi fiscale, emisă de Oficiul Naţional Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele C., exclusiv în ceea ce priveşte calcularea sumei de 90.168.274 RON menţionată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate";

d) Deciziei nr. 2171 din 07 septembrie 2015 privind taxele de licenţă/autorizaţie pentru perioada în care operatorul economic a desfăşurat jocuri de noroc la distanţă în vederea exonerării răspunderii penale şi fiscale, emisă de Oficiul Naţional Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele D., exclusiv în ceea ce priveşte calcularea sumei de 16.214.140 RON menţionată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate";

- Restituirea diferenţei dintre sumele achitate de A., B., C. şi D. cu titlu de "Penalitate" în temeiul deciziilor menţionate anterior şi sumele, rezultate din calcularea corectă, în conformitatea cu dispoziţiile legale.

2. Hotărârile instanţei de fond care au generat calea extraordinară de atac

Prin încheierea de şedinţă din 16 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ale pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Nerezidenţi din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti - din cadrul ANAF şi Agenţiei Naţionale pentru Administrare Fiscală - Administraţia Sectorului 3 Bucureşti.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de administrare a probei cu expertiză specialitatea contabilitate.

Prin sentinţa civilă nr. 2824 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamante şi, în consecinţă, a dispus anularea în parte a deciziilor nr. 2168 şi 2169 din 07.09.2015 în privinţa menţiunii din anexa la acestea prin care se stabileşte că dreptul de organizare şi operare este acordat începând cu data de 01.10.2015.

A obligat pârâtul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc la plata către reclamant a sumei de 100 RON reprezentând taxa de timbru aferentă capetelor de cerere admise.

A respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

A) Împotriva încheierii din 18 octombrie 2016 şi a sentinţei nr. 2824 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ a declarat recurs pârâtul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei a solicitat să respingă în tot cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivând calea de atac declarată împotriva încheierii din 18 octombrie 2016, recurenta pârâtă susţine că în mod greşit a admis prima instanţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Nerezidenţi din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti - din cadrul ANAF şi Agenţiei Naţionale pentru Administrare Fiscală - Administraţia Sectorului 3 Bucureşti.

Încheierea criticată este insuficient motivată şi totodată confuză, susţine recurenta pârâtă, fiind caracterizată de o analiză şi o expunere superficială şi incompletă a situaţiei de fapt existente.

Susţine recurenta pârâtă că instanţa fondului nu a analizat apărările formulate prin notele scrise, depuse la termenul din 11.10.2016, ceea ce conduce la concluzia că instanţa fondului nu a valorificat concluziile recurentei pârâte la momentul pronunţării soluţiei nelegale.

Soluţia primei instanţe este nelegală şi din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine recurenta pârâtă, arătând că, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2009, taxele percepute pentru obţinerea licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi a autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc, precum şi taxa de acces prevăzută la alin. (4) constituie venit la bugetul de stat.

Cum Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are competenţa de a realiza administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare date prin lege în competenţa sa, după cum rezultă din cuprinsul art. 4 din H.G. nr. 520/2013, este vădit eronată aprecierea instanţei de fond cu privire la inexistenţa legitimării procesuale pasive a organelor fiscale chemate în judecată de reclamantă.

În acelaşi timp, recurenta pârâtă arată că instituţia nu are organe proprii de executare în vederea recuperării creanţelor datorate de organizatorii jocurilor de noroc la bugetul de stat, executare silită ce se realizează tot prin intermediul organului fiscal competent.

În ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor Publice, recurenta pârâtă arată că această instituţie, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, îşi desfăşoară activitatea în domeniul impozitelor, taxelor şi al altor venituri bugetare pentru care este competentă, potrivit legii, prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare, control fiscal, soluţionarea contestaţiilor şi dezvoltarea unei relaţii de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin acordarea de servicii de asistenţă; aspect care vine să întărească argumentul invocat mai sus, că ANAF are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală -Administraţia Fiscală Sector 3 şi a Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Nerezidenţi, se arată că în temeiul dispoziţiilor cuprinse în art. 7 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în realizarea funcţiilor sale, Agenţia are, în principal, una din atribuţiile generale (pct. 32) "reprezentarea statul în faţa instanţelor şi a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi şi obligaţii privind raporturile juridice fiscale şi vamale, precum şi orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenţiei, direct sau prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, în baza mandatelor transmise; renunţarea la calea de atac, în litigiile care au legătură cu raporturile juridice fiscale şi vamale, precum şi cu orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenţiei, se va face conform procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei;", iar ca atribuţii specifice în domeniul fiscal în domeniul fiscal lit. B) pct. 4 "organizează şi administrează evidenţa impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi a altor venituri bugetare, potrivit legii, declarate şi plătite de către contribuabili".

Aceste dispoziţii se coroborează cu prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare stabileşte structurile ce funcţionează, începând cu data intrării în vigoare a acestei hotărâri, în subordinea Agenţiei, respectiv direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, instituţii publice care au personalitate juridică.

În alin. (3) al aceluiaşi articol se stabileşte că, în cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice funcţionează, ca structuri fără personalitate juridică: ...b) administraţii judeţene/de sector ale finanţelor publice, care pot avea în structură servicii/birouri fiscale.

Cu privire la capacitatea procesuală pasivă a Administraţiei Fiscale Sector 3 şi a Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Nerezidenţi precizeză că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (13) - (14) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare:

"(13) în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti funcţionează, ca structuri subordonate, fără personalitate juridică. Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, precum şi administraţiile sectoarelor 1 - 6 ale finanţelor publice şi Administraţia fiscală pentru contribuabili mijlocii.

(14) în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti funcţionează Administraţia fiscală pentru contribuabili nerezidenţi."

Faţă de cele prezentate pe larg, recurenta pârâtă solicită instanţei de recurs să stabilească corect cadrul procesual, să constate că bugetul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc este un buget de funcţionalitate şi, prin admiterea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 18.10.2016, pronunţată de Curtea Apel Bucureşti în dosarul x/2016, să respingă excepţia calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală -Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Referitor la sentinţa civilă atacată, recurenta pârâtă susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii, care au condus şi la aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, se arată că deşi instanţa de fond, în motivarea sentinţei recurate, reţine "că este neîndoielnic faptul că prin actele administrative în discuţie (deciziile menţionate şi anexele la acestea care fac parte integrantă din respectivele decizii), dreptul de operare a fost stabilit pentru reclamant începând cu data de 01.10.2015 până la 31.12.2015" se contrazice în paragraful imediat următor şi afirmă că instanţa "nu îşi va însuşi punctul de vedere exprimat de reclamant în sensul că în realitate dreptul de operare a fost acordat începând cu data comunicării deciziilor". Această afirmaţie a instanţei încalcă dispoziţiile legale speciale în vigoare care prevăd expres că dreptul de operare se acordă (începe) cu data de întâi a lunii următoare a lunii în care s-a efectuat plata.

Susţine recurenta pârâtă că instanţa a reţinut o stare de fapt contrară legii, analiza acesteia încălcând prevederile dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "Prin data acordării se înţelege data de întâi a lunii următoare celei în care, după ce s-a analizat, s-a avizat favorabil documentaţia depusă de operatorul economic şi s-a efectuat plata sumelor datorate anticipat de operatorul economic, conform prevederilor art. 14 din prezenta ordonanţă de urgenţă."

Aşadar, deşi instanţa în mod nelegal anulează Anexele la Deciziile nr. 2168 şi nr. 2169/07.09.2015, preia aceeaşi perioadă de valabilitate indicată în cuprinsul acestora, reprezentând durata de valabilitate a dreptului provizoriu de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc.

Consideră recurenta că este greşită interpretarea dată de instanţa de fond, în hotărârea recurată, cu privire la comunicarea actelor administrative.

Dacă în cuprinsul deciziei nu ar fi fost nicio trimitere privind data comunicării actului, din ce este compus actul administrativ integral şi de când îşi produce efectele actul, poate că s-ar putea spune că, au existat neconcordanţe, însă, arată recurenta pârâtă că, în cuprinsul celor două acte - la art. 3 - se specifică că "Data comunicării reprezintă data la care se efectuează comunicarea prezentului act, în condiţiile prevederilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003 - art. 4 - şi se precizează expres că actul conţine o anexă care face parte integrantă din decizie şi că aceasta produce efecte de la data comunicării.

Dacă Anexa face parte integrantă din decizie este logic că, decizia va produce efecte de la data comunicării integrale a actului administrativ în integralitatea sa, adică de la data comunicării şi a celei de-a doua părţi, reprezentată de cele două anexe ale Deciziilor nr. 2168 şi nr. 2169/2015, iar în cuprinsul anexelor, trebuia neapărat a fi precizată perioada pentru care este acordat dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc. Totodată, se specifică şi ce se înţelege prin data acordării, respectiv data de întâi a lunii următoare celei în care, după ce s-a analizat, s-a avizat favorabil documentaţia depusă şi s-a efectuat plata sumelor datorate anticipat de către operatorul economic, conform prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Anexa Deciziei nr. 2168 din data de 07.09.2015, ce face parte integrantă din aceasta, a fost acordat dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă pentru tipul de joc cazinou pe website-ul: www.x.com, de la data de 01.10.2015 pentru A., iar prin Anexa Deciziei nr. 2169 din data de 07.09.2015, ce face parte integrantă din aceasta, a fost acordat dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă pentru tipul de joc: pariuri în cotă fixă şi pariuri mutuale pe website-ul: www.x.com, începând cu data de 01.10.2015 pentru B..

Legiuitorul a acordat posibilitatea obţinerii dreptului provizoriu de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă fiind un drept tranzitoriu, acesta fiind similar licenţei de organizare şi autorizaţiei de exploatare şi care s-a acordat conform dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 a lunii următoare efectuării plăţilor datorate.

Conform dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările şi completările ulterioare, "Prin data acordării se înţelege data de întâi a lunii următoare celei în care, după ce s-a analizat, s-a avizat favorabil documentaţia depusă de operatorul economic şi s-a efectuat plata sumelor datorate anticipat de operatorul economic, conform prevederilor art. 14 din prezenta ordonanţă de urgenţă."

Potrivit art. 10 alin. (2), art. 12 alin. (1) şi (4) şi art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 cu modificările şi completările ulterioare, pentru desfăşurarea jocurilor de noroc este obligatorie deţinerea licenţei de organizare a jocurilor de noroc la distanţă şi a autorizaţiei de exploatare (sau a dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă), iar acestea se acordă operatorilor care îndeplinesc condiţiile de organizare a acestei activităţi, cu condiţia plăţii taxelor aferente licenţei şi autorizaţiei.

Având în vedere cele precizate, recurenta pârâtă susţine că dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă a intrat în vigoare, conform dispoziţiilor legale, începând cu data de 01.10.2015, întrucât documentaţia a fost analizată în şedinţa Comitetului de Supraveghere din data de 07.09.2015, iar plata taxelor stabilite în sarcina acesteia a fost efectuată în data de 09 septembrie 2015, pe cale de consecinţă, cu data de 1 a lunii următoare efectuării plăţilor datorate conform dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009.

Totodată, se arată că, prin dispoziţiile cuprinse în art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, legiuitorul a prevăzut o derogare de la aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, astfel nefiind considerată infracţiune, desfăşurarea fără licenţă şi autorizaţie a jocurilor de noroc la distanţă până la data de 10.09.2015, dacă operatorii economici care au operat în România plătesc o penalitate compusă din taxele de licenţă pentru perioada în care au operat şi taxa de autorizare în cuantum de 20% din veniturile organizatorului aşa cum sunt definite la art. 11 din O.U.G. nr. 77/2009.

Astfel, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 124/2015, respectiv de la 12.06.2015 şi până la data de 10.09.2015, legiuitorul a acordat posibilitatea intrării în legalitate a operatorilor economici care au desfăşurat jocuri de noroc la distanţă în România prin încălcarea legii, dându-le posibilitatea să depună documente justificative şi să facă dovada plăţii penalităţii stabilite pentru perioada anterioară, până la data de 10.09.2015. Pentru viitor, legiuitorul a acordat posibilitatea obţinerii dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc pentru o perioadă de maxim un an, similar licenţei şi autorizaţiei din domeniul jocurilor de noroc, în vederea desfăşurării în continuare a activităţii, în condiţiile legii. Dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc asimilat licenţei se acordă conform dispoziţiilor legale începând cu data de 1 a lunii următoare efectuării plăţilor datorate.

Referitor al motivul de la pagina 47 paragraful 2, recurenta pârâtă total greşit reţine instanţa de fond în hotărârea recurată, fără să coreleze temeiurile de drept cu situaţia de fapt că, "în situaţia în care deciziile ar fi fost comunicate reclamantului însoţite de anexele aferente nu ar fi existat niciun dubiu în privinţa momentului de la care acesta ar fi fost dobândit, conţinutul pct. 1 fiind de natură să înlăture orice urmă de îndoială în privinţa acestui aspect."

Aşadar, instanţa nu a înţeles practic că autoritatea a trebuit să procedeze astfel, datorită succesiunii în timp a evenimentelor ce au compus procedura de autorizare, respectiv: depunerea documentaţiei, analizarea acesteia în şedinţa de Comitetul de Supraveghere, aprobarea şi emiterea actelor necesare efectuării plăţilor, efectuarea plăţii propriu-zise de către operatori şi comunicarea datei de la care au drept să funcţioneze, determinarea acesteia făcându-se în funcţie de data la care operatorii au efectuat plata.

Instanţa nu a înţeles şi drept urmare a pronunţat o hotărâre nelegală, că momentul de la care operatorii au drept să funcţioneze depinde de data la care aceştia hotărăsc să efectueze plata, de aceea autoritatea şi-a păstrat această rezervă, prevăzută de lege, de altfel, aşa cum reţine şi instanţa că, prevederile art. 12 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Comitetului de supraveghere din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 298/2013 permit acest lucru "Decizia produce efecte din momentul în care este comunicată persoanei juridice sau persoanei împuternicite de către aceasta, după caz, ori la o dată ulterioară menţionată în decizia comunicată, potrivit legii."

Deci, cele două decizii contestate au produs efecte de la data de 01.10.2015, acest aspect fiind discutat cu operatorii la nivel de conducere şi cu reprezentanţii legali, anterior depunerii documentaţiei în vederea obţinerii dreptului de organizare şi exploatare.

Prin urmare, recurenta pârâtă solicită instanţei de recurs să înlăture considerentele inadecvate din hotărârea recurată pe care o consideră nelegală sub aspectul dispoziţiei de anulare a celor două anexe şi, totodată, să observe că nu existat o "îndoială în privinţa momentului dobândirii dreptului de operare de către reclamant a fost născută şi amplificată de realizarea unei comunicări disparate a actului administrativ".

La pagina 47 instanţa se contrazice din nou, reţinând corect însă, de această dată, la paragraful 5, cu privire la data intrării în vigoare a dreptului de operare provizoriu:

"Faptul că această dată este menţionată în cuprinsul anexei şi nu în cuprinsul deciziei nu constituie un element de natură a conferi caracter nelegal atât timp cât potrivit menţiunilor din cuprinsul deciziilor 2168 şi 2169 anexele la acestea sunt parte integrantă ale respectivelor decizii formând un singur act administrativ", afirmaţie ce vine în contradicţie cu motivele de mai sus, prin care se afirma total greşit, că modalitatea de comunicare disparate a actului a creat o îndoială legată de momentul intrării în vigoare a dreptului de operare temporar.

La paragraful imediat următor însă, contrazicându-se din nou, instanţa califică această modalitate de comunicare disparată a anexelor ca fiind una "regretabilă" şi, deşi, apreciază că "nu pot fi privite ca acte administrative distinct de deciziile din care fac corp comun" în mod corect respinge afirmaţiile reclamantelor că anexele ar putea produce efecte contrarii deciziilor şi că nu poate fi vorba nici despre o pierdere sau amânare a dreptului de operare care s-a dispus prin intermediul acestora.

În continuare, la pagina 48 paragraful 1 din hotărârea recurată, instanţa recunoaşte că este indiscutabil faptul că dreptul de operare este un drept special şi temporar acordat în condiţiile Legii nr. 124/2015 care, deşi se aseamănă cu dreptul conferit de acordarea licenţei, nu se confundă cu acesta."

Cu privire la această afirmaţie, recurenta pârâtă susţine că singura diferenţă între acestea se referă la durata în timp a acestora. În prezent licenţa se emite pentru 10 ani, anterior se emitea pentru 5 ani, dreptul temporar fiind acordat pentru 1 an, similar perioadei de acordare a autorizaţiilor de funcţionare.

Deciziile nr. 2168 şi 2169/2015 au produs efecte de la data comunicării integrale, respectiv după ce au fost comunicate Anexele 1 ale fiecărei decizii şi după ce au fost îndeplinite toate procedurile de verificare a plăţilor, aşa cum s-a stabilit în cuprinsul acestora, respectiv că "acestea produc efecte numai după ce se comunică integral", respectiv de la întâi a lunii următoare efectuării plăţii.

În mod total greşit reţine instanţa de fond la pagina 48 paragraful 8 din hotărârea atacată că "reclamantul îndeplinea toate condiţiile stabilite de prevederile art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, aspect constatat implicit prin emiterea celor două decizii, era obligat ca, în intervalul 11-30 septembrie să îşi înceteze activitatea, fără însă ca pentru aplicarea acestei măsuri să existe o justificare."

Cu privire la acest motiv invocat de instanţă, recurenta pârâtă susţine că reclamantele trebuiau să îşi înceteze activitatea încă din anul 2010 din proprie iniţiativă, pentru că ştiau că desfăşoară activităţi în condiţii de nelegalitate.

Mai mult decât atât, Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a notificat reprezentanţii companiilor care deţin platforma bet365, atrăgându-le atenţia că încalcă legislaţia specială din domeniul jocurilor de noroc, în sensul că au desfăşurat activităţi pe teritoriul României fără licenţă şi autorizaţie.

Până la obţinerea dreptului de organizare şi exploatare a companiilor care deţin platforma bet365 acestea au funcţionat nelegal, fiind în cunoştinţă de cauză că ar fi trebuit să se oprească din proprie iniţiativă, în fiecare clipă, fapta săvârşită de acestea constituind infracţiune, potrivit legislaţiei în vigoare în perioada 2010-2015.

Prin urmare, afirmaţia instanţei de la pagina 48 paragraful 9 din hotărârea recurată, potrivit căreia "prevederile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009 nu pot fi aplicate prin analogie în cazul dreptului interimar de operare stabilit de legea nr. 124/2015 întrucât obiectul de aplicare al acestora este, prin voinţa legii, limitat la acordarea licenţei de operare, neputând fi extins prin analogie şi aplicate la alte situaţii" este complet nelegală, după cum şi concluzia din paragraful 10, imediat următor precum că "Aplicarea prin analogie a acestui mod de stabilire a termenului la care începe să devină activ dreptul de operare contravine scopului art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 care, printre altele, este şi acela de a menţine pe piaţă operatorii existenţi sub condiţia plăţii taxelor" sunt complet greşite şi relevă faptul că instanţa nu a înţeles cum funcţionează domeniul.

După cum se poate observa din probele depuse la dosarul cauzei şi chiar din cuprinsul Deciziilor nr. 2168 şi 2169/2015 dreptul interimar de operare este un drept dobândit în baza unui act administrativ emis de Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc în temeiul dispoziţiilor legale speciale ce reglementează domeniul jocurilor de noroc.

Aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009 a dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă este un demers firesc având în vedere că priveşte tot un drept de operare emis de ONJN, dar pentru o perioadă mai scurtă şi nu numai, aşa cum greşit se referă instanţa "alte situaţii". Interpretarea dată de instanţă este una restrictivă şi poate conduce la o soluţie nelegală, cum este cazul de faţă.

Metoda de interpretare a analogiei este folosită în cazul în care situaţia dedusă soluţionării nu a fost reglementată în mod expres printr-o normă de drept.

La fel, instanţa fondului reţine şi la pagina 48 paragraful 12 din hotărâre "Curtea nu neagă posibilitatea pârâtului de a stabili un alt moment de la care dreptul stabilit prin decizie să producă efecte însă, o astfel de măsură trebuie să aibă un fundament legal sau cel puţin unul faptic şi care să justifice aplicarea unei astfel de măsuri", afirmaţie eronată ce relevă faptul că instanţa nu a înţeles care au fost raţiunile pentru emiterea actului administrativ în această formă. Instanţa însăşi recunoaşte că poate fi emis în această formă, doar dacă există un fundament legal şi acesta este Legea nr. 124/2015 şi cel puţin unul faptic şi aceasta este necesitatea comunicării unui document către companiile care deţineau platforma bet365 după obţinerea aprobărilor de la Comitetul de supraveghere, pentru ca operatorii să aibă posibilitatea efectuării plăţilor.

De aceea, recurenta pârâtă susţine lipsa de suport a aprecierii primei instanţe, potrivit căreia pârâtul şi-a exercitat dreptul de apreciere cu exces de putere determinând reducerea nejustificată a dreptului interimar de operare a reclamantului.

În continuare, recurenta pârâtă arată că este greşită aprecierea primei instanţe şi din perspectiva reţinerii încălcării dispoziţiilor art. 56 din TFUE, încălcare reţinută prin raportare la faptul că deşi reclamantele îndeplineau condiţiile legale de a organiza jocuri de noroc, acest drept le-a fost restrâns în mod nejustificat de pârâta OJTN. Dezvoltând critica la adresa acestor considerente, recurenta pârâtă susţine, pentru motivele pe larg prezentate în cererea de recurs, că nu poate fi reţinută o atare încălcare, astfel că pentru toate considerentele menţionate în cererea de recurs, pârâta solicită casarea încheierii şi a sentinţei recurate.

B) Împotriva încheierii din 19 ianuarie 2019 şi a sentinţei nr. 2824 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ au declarat recurs reclamantele A., B., C., D., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte capetele de cerere respinse de prima instanţă şi în rejudecarea cauzei a solicitat să admită în tot cererea lor de chemare în judecată.

În drept, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încheierea recurată, reclamantele susţin că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 330 C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se susţine că, prin încheierea de şedinţă din data de 19.01.2018 prima instanţă a respins, în mod greşit, cererea bet365 de administrare a probei cu expertiză contabilă. În cuprinsul motivării, instanţa a recunoscut faptul că problema juridică dedusă judecăţii vizează data de la care ar trebui să fie calculate sumele datorate de bet365 şi calculul acestor sume, însă a considerat că "în măsura în care un astfel de calcul se va impune, el poate fi cu uşurinţă realizat în raport de coordonatele stabilite".

Potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., "când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi."

Or, indiferent de cât de uşor consideră instanţa că s-ar putea proceda la efectuarea acestor calcule, câtă vreme recunoaşte faptul că obiectul prezentului litigiu constă tocmai în aceea că bet365 contestă perioada de timp la care ONJN a ales să raporteze formula de calcul prevăzută de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 şi solicită restituirea unor sume achitate în plus, era necesar să existe la dosarul cauzei şi o expertiză contabilă judiciară care să confirme modul de calcul al sumelor indicate de bet365, astfel încât instanţa să poată stabili cu uşurinţă sumele de plată ce urmează a fi restituite în ipoteza admiterii acţiunii.

În ceea ce priveşte sentinţa atacată, recurentele reclamante susţin, în primul rând, că instanţa de fond nu a motivat respingerea motivelor de nulitate întemeiate pe încălcarea liberei circulaţii a serviciilor reglementate de art. 56 TFUE.

Instanţa de fond avea obligaţia confirmată în mod constant de jurisprudenţa CJUE să stabilească dacă calculul taxei denumite "Penalitate" prin raportare la veniturile obţinute de bet365 începând cu 24 decembrie 2010 îndeplineşte condiţiile de proporţionalitate şi necesitate şi dacă este justificată de un motiv imperativ de interes public, în lipsa verificării îndeplinirii acestor condiţii ea fiind o barieră nepermisă la libera circulaţie a serviciilor.

In cuprinsul acţiunii introductive de instanţă, dar şi al răspunsului la întâmpinarea ONJN s-a detaliat faptul că operatorilor UE le-a fost interzis accesul pe piaţa din România, prin cerinţa ca operatorii economici din domeniul jocurilor de noroc să îşi stabilească sediul social în România, prevedere contrară legislaţiei UE.

În cuprinsul sentinţei recurate, prima instanţă a omis să analizeze consecinţele decurgând din cerinţa stabilirii sediului social pe teritoriul României cuprinsă în art. 6 din O.U.G. nr. 77/2009 în toată perioada 24 decembrie 2010-13 februarie 2015, cerinţă vădit neconformă dreptului european. Cerinţa menţionată este una dintre cele mai comune restricţii la libera circulaţie a serviciilor, fiind condamnată de CJUE în repetate rânduri, atât în materia jocurilor de noroc (cauze precum Comisia v. Regatul Spaniei, Cauza Lidman, Cauza Placanica), cât şi în alte domenii în care operatori înregistraţi pe teritoriul unui Stat Membru furnizează servicii în restul teritoriului Uniunii Europene (cauze precum Comisia v. Republica Federală Germania).

Omisiunea analizării acestor condiţii impuse de jurisprudenţa obligatorie a instanţei europene echivalează cu nemotivarea hotărârii, întrucât instanţele naţionale sunt obligate să verifice dacă reglementările naţionale care restrâng în orice fel libera circulaţie a serviciilor respectă prevederile art. 56 TFUE.

În acelaşi context, recurentele reclamante arată că instanţa de fond nu a motivat respingerea motivului decurgând din nerespectarea procedurii de notificare prevăzute de Directiva nr. 98/34/CE, motiv de nelegalitate dedus analizei prin cererea introductivă de instanţă dar şi prin răspunsul la întâmpinarea ONJN.

Prin sentinţa recurată instanţa de fond nu a răspuns în niciun fel motivului invocat, cu încălcarea art. 22 alin. (5) C. proc. civ. şi a art. 425 C. proc. civ., care instituie obligaţia motivării hotărârii judecătoreşti, dar şi analiza tuturor motivelor invocate de parte.

Această omisiune este cu atât mai gravă cu cât sancţiunea nenotificării unei reglementări supuse notificării ori adoptarea ei în perioada obligatorie de aşteptare (standstill) este sancţionată, conform jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, cu inopozabilitatea reglementărilor naţionale faţă de particularii care sunt îndreptăţiţi să invoce cu efect direct art. 8 şi 9 din Directiva nr. 98/34, în vederea înlăturării de la aplicare a respectivelor reglementări naţionale după cum rezultă din prevederile Directivei 98/34/CE, din jurisprudenţa CJUE (cauzele Unilever, CIA Security International, Inces şi altele).

Al doilea motiv de casare invocat de recurentele reclamante la adresa legalităţii sentinţei civile atacate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi, în acest context, reclamantele critică, în primul rând, încălcarea priorităţii dreptului european (art. 148 alin. (2) din Constituţie) şi greşita aplicare a art. 56 TFUE

Aşa cum chiar instanţa de fond a recunoscut, instanţa statală trebuie să înlăture de la aplicare dispoziţiile ale dreptului intern dacă şi în măsura în care contravin unor dispoziţii unionale -potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

"Penalitatea" calculată prin raportare la veniturile obţinute de bet365 înaintea momentului 12 iunie 2015 nu îndeplineşte niciunul dintre criteriile legale prevăzute pentru a fi conformă dreptului UE, instanţa de fond având obligaţia de a aplica cu efect direct dreptul Uniunii, în detrimentul dispoziţiilor naţionale: "Instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional".

Cu toate acestea, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat art. 56 TFUE, motivând că nu ne aflăm în prezenţa unei restricţii cu privire la libera circulaţie a serviciilor întrucât lipseşte situaţia premisă şi nu se impune analiza condiţiilor de conformitate ale pretinsei restricţii iar achitarea "Penalităţii" are ca scop exonerarea de răspundere penală şi fiscală a tuturor operatorilor care au desfăşurat activitatea de jocuri de noroc la distanţă sub condiţia achitării taxelor în modalitatea stabilită şi menţinerea în piaţă pentru prestarea serviciului a tuturor operatorilor care până la acel moment operaseră, cu stabilirea unui interval de 90 de zile în care urma a se realiza procedura de autorizare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, recurentele reclamante consideră că obligaţia de plată a sumelor cu titlu de penalitate reprezintă o restricţie la libera circulaţie a serviciilor, fiind o condiţie prealabilă, obligatorie pentru operarea jocurilor de noroc.

Susţin recurentele reclamante că operatorii online care nu ar fi achitat taxa denumită "Penalitate" în cuantumul stabilit de ONJN nu puteau obţine dreptul interimar de operare acordat de aceeaşi autoritate şi, în plus, erau ameninţaţi de ONJN cu diverse consecinţe penale/fiscale în pofida lipsei oricărei competenţe a intimatei în aceste materii.

Prin urmare, prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 56 TFUE, care sunt prioritare faţă de legea naţională şi în virtutea cărora taxa denumită "Penalitate" în cuprinsul actelor administrative contestate este o veritabilă restricţie la libera circulaţie a serviciilor, prin condiţionarea acordării în viitor a dreptului de operare, prin sarcina extrem de împovărătoare impusă asupra veniturilor obţinute în trecut şi prin ameninţările la care operatorii online au fost supuşi din partea ONJN.

In acest context, instanţa ar fi trebuit să analizeze dacă această restricţie la libera circulaţie a serviciilor ar putea fi legală, respectiv dacă verifică criteriile stabilite în jurisprudenţa CJUE pentru corecta aplicare a art. 56 TFUE, ceea ce nu este cazul în speţă.

În continuare, recurentele reclamante arată că prima instanţă nu a verificat îndeplinirea condiţiilor în care un Stat Membru poate adopta restricţii la libera circulaţie a serviciilor, iar acest lucru se traduce nu doar prin nemotivarea corespunzătoare a Sentinţei Recurate, ci şi prin greşita aplicare a art. 56 TFUE.

Impunerea taxei denumite "Penalitate" nu este justificată de motive imperative de ordine publică, ci de scopul pur financiar al unor venituri sporite la bugetul statului, obiectiv condamnat de CJUE.

Este o sarcină excesivă, ce nu îndeplineşte condiţiile de proporţionalitate şi necesitate impuse de CJUE, astfel că din acest punct de vedere, prima instanţă era obligată să verifice dacă existau măsuri mai puţin împovărătoare pentru operatorii online, iar răspunsul la această problemă este unul evident: taxa denumită "Penalitate" putea fi calculată strict prin raportare la perioada de 90 de zile prevăzută de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, singura perioadă în care acelaşi articol acordă derogarea de la regimul infracţiunii stabilit de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.

Recurentele reclamante arată că Opinia detaliată a Comisiei Europene din 15.09.2015 sugerează încălcarea acestei condiţii: "Pentru operatorii deja prezenţi pe piaţa românească, această dispoziţie pare să atragă după sine alegerea (care trebuie făcută într-o perioadă relativ scurtă de timp) între plata unor sume semnificative pentru autorităţile române sau ameninţarea cu investigaţii şi urmăriri penale, pe lângă neacordarea unei licenţe pentru a opera în viitor în România"

Mai mult decât atât, considerentele instanţei de fond potrivit cărora art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 ar fi avut scopul de a exonera de răspundere penală şi fiscală toţi operatorii sub condiţia plăţii "Penalităţii" şi aşadar, nu ar reprezenta o restricţie la libertatea de circulaţie a serviciilor, sunt profund eronate.

In ceea ce priveşte exonerarea de răspundere penală, recurentele pârâte susţin că derogarea de la caracterul infracţional al faptei prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 este acordată exclusiv pentru cele 90 de zile ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 124/2015, în timp ce "exonerarea" de răspundere pe o perioadă anterioară acestui moment nici nu era incidentă în cazul operatorilor nerezidenţi, întrucât aceştia îşi desfăşurau activitatea în temeiul liberei circulaţii a serviciilor, legea română fiindu-le inopozabilă datorită restricţiilor neconforme cu legislaţia UE.

In alte cuvinte, instanţa de fond ar fi trebuit să verifice dacă pretinsele motivele imperative de interes public pentru care taxa denumită "Penalitate" în deciziile contestate a fost calculată de ONJN începând cu anul 2010, sunt reale şi există, respectiv să sancţioneze simplele pretexte aşa cum sunt argumentele prezentate de ONJN în speţă, întrucât:

"pentru a fi coerentă cu obiectivele privind lupta împotriva criminalităţii, precum şi reducerea ocaziilor de a juca, o reglementare naţională care instituie un monopol în materie de jocuri de noroc trebuie să se bazeze pe constatarea potrivit căreia activităţile criminale şi frauduloase legate de jocuri şi dependenţa de joc constituie o problemă pe teritoriul statului membru vizat, pe care o expansiune a activităţilor autorizate şi reglementate ar fi de natură să o remedieze".

Totodată pretinsul scop reţinut de instanţă al "menţinerii în piaţă pentru prestarea serviciului a tuturor operatorilor care până la acel moment operaseră" nu justifică în niciun fel perceperea "Penalităţii" începând cu 24 decembrie 2010. Sub aspect tehnic, bet365, ca şi ceilalţi operatori străini de pe piaţă, au operat în aceleaşi condiţii şi înainte şi după perceperea "Penalităţii" prin deciziile contestate şi, mai ales, indiferent de cuantumul acesteia.

Dezvoltând critica potrivit căriea instanţa fondului a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, recurentele reclamante arată că, în ceea ce priveşte corectitudinea calculului sumei stabilite în toate cele 4 decizii cu titlu de "Penalitate" în raport de prevederile Legii 124/2015, instanţa de fond s-a mulţumit să reţină că dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 trebuie interpretate în sensul în care produc efecte pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 124/2015 (24 decembrie 2010 - 12 iunie 2015), bazându-se exclusiv pe interpretarea gramaticală a textului de lege, respectiv folosirea timpului trecut "perioada în care au operat şi nu a timpului viitor .

Ulterior, instanţa de fond a respins în mod superficial argumentele care arată că o astfel de interpretare ar încălca dreptul naţional privind proporţionalitatea taxei stabilite, lipsa unei contraprestaţii, lipsa unei juste aşezări a sarcinilor fiscale şi principiul neretroactivităţii, principiul nediscriminării şi protecţiei dreptului de proprietate, invocând, în mod absurd, faptul că "nu este permis instanţelor judecătoreşti să realizeze o interpretare a conţinutului dispoziţiilor legale contrară celei rezultate din aplicarea regulilor de interpretare a normelor juridice".

Procedând astfel, instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, bazându-se exclusiv pe o interpretare gramaticală (oricum eronată) pe care a considerat-o ca fiind un "conţinut clar al normei legale".

În realitate, prevederile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu impun nici prin litera, nici prin scopul lor, calcularea taxelor care formează "Penalitatea" prin raportare la veniturile obţinute de bet365 în perioada 24 decembrie 2010 -12 iunie 2015.

Calcularea taxei denumite "Penalitate" în deciziile contestate în mod retroactiv, prin impunerea ei asupra veniturilor realizate de bet365 începând cu 24 decembrie 2010 s-a decis în mod unilateral de către ONJN, printr-o serie de adrese interne şi apoi prin deciziile contestate.

Acest mod de calcul nu este unul legal consacrat şi el poate şi trebuie să facă obiectul controlului judecătoresc - este inacceptabilă teza instanţei de fond potrivit căreia ar rezulta din simpla folosirea a timpului verbal trecut momentul de la care trebuie calculată taxa de licenţă din cuprinsul "Penalităţii."

Folosirea timpului trecut în sintagma "perioada pentru care au operat" şi nu a timpului viitor nu poate avea semnificaţia raportării la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legii (în acest caz fiind vorba de nerespectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii), ci trebuie corelat cu faptul că suma datorată cu titlu de "Penalitate" urma să fie stabilită la un moment ulterior intrării în vigoare a legii, de către ONJN, printr-o decizie care ar fi avut în mod evident în vedere o perioadă precedentă emiterii respectivei decizii de plată, astfel că folosirea timpului trecut în raport de momentul stabilirii obligaţiei de plată este pe deplin justificată.

Taxele care compun "Penalitatea" prevăzute de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 sunt sarcini financiare noi, reglementate de această lege odată cu intrarea ei în vigoare. Ele sunt tot taxe de licenţă şi autorizaţie, dar diferă de cele pe care operatorii online le-ar fi putut plăti în temeiul O.U.G. nr. 77/2009 dacă s-ar fi putut autoriza în perioada 2010-2015 sub aspectul cuantumului (şi evident, sub aspectul aplicării în timp).

Chiar taxa de autorizaţie din compunerea "Penalităţii" se raportează la venituri calculate potrivit art. II din O.U.G. nr. 77/2009, text de lege care a intrat în vigoare de abia la 13 februarie 2015.

Susţin recurentele reclamante că instanţa de fond ar fi trebuit să interpreteze şi să aplice în mod corect art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, respectiv să constate că taxa denumită "Penalitate" în cuprinsul deciziilor contestate nu poate fi calculată prin raportare la veniturile obţinute de bet365 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2015 care a instituit-o (12 iunie 2015), întrucât acest mod de interpretare a legii încalcă libera circulaţie a serviciilor reglementată de art. 56 TFUE prin aceea că reprezintă o restricţie care nu îndeplineşte cerinţa existenţei unui motiv imperativ de interes public şi condiţiile de necesitate şi proporţionalitate stabilite în jurisprudenţa CJUE.

O astfel de interpretare reprezintă o aplicare retroactivă a art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, cât şi a art. II din O.U.G. nr. 77/2009 şi, în acelaşi timp, încalcă art. 8 şi 9 din Directiva nr. 98/34/CE (actuala Directivă 1535/2015/CE) prin nenotificarea Legii nr. 124/2015 Comisiei Europene, respectiv prin adoptarea O.U.G. nr. 92/2014 la 30 decembrie 2014 înainte de expirarea "perioadei de aşteptare" impuse de Comisia Europeană până la 12 februarie 2015 (aspect pe care instanţa de fond a omis în integralitate a-1 analiza).

Totodată, sunt încălcate şi alte principii constituţionale precum: (I) justa aşezare a sarcinilor fiscale; (II) prezumţia de nevinovăţie; (III) principiul transparenţei şi securităţii juridice; (IV) protecţiei dreptului de proprietate privată.

Prima instanţă a omis în mod eronat să analizeze şi să determine natura juridică a taxei denumite "Penalitate" - aceasta este o veritabilă sarcină fiscală, susţin recurentele reclamante, prin care pârâta a încercat să recupereze retroactiv taxe aferente unor evenimente trecute.

Comisia Europeană subliniază în mod expres prin Opinia detaliată din 15 septembrie 2015 un aspect esenţial legat de caracterul retroactiv al "Penalităţii":

"Pentru a evalua justificarea şi proporţionalitatea acestor prevederi ale legii române cu referire la legislaţia UE, trebuie în primul rând să stabilim:

- dacă scopul "amnistiei" este de a pune în aplicare cu întârziere sancţiuni care existau deja în conformitate cu legislaţia română în momentul în care acţiunile care urmează să fie sancţionate au fost efectuate;

- sau dacă sancţiunile în formă de plată a celor două taxe sunt noi în cadrul legislativ românesc şi reprezintă astfel norme penale/fiscale retroactive ".

Miza juridică a problemei de drept pe care instanţa de fond a refuzat în mod eronat să o dezlege era evidentă:

- dacă instanţa ar fi concluzionat că "Penalitatea" este o sarcină financiară nouă, sui generis - aşa cum susţine bet365 - atunci art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu ar mai fi putut fi interpretat în sensul că permite taxarea unor venituri realizate de bet365 înainte de intrarea în vigoare a legii fără a retroactiva. Sarcini financiare noi se pot impune doar veniturilor realizate după intrarea lor în vigoare;

- dacă instanţa ar fi concluzionat că "Penalitatea" ar fi o modalitate de recuperare a unor taxe deja existente în legea jocurilor de noroc, atunci Legea nr. 124/2015 nu ar putea oricum să "recupereze" taxe prevăzute de legi anterioare neconforme dreptului UE, întrucât în asemenea caz ar fi eludat principiul priorităţii dreptului UE.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României -neretroactivitatea legii civile, susţin recurentele reclamante, arătând, în esenţă, că o sarcină financiară nouă nu poate fi impusă unor venituri obţinute în trecut fără a retroactiva.

Totodată, recurentele reclamante susţin că nu există nicio justificare pentru calcularea taxei denumite penalitate prin raportare la venituri obţinute într-o perioadă în care bet365 nu avea obligaţia să se autorizeze în România.

În concluzie, recurentele-reclamante susţin că "Penalitatea" este o sarcină financiară sui generis, distinctă faţă de taxele de licenţă şi autorizaţie plătibile potrivit O.U.G. nr. 77/2009, care a intrat în vigoare prin Legea nr. 124/2015 şi a fost valabilă pentru o perioadă de 90 de zile. Nicio dispoziţie din cuprinsul legii nu se referă la calcularea "Penalităţii" prin raportare la veniturile obţinute de operatorii online începând cu 24 decembrie 2010, această fiind o soluţie unilaterală impusă de ONJN printr-o serie de adrese fără efecte juridice obligatorii şi prin solicitarea de la operatorii online a unor rapoarte de audit conţinând veniturile din perioada 2010-2015.

Instanţa de fond a încălcat art. 56 din Constituţie, art. 3 din Codul fiscal (justa aşezare a sarcinilor fiscale) precum şi art. 44 din Constituţie (dreptul de proprietate) în prezenta cauză.

Instanţa de fond a refuzat în mod nejustificat să facă analiza efectelor acestor norme sub argumentul că "aceste aspecte exced competenţei de analiză a instanţei de contencios administrativ care nu poate înlătura de la aplicare aceste dispoziţii legale decât dacă şi în măsura în care constată contradicţia acestora cu dreptul unional." (pag. 43, paragraful 8 din Sentinţa recurată).

Instanţa de fond a dorit în mod evident să evite să facă analiza unor norme "inconfortabile" poziţiei adoptate, ignorând faptul că ceea ce i se cerea prin cererea introductivă de instanţă prin raportare la textele legale indicate era să facă o interpretare corectă şi legală a art. II alin. (8) din Legea 124/2015 şi nicidecum să îl înlăture integral de la aplicare.

In considerarea celor expuse anterior, sintagma "pentru perioada în care au operat" din cuprinsul art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu poate fi interpretată în sensul calculării "Penalităţii" prin raportare la veniturile obţinute de bet365 începând cu 24 decembrie 2010, aşa cum susţine instanţa de fond, întrucât o astfel de interpretare are ca rezultat aplicarea retroactivă a art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015. In lumina principiului neretroactivităţii legii, textul de lege trebuia interpretat ca referindu-se exclusiv la activităţile desfăşurate de operatorii online precum bet365 după intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2015 (12 iunie 2015), iar folosirea timpului trecut este justificată prin raportare la momentul stabilirii obligaţiei de plată printr-o decizie ulterioară a ONJN iar nu prin raportare la data intrării în vigoare a legii.

Arată recurentele reclamante că instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat art. 23 alin. (11) din Constituţia României - prezumţia de nevinovăţie a lui bet 365, în condiţiile în care, din punct de vedere penal, lipsa oricărei condamnări sau sancţiuni aplicate lui bet365 de către autorităţile competente se traduce prin aceea că activităţile lui bet365 în România înainte de 12 iunie 2015 sunt prezumate licite. Astfel, obligarea lui bet365 la achitarea unor sume de bani pentru perioada anterioară momentului 12 iunie 2015 în schimbul unei "amnistii", "exonerări" sau "graţii" - cum o numeşte ONJN - reprezintă o încălcare vădită a prezumţiei de nevinovăţie a lui bet365, cu atât mai mult cu cât "potenţiala răspundere" a fost stabilită în mod unilateral de ONJN, autoritate fără nicio competenţă fiscală sau penală.

Înainte de a prezuma că taxa denumită "Penalitate" ar produce efectul unei exonerări de răspundere penală şi fiscală, prima instanţă trebuia să stabilească dacă respectivii organizatori ar putea răspunde penal ori fiscal în condiţiile date. CJUE a decis că răspunsul este negativ, în sensul că un stat membru nu poate aplica o sancţiune penală pentru o formalitate administrativă neîndeplinită atunci când îndeplinirea acestei formalităţi este refuzată sau făcută imposibilă de către statul membru vizat prin încălcarea dreptului comunitar.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. I alin. (5) din Anexa la O.U.G. nr. 77/2009 privind cursul valutar, care stabilesc că "valoarea în RON atât a taxelor pentru jocuri de noroc, cât şi a garanţiilor stabilite în moneda euro se determină prin transformarea sumelor exprimate în echivalent euro pe baza cursului de schimb valutar stabilit în prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acest curs se utilizează pe toată durata anului următor."

Or, ONJN ar fi trebuit să folosească, conform prevederilor legale, cursul valutar GBP - EURO - RON publicat în Jurnalul Oficial al UE în prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anului precedent obţinerii veniturilor imputate, situaţie în care conform raportului de expertiză extrajudiciară, sumele achitate de bet365 ar fi fost cele prevăzute în tabelul de la dosarul de fond.

Instanţa a procedat la a aplica în mod eronat dispoziţiile Ordinului Preşedintelui ONJN 148/2015, act juridic ce nu este opozabil bet365 sau altor operatori de jocuri de noroc, deoarece nu a fost publicat în Monitorul Oficial, precizând recurentele reclamante că şi dacă ar fi fost publicat, Ordinul este un act juridic cu putere inferioară O.U.G. nr. 77/2009 şi care nu poate contrazice în mod valabil dispoziţiile unei legi cu o forţă superioară astfel încât instanţa de fond ar fi trebuit să aplice prevederile menţionate ale O.U.G. nr. 77/2009.

Motivând solicitarea privind înlăturarea considerentelor referitoare la acordarea dreptului interimar de operare prin anexele nr. 1 la deciziile nr. 2168 şi nr. 2169 începând cu 01 octombrie 2015, recurentele reclamante arată că instanţa fondului nu s-a pronunţat pe marginea apărărilor reclamantelor întemeiate pe încălcarea liberei circulaţii a serviciilor, reglementate de art. 56 TFUE, şi nici asupra argumentului potrivit căruia menţiunile privind naşterea dreptului interimar de operare la o dată ulterioară, cu consecinţa restricţionării activităţii lui bet365 în perioada 11-30 septembrie 2015 reprezintă o măsură discriminatorie.

Totodată, recurentele reclamante susţin că instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat art. 12 din Regulamentul de funcţionare al Comitetului de Supraveghere al ONJN atunci când a stabilit că dreptul interimar de operare a fost acordat de la data de 01.10.2015.

Contrar celor susţinute de instanţa de fond, recurentele-reclamante susţin că nelegalitatea comunicării actului administrativ impactează modul în care acesta îşi va produce efectele.

Deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că Anexele nr. 1 au fost emise şi comunicate ulterior către bet365, fără să existe un temei legal pentru acest mod de a proceda, instanţa să mulţumeşte să rezume că "este regretabil că pârâtul a realizat o comunicare disparată a actului administrativ, comunicând anexele la decizii la un interval de timp considerabil, (...)" precum şi că "nelegalitatea procedurii de comunicare a actului administrativ respectiv o comunicare "pe bucăţi" a acestuia nu poate fi extinsă asupra legalităţii actului administrativ însuşi, emiterea şi comunicarea fiind etape şi operaţiuni diferite în procedura administrativă."

Or, în absenţa comunicării lor legale, actele administrative individuale sunt chiar inopozabile subiectului de drept căruia îi sunt adresate şi împotriva căruia nu pot începe să producă efecte juridice.

Susţinând şi că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită şi trunchiată a prevederilor art. 12 din Regulamentul de funcţionare al Comitetului de Supraveghere al ONJN, recurentele reclamante solicită casarea sentinţei atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei şi admiterii acţiunii lor în totalitate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare la data de 02.07.2019 prin care a solicitat respingerea în parte a recursului declarat de Oficiu Naţional pentru Jocuri de Noroc.

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a depus întâmpinare la data de 08.07.2019 prin care a solicitat respingerea recursului fomrulat împotriva încheierii din 18.10.2016.

Recurentele-reclamante A., B., C., D. au depus întâmpinare la recursul declarat de Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimatul-pârât Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a depus întâmpinare la data de 11.07.2019 prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamante ca neîntemeiat.

5. Cereri incidentale

5.1. La 12.11.2021 recurentele reclamante au transmis o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare asupra următoarelor întrebări:

1. Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale prin care un Stat Membru impune restricţii, respectiv condiţionează acordarea dreptului de autorizare/licenţiere (în Statul Membru respectiv) operatorilor de jocuri de noroc înregistraţi şi autorizaţi în alte state membre UE de plata unei sume echivalente cu taxele care ar fi putut fi percepute în trecut de către Statul Membru dacă operatorii de jocuri de noroc ar fi fost autorizaţi în acel Stat Membru, chiar şi în ipoteza în care aceşti operatori nu aveau posibilitatea reală de a se autoriza în respectivul Stat Membru în perioada luată în considerare pentru calculul acelei sume?

2. Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul în care permite unui Stat Membru să stabilească, pentru operatorii de jocuri de noroc autorizaţi în alte State Membre, o sancţiune ori o sarcină de natură fiscală pentru o formalitate administrativă neîndeplinită, în situaţia şi pentru perioada în care îndeplinirea acestei formalităţi este refuzată sau făcută imposibilă chiar de către Statul Membru vizat?

3. In sfera noţiunii de "reglementare tehnică", în sensul din art. 8 din Directiva 98/34/CE, se înscrie o reglementare având conţinutul celei cuprinse în art. II, alin. (7) şi (8) din Legea 124/2015?

4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, articolele 8 şi 9 ale Directivei 98/34/CE trebuie interpretate în sensul în care permit unui Stat Membru adoptarea unei reglementări naţionale precum cea din cuprinsul art. II, alin. (7) şi (8) din Legea 124/2015 în cursul perioadei de aşteptare (standstill), dacă reglementările vor intra în vigoare după expirarea perioadei de aşteptare (standstill)?

5. Articolele 8 şi 9 ale Directivei 98/34/CE permit instanţelor naţionale să înlăture direct de la aplicare o "reglementare tehnică" naţională ce nu a fost notificată în condiţiile Directivei, inclusiv prin înlăturarea/anularea obligaţiilor stabilite în sarcina particularilor prin acte administrative ulterioare emise în temeiul respectivei "reglementări tehnice" naţionale?

Motivând cererea de sesizare a CJUE, recurentele reclamante au arătat, în esenţă, că penalitatea stabilită de Legea 124/2015 reprezintă o sarcină financiară care condiţionează intrarea operatorilor autorizaţi in alte state UE pe piaţa din România, întrucât operatorii care nu o achita in cursul Perioadei de Tranziţie nu pot obţine în continuare nici Dreptul Interimar de Operare, nici licenţe/autorizaţii depline. Prin aceasta, Penalitatea reprezintă o restrângere adusă liberei circulaţii a serviciilor.

În acest sens, se arată că taxa denumită penalitate în cuprinsul actelor administrative contestate nu poate fi calculată prin raportare la veniturile obţinute de bet365 înainte de 12 iunie 2015, întrucât această manieră de calcul serveşte unui scop pur economic, de colectare a unor venituri suplimentare la bugetul statului şi al ONJN. Penalitatea calculată potrivit Deciziei ONJN maschează colectarea retroactive a taxelor de licenţă şi autorizaţie pentru perioada trecută, astfel ca ea urmăreşte exclusiv un obiectiv de ordin financiar. Ea nu este justificată de niciun alt motiv de interes general care ar putea fi acceptabil prin prisma dreptului UE.

Totodată, această penalitate este o sarcină excesivă, ce nu îndeplineşte condiţiile de proporţionalitate şi necesitate impuse de CJUE. Condiţia proporţionalităţii nu este in mod evident îndeplinită daca Penalitatea este calculată potrivit modalităţii aplicate de ONJN prin Decizia Contestata, reprezentând o sarcina financiară pentru bet365 (şi orice alt operator online) vădit disproporţionate oricărui stop urmărit de lege.

Până la 13 februarie 2015: (I) bet365 nu avea niciun motiv sa plătească taxele de licenţa/autorizare pentru că nu opera în condiţiile O.U.G. nr. 77/2009, ci în temeiul dreptului UE, iar (II) autorităţile române nu aveau niciun drept să pretindă reclamantelor plata taxelor de licenţa/autorizare sau a unei taxe echivalente precum este Penalitatea, în contextul în care le era interzis prin lege să acorde dreptul de operare unui Operator UE.

Penalitatea nu poate fi percepută în mod legal pentru perioada de până la data de 12 iunie 2015, dat fiind ca nici în aceasta perioadă nu exista un cadru legal în care bet365 ar fi putut sa obţină drept de operare in România. Licenţele şi autorizaţiile nu puteau fi emise pentru ca Normele Metodologice nu fuseseră adoptate, în timp ce Dreptul Interimar de Operare nu intrase încă în vigoare. Este din nou culpa exclusivă a autorităţilor romane.

Nu în ultimul rând, până la data de 13 februarie 2015 operatorii din Uniunea Europeană nu erau şi nu puteau deveni subiecţi plătitori de taxe şi impozite în România (datorita interdicţiei legale de a obţine licenţa şi autorizaţie). Pentru toate veniturile realizate din jocuri de noroc online inclusiv de la clienţi din România, aceştia au achitat taxele şi impozitele prevăzute de legislaţia din statul de reşedinţă (Gibraltar).

Susţin recurentele reclamante că art. II alin. (7) şi (8) din Legea nr. 124/2015 încalcă şi art. 8 şi 9 din Directiva nr. 98/34/CE din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice ("Directiva 98/34").

Or, conform jurisprudenţei Curţii, dispoziţiile menţionate au efect direct faţă de particulari, aceştia din urmă având dreptul de a cere instanţelor judecătoreşti şi instituţiilor publice precum ONJN să nu aplice prevederi legale.

În concret, recurentele reclamante susţin că există două încălcări ale Directivei 98/34 incidente în speţă, prima fiind reprezentată de faptul că O.U.G. nr. 92/2014, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 77/2009, a fost adoptată prin publicarea în Monitorul Oficial la 30 decembrie 2014, deşi perioada de aşteptare impusă de Comisia Europeană se sfârşea de abia la 12 februarie 2015.

Această încălcare a Directivei 98/34 este relevantă pentru calculul "Penalităţii" întrucât O.U.G. nr. 92/2014 este actul normativ prin care a fost eliminată interdicţia operatorilor nerezidenţi de a obţine licenţa în România. In măsura în care O.U.G. nr. 92/2014 nu a fost adoptată cu respectarea dreptului Uniunii, atunci nu se poate susţine că România a remediat neconformitatea existentă în reglementarea naţională nici prin adoptarea acestui act normativ.

În al doilea rând, recurentele reclamante arată că Legea nr. 124/2015, art. II alin. (7) şi (8) în temeiul căreia a fost instituit dreptul interimar de operare, perioada de graţie de 90 de zile şi modul de calcul al "Penalităţii" nu a fost notificată Comisiei Europene în faza de proiect de lege, aşa cum ar fi trebuit potrivit Directivei 98/34.

5.2. La 31 ianuarie 2022, după închiderea dezbaterilor, recurentele reclamante au solicitat repunerea cauzei pe rol, cererea fiind motivată de faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat, în şedinţa publică din 18 ianuarie 2022, cu privire la probatoriul propus de părţi, nu s-a pronunţat asupra cererii de dezbatere distinctă a recursurilor la un alt termen, apreciind, recurentele reclamante că nu a fost finalizată cercetarea judecătorească, fiind necesară, astfel, repunerea cauzei pe rol.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Privitor la cererea de repunere pe rol a cauzei, Înalta Curte constată că este nefondată, neimpunându-se aplicarea dispoziţiilor art. 400 C. proc. civ., potrivit cărora repunerea pe rol se impune atunci când, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi.

Trecând peste faptul că repunerea pe rol nu este o măsură procesuală aflată la îndemâna părţilor, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, afirmaţiile recurentelor reclamante dezvoltate în susţinerea acestei cereri neavând suport.

În ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei de recurs asupra probatoriului propus de părţi, Înalta Curte a constatat, la termenul din 18 ianuarie 2022, după ce a acordat cuvântul singurei părţi reprezentate la acel termen asupra admisibilităţii cererii de sesizare a CJUE, că nu mai sunt alte cereri.

Este vădit nefondată afirmaţia recurentelor reclamante, potrivit căreia instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra probelor propuse de reclamante şi anexate cererii de recurs, în condiţiile în care dosarul cauzei atestă faptul că recurentele reclamante, cu excepţia delegaţiilor avocaţiale şi a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, nu au anexat niciun înscris cererii de recurs, în vederea valorificării sale ca probă nouă în recurs.

În egală măsură, din conţinutul dosarului cauzei rezultă că recurentele reclamante nu au depus niciun înscris în probaţiune nici la primul termen de judecată, limită temporală stabilită de legiuitor pentru admisibilitatea probelor noi în recurs(art. 492 C. proc. civ.) şi nici până la al doilea termen de judecată, stabilit pentru soluţionarea cauzei, astfel că este vădit neîntemeiată afirmaţia recurentelor reclamante, potrivit cărora instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor propuse de recurentele reclamante.

Cât priveşte faptul că instanţa de recurs nu a soluţionat cererea de stabilire a unui termen distinct, pentru dezbaterea recursurilor, Înalta Curte reaminteşte faptul că în şedinţa publică din 18 ianuarie 2022 a respins cererea de amânare a soluţionării cauzei; or, pretenţia recurentelor reclamante ca instanţa să fi menţionat explicit că nu se impune amânarea nici pentru stabilirea unui termen distinct este redundantă, în condiţiile în care finalitatea dispoziţiilor art. 224 C. proc. civ. este tot aceea a amânării soluţionării cauzei.

Faptul că instanţa de recurs a acordat cuvântul şi în dezbaterea recursurilor, menţionând că o atare deliberare este subordonată modalităţii de soluţionare a cererii incidentale privind sesizarea CJUE, intimata OJTN punând concluzii pe recursuri, lipseşte de suport şi afirmaţia recurentelor reclamante, în sensul că instanţa de recurs nu a epuizat etapele procesuale necesare, cu consecinţa necesităţii repunerii cauzei pe rol.

În fine, nici depunerea, de către parte, a unor noi înscrisuri după închiderea dezbaterilor precum şi solicitarea administrării unor noi dovezi, formulată de parte după închiderea dezbaterilor, nu poate constitui un temei pentru repunerea cauzei pe rol, cât timp legiuitorul prevede, la art. 394 alin. (3) C. proc. civ., că după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol.

2.2. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Astfel cum rezultă din cele mai sus menţionate, recurentele reclamante solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, potrivit competenţei recunoscute instanţei europene prin dispoziţiile art. 267 TFUE .

Motivând cererea de sesizare în privinţa primelor două întrebări, recurentele reclamante pornesc de la presupunerea potrivit căreia penalitatea instituită de dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 ar constitui o piedică în calea libertăţii de prestare a serviciilor, consacrată de art. 56 TFUE. O atare concluzie este dezvoltată de recurentele reclamante prin raportare la faptul că neplata penalităţii ar constitui un impediment legal pentru obţinerea, pe viitor, a autorizaţiilor şi licenţelor necesare organizării jocurilor de noroc în România şi, de asemenea, recurentele reclamante au susţinut că penalitatea reprezintă o sarcină fiscală ce le-a fost impusă pentru o perioadă în care statul român nici nu permitea autorizarea altor persoane juridice decât cele de drept român.

Examinarea conţinutului dispoziţiilor art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 dar şi a Ordonanţei de urgenţă nr. 77/2009, care constituie sediul dreptului comun în materia organizării şi exploatării jocurilor de noroc şi a circumstanţelor cauzei reflectă lipsa de suport a argumentelor pe care îşi întemeiază cererea de sesizare recurentele reclamante şi, de aici, Înalta Curte constată că nu este demonstrată pertinenţa recursului la mecanismul prevăzut de art. 267 TFUE, condiţie ce trebuie îndeplinită, alături de cele expres prevăzute de tratatul menţionat.

Constată Înalta Curte, în primul rând, că dispoziţiile art. 56 din TFUE interzic restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor, astfel că orice aserţiune privind încălcarea acestui imperativ trebuie însoţită de demonstrarea fie existenţei unei reglementări naţionale cară să distingă după naţionalitatea prestatorului de servicii, impunând restricţii numai prestatorului de servicii resortisant al unui stat membru, fie a existenţei unei reglementări aparent neutre, dar a cărei aplicare practică este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puţin atractive activităţile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare(hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C42-07 par. 51) .

În acelaşi sens, prin hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-357/10-C-359/10, se arată, la par. 30, că "articolul 49 CE impune nu numai eliminarea oricărei discriminări pe considerente de cetăţenie sau de naţionalitate faţă de prestatorul de servicii stabilit în alt stat membru, ci şi, în egală măsură, înlăturarea oricărei restricţii, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naţionali şi cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puţin atractive activităţile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare (a se vedea în special Hotărârea din 25 iulie 1991, Säger, C-76/90, Rec., p. I-4221, punctul 12, precum şi Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, Rep., p. I-9083, punctul 85). În această optică, Curtea a hotărât de asemenea că articolul 49 CE se opune aplicării oricărei reglementări naţionale al cărei efect este de a face ca prestarea de servicii între state membre să fie mai dificilă decât prestarea de servicii realizată exclusiv în cadrul unui stat membru (a se vedea în special Hotărârea din 5 octombrie 1994, Comisia/Franţa, C-381/93, Rec., p. I-5145, punctul 17, şi Hotărârea din 13 decembrie 2007, United Pan-Europe Communications Belgium şi alţii, C-250/06, Rep., p. I-11135, punctul 30 şi jurisprudenţa citată)".

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că soluţia legislativă prevăzută de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 îi vizează pe toţi operatorii jocurilor de noroc ce au desfăşurat, fără licenţă sau autorizaţia emisă de ONJN, jocuri de noroc la distanţă pe teritoriul României, neexistând niciun element de natură a contura existenţa unui tratament diferenţiat, aplicat de statul român în funcţie de naţionalitatea prestatorului de servicii.

Este indiscutabil faptul că Legea nr. 124/2015 a fost adoptată pentru aprobarea, cu modificări, a O.U.G. nr. 92/2014, act normativ a cărui finalitate a fost şi acela al armonizării legislaţiei naţionale privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc cu reglementările unionale, însă importanţă, din punct de vedere al conformităţii soluţiei legislative naţionale cu dreptul european, prezintă exclusiv reglementarea în sine şi nu resorturile care au condus la adoptarea acesteia, cu atât mai mult cu cât jocurile de noroc la distanţă nu presupun, în mod necesar, elementul de extraneitate în persoana prestatorului de servicii ci doar condiţia ca acestea să se desfăşoare exclusiv prin intermediul oricărui sistem de comunicaţii (internet, sisteme de telefonie fixă sau mobilă şi orice alte sisteme de transmisie). Prin urmare, ipoteza legală de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 se aplică, în egală măsură, şi organizatorilor de jocuri de noroc, persoane juridice române, în măsura în care au desfăşurat jocuri de noroc la distanţă fără autorizaţie, aşadar nediscriminatoriu din punct de vedere al identităţii prestatorului de servicii.

Apoi, Înalta Curte subliniază faptul că prezentul litigiu nu vizează cenzurarea unui refuz al intimatei ONJN de a acorda recurentelor reclamante licenţele de organizare a jocurilor de noroc sau autorizaţiile de exploatare a jocurilor de noroc, şi nici antrenarea răspunderii penale ori fiscale a recurentelor reclamante pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc fără autorizaţie, unde ar fi fost pertinentă, într-adevăr, discuţia pe marginea încălcării libertăţii de prestare a serviciilor prin raportare la condiţia impusă prin art. 6 din O.U.G. nr. 77/2009, în forma sa iniţială, aceea ca organizatorul să fie persoană juridică de drept român(această condiţionare legală fiind, de altfel, una din prevederile legale care au determinat începerea procedurii de infringement împotriva României).

Aşadar, recurentele reclamante aduc în discuţie, în cadrul unui litigiu de contencios administrativ ce vizează strict legalitatea deciziilor emise de ONJN în aplicarea art. II din Legea nr. 124/2015, neconformitatea unor norme ce ar constitui o piedică în calea libertăţii de prestare a serviciilor din perspectiva condiţiei naţionalităţii prestatorului de serviciu.

Prin intermediul întrebărilor 3)-5) recurentele reclamante aduc în discuţie incidenţa prevederilor art. 8 şi 9 din Directiva 98/34/CE, constatând Înalta Curte, că nici în privinţa acestora solicitarea de efectuare a unei trimiteri preliminare nu este admisibilă, întrucât răspunsul frunizat de CJUE asupra acestor întrebări nu ar putea fi util soluţionării cauzei.

Formulând cererea de sesizare a CJUE, recurentele reclamante au susţinut că dispoziţiile art. II alin. (7) şi (8) din Legea nr. 124/2015 cuprind reglementări tehnice, de natura celor avute în vedere de Directiva 98/34/CE, astfel că legea în discuţie nu putea fi adoptată înainte de împlinirea termenului de aşteptare prevăzut de art. 9 din Directiva în discuţie, consecinţa nerespectării acestei obligaţii fiind, în accepţiunea recurentelor reclamante, inopozabilitatea reglementării naţionale ce nu răspunde exigenţelor directivei.

Pornind de la definiţia furnizată de art. 1 din Directiva 98/34/CE, potrivit căruia prin "reglementare tehnică" se înţelege specificaţiile tehnice şi alte cerinţe, inclusiv dispoziţiile administrative relevante, a căror respectare este obligatorie, de jure sau de facto, în cazul comercializării sau a utilizării într-un stat membru sau într-o parte semnificativă a acestuia, precum şi actele cu putere de lege şi actele administrative ale statelor membre, cu excepţia celor prevăzute la articolul 10, care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs, este de domeniul evidenţei că instituirea unei sarcini pecuniare de genul penalităţii prevăzute de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu poate fi subsumată, în niciun caz, reglementării tehnice despre care face vorbire actul comunitar.

Alta este situaţia reglementării cuprinse în art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, unde legiuitorul prescrie o serie de condiţii a căror îndeplinire trebuie certificată conform standardelor acolo menţionate(ref. la software-ul utilizat pentru desfăşurarea jocurilor de noroc la distanţă şi sistemul informatic central al organizatorului), însă, trebuie observat faptul că dezlegarea prezentei cauze nu este condiţionată, în niciun mod, de o pretinsă constatare a adoptării Legii nr. 124/2015 cu nerespectarea termenului de aşteptare impus de Directiva 98/34/CE.

Subliniază Înalta Curte faptul că recurentelor reclamante A. şi B. le-a fost acordat dreptul interimar de operare, prevăzut prin dispoziţiile art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, critica esenţială a acestora şi vătămarea invocată în consecinţă fiind circumscrisă, în privinţa deciziilor emise de ONJN sub acest aspect, strict datei de la care a fost acordat dreptul interimar de operare.

Aşadar, nu ne aflăm în ipoteza în care reglementările sau specificaţiile tehnice ar fi împiedicat recurentele reclamante să preseteze serviciile de organizare şi exploatare a jocurilor de nororc.

Prin urmare, vătămarea invocată de recurentele reclamante, şi care trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, presupune dezlegarea cauzei din această perspectivă, a datei la care cele două recurente reclamante au obţinut dreptul interimar de operare, fiind indiferentă, aşadar, chestiunea pretinselor reglementări tehnice stabilite printr-un act adoptat fără respectarea termenului de aşteptare, chestiune ce prezintă, în atare context, un aspect pur teoretic.

În consecinţă, nefiind demonstrată pertinenţa, în cauză, a unei dezlegări a sensului prevederilor art. 1, art. 8 şi 9 din Directiva 98/34/CE de către instanţa europeană, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de recurentele reclamante şi sub acest aspect.

2.3. Recursul reclamantelor

Examinând recursul formulat de recurentele reclamante împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2018 şi a sentinţei civile nr. 2824 din 15 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

2.3.1. În privinţa încheierii din 19 ianuarie 2018, critica recurentelor reclamante vizează soluţia de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiza judiciară în specialitatea contabilitate.

Deşi recurentele reclamante s-au prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată Înalta Curte că acestea nu identifică regula de procedură a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea încheierii, critica recurentelor reclamante vizând, în realitate, temeinicia soluţiei dispuse pe marginea cererii de administrare a probei şi nu legalitatea acesteia.

În concret, recurentele reclamante nu au contestat sumele stabilite de ONJN prin raportare la un calcul matematic incorect, ce ar fi făcut admisibilă, ipotetic, administrarea unei probe cu expertiza contabilă, ci au contestat perioada pentru care ONJN a calculat penalitatea prevăzută de art. II alin. (1) litera 8 din Legea nr. 124/2015, şi rata de schimb valutar, aspecte de drept, ce nu reclamă, pentru dezlegarea lor, verificările de fapt circumscrise expertizei judiciare.

2.3.2. Cu privire la sentinţa civilă nr. 2824 din 15 iunie 2018, o primă grupă de argumente a reclamantelor vizează incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, sub acest aspect, se arată că hotărârea primei instanţe este criticabilă, întrucât instanţa fondului nu a motivat respingerea motivelor de nelegalitate întemeiate pe încălcarea liberei circulaţii a serviciilor.

Constată Înalta Curte că omisiunea pretinsă de recurentele reclamante nu atestă lipsa de preocupare a judecătorului fondului pentru argumentele formulate de parte, ci este consecinţa logică a faptului că prima instanţă a stabilit că în cauză nu este demonstrată adoptarea prevederilor art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 în condiţii de natură a încălca prevederile art. 56 din TFUE.

Reţinând că impunerea penalităţii prevăzute de Legea nr. 124/2015 în scopul amnistiei penale şi fiscale nu echivalează cu o restricţionare de genul celei interzise prin dispoziţiile art. 56 din TFUE, întrucât lipseşte situaţia premisă, judecătorul fondului a arătat că nu se impune analiza condiţiilor de conformitate ale pretinsei restricţii.

Prin urmare, în mod greşit susţin recurentele reclamante că instanţa fondului a nesocotit obligaţiile impuse de art. 425 lit. b) C. proc. civ., întrucât, în contextul în care a apreciat că nu există o restricţie privind libera prestare a serviciilor garantată de articolul 56 TFUE, judecătorul fondului nu avea de ce să analizeze obiectivul şi proporţionalitatea cu scopul urmărit al unei restricţii ce nu există.

În egală măsură, incidenţa dispoziţiilor Directivei 98/34/CE trebuie analizată tot în contextul restricţiilor privind libera prestare a serviciilor, de altfel acesta fiind şi scopul mecanismului de notificare, prevăzut de actul comunitar şi anume verificarea compatibilităţii reglementărilor şi specificaţiilor cu caracter tehnic din perspectiva asigurării liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor la nivel unional, or, cât timp instanţa fondului reţine că nu se poate vorbi, în cauză, de o încălcare a prevederilor art. 56 TFUE prin impunerea penalităţii analizate în cauză, nu era necesară nici abordarea chestiunilor subsidiare principiului prevăzut de art. 56 TFUE.

Trecând la dezvoltarea celui de al doilea motiv de casare, respectiv pronunţarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză, recurentele reclamante susţin, în primul rând, caracterul eronat al considerentelor prin care instanţa fondului a apreciat că dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu încalcă dreptul comunitar, mai exact prevederile art. 56 dinTFUE.

În acord cu instanţa fondului, Înalta Curte constată că penalitatea stabilită de art. II din alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu are nici natura unei taxe, stabilite de aşa natură încât conduce la aplicarea retroactivă a legii şi nici nu constituie o condiţie pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc în România, reprezentând exclusiv o condiţie pentru aministia penală şi fiscală menţionată în textul de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, prin derogare de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu este considerată infracţiune în sensul art. 23 alin. (1) desfăşurarea fără licenţă sau autorizaţie a jocurilor de noroc la distanţă până la data de maximum 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă organizatorii de jocuri de noroc la distanţă care au operat în România plătesc taxele de licenţă pentru perioada în care au operat şi taxa de autorizare în cuantum de 20% din veniturile organizatorului aşa cum sunt definite la art. 11 din ordonanţă. Pentru calculul taxei de autorizare prevăzute în prezentul alineat organizatorul are obligaţia să pună la dispoziţia Comitetului de Supraveghere al O.N.J.N. un audit financiar din care să reiasă sumele încasate de la jucători cu titlul de taxă de participare la joc şi premiile acordate (inclusiv "jack-pot"-ul) pentru fiecare tip de joc pe o zi/lună calendaristică sau, după caz, pentru jocurile de noroc în care organizatorul încasează un comision de la participanţii/câştigătorii la jocurile de noroc, încasările obţinute (comisioanele reţinute de la participanţii la joc), respectiv cota-parte din suma percepută de organizator, conform regulamentelor de joc pe o zi/lună calendaristică. Plata celor două taxe în cuantumurile prevăzute în prezentul alineat exonerează de răspundere penală şi fiscală firmele care au desfăşurat activitatea de jocuri de noroc la distanţă până la termenul prevăzut în prezentul alineat.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, desfăşurarea fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

Dispoziţiile prevăzute de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 constituie o posibilitate lăsată strict la îndemâna organizatorilor jocurilor de noroc, ce au organizat jocuri de noroc la distanţă fără autorizaţie, de a opta pentru plata sumei prevăzute de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, cu consecinţa exonerării de răspundere penală şi fiscală, neavând, aşadar, conotaţia unor restricţii la libera circulaţie a serviciilor, care, în fapt, au şi fost prestate de subiecţii din sfera de referinţă a textului de lege în discuţie, aceasta fiind tocmai premisa reglementării în analiză.

Din acest punct de vedere, în mod corect a arătat judecătorul fondului că analiza instanţei de contencios administrativ trebuie să se limiteze la verificarea legalităţii deciziilor contestate de reclamante strict din perspectiva conformităţii acestor decizii cu prevederile legale în temeiul cărora au fost emise şi anume Legea nr. 124/2015 şi nu din perspectiva reglementărilor referitoare la libera circulaţie a serviciilor.

Or, probatoriul administrat în cauză atestă faptul că recurentele reclamante s-au prevalat de dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, au pus la dispoziţie ONJN datele necesare pentru stabilirea penalităţii prevăzute de articolul de lege anterior citat, şi au achitat sumele ce au fost stabilite prin cele patru decizii contestate în cauză.

Prin urmare, argumentele recurentelor reclamante, potrivit cărora penalitatea a fost stabilită şi pentru o perioadă în care acestea nu aveau posibilitatea reală de a se autoriza în România exced limitelor controlului prezentei instanţe, care nu are a se pronunţa, aşa cum s-a arătat mai sus, asupra unui refuz de emitere a licenţei şi autorizaţiei necesare pentru organizarea jocurilor de noroc ori asupra consecinţelor de natură penală, generate prin exploatarea jocurilor de noroc fără licenţă sau autorizaţie.

Cu toate acestea, Înalta Curte găseşte necesar să analizeze chestiunea reprezentată de pretinsul drept dobândit de recurentele reclamante pentru exploatarea şi pe teritoriul României a jocurilor de noroc online, constatând că, în sprijinul concluziei potrivit cărora recurentele reclamante nu aveau obligaţia de a se autoriza în România, acestea fac trimitere la juriprudenţa CJUE, în special la hotărârile pronunţate în cauzele C 338/04 C-359/04 şi C 360/04 Placanica, Palazzese, Sorricchio şi în cauza C-243/01 Gambelli şi alţii, în raport de care afirmă că sunt îndreptăţite să presteze serviciile de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc online în virtutea faptului că au fost licenţiate şi autorizate în alt stat membru, acolo plătind şi taxele aferente acestor servicii.

În atare aquis comunitar şi jurisprudenţial, recurentele reclamante formulează concluzia, în sensul că nerecunoaşterea liceităţii activităţii desfăşurate pe teritoriul României şi impunerea condiţiei autorizării prestării jocurilor de noroc la distanţă de către statul român şi a unor sancţiuni pentru prestarea acestui tip de servicii, fără licenţă şi autorizaţie, reprezintă o încălcare evidentă a art. 56 din TFUE, conform unei jurisprudenţe constante a CJUE.

Argumentele recurentelor reclamante sunt combătute, însă, prin cele reţinute de instanţa europeană în cuprinsul unei hotărâri ce a dezlegat exact compatibilitatea, cu TFUE, a unei proceduri de condiţionare a exploatării jocurilor de noroc la distanţă, prin intermediul internetului, similare celei prevăzute de O.U.G. nr. 77/2009, făcând trimitere Înalta Curte la hotărârea pronunţată de CJUE la 8 septembrie 2009, în cauza C-42/07 Bwin International Ltd.

În cuprinsul acestei hotărâri(şi de altfel şi în celelalte invocate de părţi în prezenta cauză) CJUE subliniază că reglementarea jocurilor de noroc la distanţă nu a făcut obiectul unei armonizări la nivel comunitar, astfel că fiecare stat membru are libertatea de a reglementa, fiind lipsită astfel de support afirmaţia recurentelor reclamante, în sensul că până la adoptarea Legii nr. 124/2015 au desfăşurat legal activitatea de exploatare a jocurilor de noroc la distanţă în România, în temeiul dreptului comunitar.

În concret, CJUE reţine că, "sectorul jocurilor de noroc oferite prin internet nu face obiectul unei armonizări comunitare. Un stat membru este, aşadar, îndreptăţit să considere că simplul fapt că un operator precum Bwin propune în mod legal servicii din acest sector prin internet într-un alt stat membru în care este stabilit şi în care este în principiu supus deja unor condiţii legale şi unor controale din partea autorităţilor competente ale acestui din urmă stat nu poate fi considerat drept o garanţie suficientă de protecţie a consumatorilor naţionali împotriva riscurilor de fraudă şi de criminalitate, având în vedere dificultăţile pe care autorităţile statului membru de stabilire le pot întâlni, într-un astfel de context, în evaluarea calităţilor şi a probităţii profesionale a operatorilor"(par. 69).

"În plus, ca urmare a lipsei contactului direct între consumator şi operator, jocurile de noroc accesibile prin internet implică riscuri de natură diferită şi de o importanţă sporită în raport cu pieţele tradiţionale ale unor asemenea jocuri în ceea ce priveşte eventualele fraude săvârşite de operatori împotriva consumatorilor"(par. 70).

Prin urmare, CJUE arată, prin hotărârea enunţată, că Articolul 49 CE nu se opune unei reglementări a unui stat membru, precum cea din acţiunea principală, care interzice operatorilor, precum Bwin International Ltd, stabiliţi în alte state membre în care furnizează în mod legal servicii similare, să propună jocuri de noroc prin internet pe teritoriul statului membru respectiv.

În ceea ce priveşte perioada avută în vedere de ONJN pentru calcularea penalităţii, recurentele reclamante susţin că o corectă intepretare a Legii nr. 124/2015 ar presupune calcularea acestei sume numai pentru perioada de trei luni de la data intrării în vigoare a legii şi nu pentru trecut, argumente ce au fost corect înlăturate de instanţa fondului.

Contrar celor susţinute de recurentele reclamante, instanţa fondului a interpretat corect dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, concluzia acesteia, în sensul că penalitatea stabilită de text pentru aplicarea amnistitie penale şi fiscale se calculează pentru perioada în care organizatorii jocurilor de nororc au exploatat jocuri de noroc la distanţă în România, fără taxele de licenţă şi autorizare, este conformă sensului lipsit de echivoc al dispoziţiilor legale în discuţie.

Astfel cum a arătat şi instanţa fondului, Înalta Curte constată că legiuitorul utilizează verbul "a opera" la timpul trecut, statuând că aplicarea amnistiei penale şi fiscale, ce poate interveni în termen de cel mult trei luni de la momentul intrării în vigoare a legii, este condiţionată de achitarea, de către organizatorii de jocuri de noroc la distanţă care au operat în România, a taxelor de licenţă pentru perioada în care au operat şi taxa de autorizare în cuantum de 20% din veniturile organizatorului aşa cum sunt definite la art. 11 din ordonanţă.

Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a institui o amnistie penală şi fiscală pentru acei operatori de jocuri de noroc la distanţă, ce nu deţin, la momentul intrării în vigoare a legii, licenţa şi autorizaţia de exploatare a jocurilor de noroc, numai pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc fără licenţă şi autorizaţie în perioada de cel mult 90 zile după intrarea în vigoare a legii, ar fi arătat acest lucru explicit, utilizând timpul viitor pentru acelaşi verb " a opera".

Este în afara oricărei discuţii faptul că Legea nr. 124/2015 nu a prevăzut explicit data de la care se calculează penalitatea reglementată, astfel că aplicarea corectă a textului de lege, conform sintagmei "pentru perioada în care au operat" nu presupune altceva decât verificări de fapt a acestei perioade, recurentele reclamante confirmând, de altfel, că în perioada de referinţă avută în vedere de ONJN au operat jocuri de noroc online în România.

Recurentele reclamante susţin că îmbrăţişarea opiniei instanţei fondului cu privire la sensul normei în discuţie nu se poate realiza fără a fi încălcat principiul neretroactivităţii legii, raportat la faptul că astfel se impune în sarcina subiecţilor vizaţi de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, obligaţia de plată a unor taxe la venituri obţinute în trecut şi, în plus, chiar referirea legiuitorului la dispoziţiile art. 1 indice 1 din O.U.G. nr. 77/2009 constituie un argument suplimentar în sprijinul concluziei acestora, cât timp aceste din urmă dispoziţii au intrat în vigoare abia la 13 februarie 2015.

Înalta Curte va înlătura aceste argumente, subliniind faptul că dispoziţiile criticate de recurentele reclamante nu au ca finalitate o taxare retroactivă pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ci, aşa cum rezultă explicit din corpul normei legale în analiză, aceste dispoziţii se aplică pentru viitor, înlăturând răspunderea penală şi fiscală a subiecţilor din sfera de referinţă a legii pentru activitatea desfăşurată fără licenţă sau autorizaţie, condiţionat de plata unei penalităţi.

De altfel, însăşi construcţia recurentelor reclamante pe marginea caracterului retroactiv al penalităţii impuse de art. II alin. (8) din Legea nr. 125/2014 suferă de un viciu major, apreciind acestea că actul normativ taxează venituri realizate într-o perioadă în care acestea erau neimpozabile, subliniind Înalta Curte că în intervalul avut în vedere de ONJN pentru sumele datorate de recurentele reclamante conform art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, activitatea de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă era taxabilă. Aşadar, pentru a se putea statua în sensul retroactivităţii unei prevederi ce instituie taxe, impozite sau alte asemenea, este necesar a fi demonstrat faptul că aceste obligaţii vizează perioade anterioare, în care veniturile ce constituie baza de impunere nu erau taxabile, or, după cum s-a arătat anterior, activitatea de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă nu era, nicidecum, netaxabilă.

Faptul că legiuitorul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1 indice 1 din O.U.G. nr. 77/2009 nu înseamnă altceva decât indicarea modalităţii de calcul a penalităţii prevăzute de lege pentru aplicarea amnistiei penale şi fiscale şi nicidecum o dovadă, cum susţin recurentele-reclamante, în sensul că legiuitorul a urmărit să limiteze perioada pentru care se stabileşte penalitatea la intervalul de 90 zile, începând cu data intrării în vigoare a legii.

În fine, Înalta Curte, constatând că recurentele reclamante se referă la conţinutul Opiniei detaliate a Comisiei Europene din 15.09.2015 pentru a demonstra că o interpretare de genul celei îmbrăţişate de instanţa fondului semnifică aplicarea retroactivă a unei taxe nou introduse, subliniază faptul că procedura de infringement împotriva României a fost înschisă de Comisia Europeană, ceea ce atestă faptul că executivul european nu a considerat, în urma analizei de ansamblu, derulată până la clasarea cazului, că există, totuşi, temeiuri rezonabile pentru continuarea procedurii de infringement în raport de dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015.

Cât priveşte încălcarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţia României, recurentele reclamante au arătat că nu a existat nicio condamnare sau altă sancţiune în sarcina lor, astfel că obligarea reclamantelor la plata unor sume de bani în atare context reprezintă o încălcare vădită a prezumţiei de nevinovăţie şi, în plus, recurentele reclamante, făcând trimitere la hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-360/04, afirmă că nici nu puteau răspunde penal.

Dezlegând această critică, Înalta Curte reaminteşte faptul că obiectul prezentului litigiu nu vizează angajarea răspunderii penale a recurentelor reclamante pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 şi nici o contestaţie cu privire la sumele datorate de recurentele reclamante cu titlu de taxe aferente obţinerii licenţei de exploatare a jocurilor de noroc sau a taxelor de autorizare.

După cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 au fost edictate de legiuitor pentru a permite subiecţilor din sfera de referinţă a legii să evite angajarea răspunderii penale şi sau fiscale pentru fapta de a fi exploatat jocuri de nororc la distanţă fără licenţă şi autorizaţie.

În atare context, este evident că nu este necesară existenţa unei hotărâri de condamnare, prin care să fie înlăturată prezumţia de nevinovăţie a recurentelor reclamante ori de obligare a organizatorilor de jocuri de noroc la plata taxelor datorate pentru activitatea desfăşurată nelegal, cât timp scopul normei legale este tocmai acela de a evita angajarea răspunderii penale şi fiscale, condiţionat de plata penalităţii calculate conform criteriilor menţionate în textul art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015.

În ceea ce priveşte critica recurentelor reclamante pe marginea ratei de schimb, acestea au arătat că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile Anexei O.U.G. nr. 77/2009, care statuează în sensul că valoarea în RON atât a taxelor pentru jocuri de noroc, cât şi a garanţiilor stabilite în moneda euro se determină prin transformarea sumelor exprimate în echivalent euro pe baza cursului de schimb valutar stabilit în prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acest curs se utilizează pe toată durata anului următor.

Or, arată recurentele reclamante că intimata pârâtă a aplicat o altă rată de schimb respectiv cea prevăzută prin Ordinul preşedintelui ONJN nr. 148/2015, act juridic ce nu este opozabil, nefiind publicat în M.Of.

Constată Înalta Curte că este nefondată critica recurentelor reclamante pe marginea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Anexa O.U.G. nr. 77/2009, întrucât acestea nu sunt aplicabile cauzei de faţă, cât timp ele se referă numai la transformarea sumelor stabilite în euro nu şi în alte valute. Or, în contextul în care valuta ce urma să fie convertită în RON este lira sterlină, în mod corect a apreciat prima instanţă că este legală referirea intimatei pârâte la cursul valutar stabilit potrivit Ordinului preşedintelui ONJN nr. 148/2015.

Contrar celor susţinute de recurentele reclamante, Ordinul preşedintelui ONJN nr. 148/2015 nu este supus cerinţei publicării în M.Of, având natura unui act cu caracter individual, prin care se aprobă conţinutul deciziilor şi anexelor la acestea, prevăzute la art. 1 din ordin; prin urmare, în contextul în care elemenetele necesare stabilirii cursului de schimb valutar sunt menţionate în cuprinsul deciziilor emise de ONJN în aplicarea prevederilor art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, acte cu caracter individual, ce nu sunt supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial.

Nu există niciun argument valabil pentru însuşirea concluziei recurentelor reclamante, potrivit cărora ONJN avea obligaţia de a recurge la o conversie GBP-EUR-RON, la cursul prevăzut de art. 1 alin. (4) din Anexa O.U.G. nr. 77/2009, subliniind Înalta Curte că dispoziţiile anexei la O.U.G. nr. 77/2009 vizează strict conversia taxelor şi a garanţiilor stabilite în moneda Euro, aşadar nu este aplicabilă conversiei în RON a altor valute.

În atare context chiar şi în absenţa Ordinului preşedintelui ONJN nr. 148/2015, conversia sumelor exprimate în GBP potrivit cursului publicat de BNR pentru data la care a avut loc această conversie nu atrage nelegalitatea deciziilor ONHN sub acest aspect.

În acelaşi plan de dezbateri, Înalta Curte menţionează că a luat act de argumentele suplimentare, dezvoltate de recurentele reclamante prin concluziile scrise în recurs, potrivit cărora utilizarea unei rate de schimb GBP-RON discriminează recurentele reclamante faţă de ceilalţi operatori în privinţa cărora ONJN utilizează moneda EUR, fiind încălcat astfel art. 56 TFUE, însă aceste motive nu învestesc legal instanţa de recurs, în condiţiile în care aceste consideraţii, reprezentând veritabile motive de nelegalitate la adresa actelor administrative contestate, nu au fost dezvoltate în memoriul de exercitare a recursului ori separat, dar în termenul legal de motivare a recursului.

Nici critica recurentelor reclamante, potrivit căreia penalitatea stabilită de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 încalcă principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale nu este fondată, remarcă Înalta Curte, subliniind faptul că premisa aplicării dispoziţiilor anterior citate este tocmai faptul exploatării jocurilor de noroc la distanţă fără deţinerea licenţelor şi autorizaţiilor necesare, acte care se eliberează contra cost, după cum prevede O.U.G. nr. 77/2009.

Pornind de la faptul că recurentele reclamante au organizat şi exploatat jocuri de noroc la distanţă în România, fără plata vreunei taxe de genul celor menţionate de O.U.G. nr. 77/2009 precum şi de la demonstraţia oferită de recurenta pârâtă ONJN, în sensul că penalitatea impusă de art. II alin. (8) din Legea are un nivel inferior sumelor ce ar fi fost datorate de recurentele reclamante cu titlu de taxe, dacă ar fi obţinut licenţa şi s-ar fi autorizat în România, este evident că nu se poate vorbi de o încălcare a principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale din perspectiva vizată de recurentele reclamante. Aceleaşi considerente, alături de cele mai sus reţinute de Înalta Curte, cu prilejul statuării în sensul că penalitatea în discuţie nu este o taxă, se impun pentru a înlătura şi critica recurentelor reclamante, pe marginea faptului că suma în discuţie nu răspunde cerinţei proporţionalităţii ce trebuie să însoţească obligaţiile fiscale sau parafiscale.

Altfel spus, aplicarea dispoziţiilor art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu pune recurentele reclamante, în niciun caz, într-o situaţie mai împovărătoare, din punct de vedere pecuniar, faţă de ipoteza în care ar fi achitat taxele aferente exploatării jocurilor de noroc cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 77/2009, ci dimpotrivă, recurenta pârâtă a susţinut că nivelul penalităţii prevăzute de Legea nr. 124/2015 este inferior celui ce ar fi fost datorat de recurentele reclamante dacă ar fi organizat legal jocuri de noroc la distanţă în perioada de referinţă.

Referitor la chestiunea litigioasă a datei de la care a fost acordat reurentelor reclamante dreptul interimar de operare, Înalta Curte va prezenta considerentele sale cu prilejul analizei recursului declarat de recurenta pârâtă ONJN, dat fiind faptul că atât recurentele reclamante cât şi recurenta pârâtă formulează critici la adresa concluziilor judecătorului fondului pe marginea rezolvării acestei chestiuni litigioase.

2.4. Recursul pârâtei

2.4.1. În ceea ce priveşte încheierea din data de 18 octombrie 2016, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei pârâte, nefiind demonstrată nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor ANAF, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti şi AFP Sector 3.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte subliniază faptul că în litigiul de contencios administrativ calitatea de pârât revine autorităţii publice emitente a actului administrativ contestat, principiu ce se degajă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1, art. 12, art. 13 din Legea nr. 554/2004, rezultând, dintr-o atare analiză că legiuitorul a prefigurat calitatea procesuală pasivă în primul rând în persoana autorităţii emitente a actului administrativ tipic ori a celei faţă de care se reţine refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, fiind indiferent dacă o atare autoritate este înzestrată sau nu cu personalitate juridică ori faptul că aceasta se află constituită în structura altei autorităţi publice, faţă de care ar exista raporturi de subordonare.

Prin excepţie, în litigiul de contencios administrativ poate sta în judecată, în calitate de pârât şi persoana care a contribuit la elaborarea, emiterea, adoptarea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere, se arată în cuprinsul art. 16 din Legea nr. 554/2004, ori persoanele introduse în cauză potrivit dispoziţiilor art. 16 indice 1 din aceeaşi lege, însă niciuna din prevederile legii contenciosului administrativ nu îndrituieşte chemarea în judecată, în calitate de pârât, a altei autorităţi decât cea care este responsabilă de emiterea actului administrativ contestat.

În concluzie, cât timp cele trei pârâte nu au emis niciunul din actele administrative contestate şi nici nu se află în ipoteza de a fi refuzat soluţionarea unei cereri adresate de reclamante, Înalta Curte constată că nu este demonstrată legitimarea procesuală pasivă în persoana acestor instituţii, soluţia instanţei de fond sub acest aspect fiind legală.

2.4.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă ONJN împotriva sentinţei civile nr. 2824 din 15 iunie 2018, Înalta Curte constată că este fondată critica acesteia din perspectiva greşitei dezlegări a chestiunii litigioase a datei de la care recurentele reclamante A. şi B. au dobândit dreptul interimare de operare.

Rezultă, din economia dosarului, faptul că recurentele reclamante A. şi B. au solicitat ONJN acordarea dreptului intermiar de operare, în condiţiile prevăzute de art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, fiind emise, în acest scop, deciziile nr. 2168 şi 2169 din 07.09.2015, iar în anexele la acestea se stabileşte că dreptul de organizare şi operare este acordat începând cu data de 01.10.2015.

Pentru a dispune astfel, recurenta pârâtă ONJN a aplicat, în cauză, prevederile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, prevederi potrivit cărora data acordării dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc este data de întâi a lunii următoare celei în care, după ce s-a analizat, s-a avizat favorabil documentaţia depusă de operatorul economic şi s-a efectuat plata sumelor datorate anticipat de operatorul economic, conform prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 77/2009.

Considerând că, din analiza prevederilor Legii 124/2015 rezultă că nu au fost stabilite reguli cu privire la momentul la care se dobândeşte şi devine activ dreptul interimar de operare, judecătorul fondului a apreciat şi că în mod greşit a aplicat ONJN dispoziţiile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, întrucât dreptul interimar de operare, consfinţit prin art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, nu se confundă cu dreptul de operare recunoscut de O.U.G. nr. 77/2009 în virtutea licenţei şi autorizaţiei emise în condiţiile art. 15 din actul normativ citat.

Reţinând că Legea 124/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 407 din 9 iunie 2015 şi a intrat în vigoare la data de 12.06.2015, astfel că aplicabilitatea dispoziţiilor art. II alin. (8) viza perioada 12.06.2015-10.09.2015, instanţa fondului a apreciat că, deşi reclamantul îndeplinea toate condiţiile stabilite de prevederile art. II alin. (7) din Legea 124/2015, aspect constatat implicit prin emiterea celor două decizii, era obligat ca în intervalul 11-30 septembrie să îşi înceteze activitatea, fără însă ca pentru aplicarea unei astfel de măsuri să existe o justificare.

În lipsa unor dispoziţii exprese în dreptul naţional care să stabilească faptul că dreptul interimar de operare urmează regimul acordării licenţei de organizare precum şi în lipsa oricăror argumente prezentate în cuprinsul deciziilor care să justifice restricţionarea accesului pe piaţă a reclamantului în intervalul 11-30 septembrie, instanţa fondului a reţinut faptul că pârâtul şi-a exercitat dreptul de apreciere cu exces de putere, determinând reducerea nejustificată(din perspectivă temporală) a dreptului interimar de operare al reclamantului.

Totodată, analizând dacă un astfel de tratament aplicat reclamantului reprezintă o restricţie a libertăţii de a presta servicii care este reglementată de art. 56 din TFUE, judecătorul fondului a apreciat că restricţia privind dreptul de a exploata jocurile de noroc la distanţă, în perioada 11-30 septembrie, nu a fost de natură a urmări un obiectiv legitim, în înţelesul în care acest termen a fost dezvoltat de jurisprudenţa CJUE, cu referire specială la cauza Placanica, C-338/04, C-359/04, C-360/-4, în care CJUE a stabilit că o astfel de restricţie poate fi justificată de "obiectivele de protecţie a consumatorilor, de prevenire a fraudei şi a incitării cetăţenilor la o cheltuială excesivă legată de joc, precum şi de prevenire a tulburărilor ordinii sociale în general."

Concluzionând, în sensul că în cauză, din cuprinsul actelor contestate precum şi din apărările formulate de pârât nu reiese că s-a urmărit protejarea unui astfel de obiectiv, instanţa fondului a admis cererea de anulare, în parte, a deciziilor nr. 2168 şi 2169 din 07.09.2015, în privinţa menţiunii din anexa la acestea prin care se stabileşte că dreptul de organizare şi operare este acordat începând cu data de 01.10.2015.

Aşa cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta pârâtă a criticat atât soluţia la care s-a oprit judecătorul fondului cât şi considerentele acestuia asupra procedurii de comunicare a deciziei şi anexelor la acestea şi a celor vizând momentul la care s-a născut dreptul interimar de operare în favoarea celor două recurente reclamante.

Achiesând la soluţia pronunţată de instanţa fondului, recurentele reclamante critică sentinţa din perspectiva considerentelor, arătând că instanţa fondului nu a motivat respingerea motivelor de nulitate, întemeiate pe (I)încălcarea liberei circulaţii a serviciilor; (II) pe argumentul potrivit căruia naşterea dreptului de operare la o dată ulterioară reprezintă o măsură discriminatorie şi apoi, că hotărârea instanţei fondului reflectă (III) o greşită aplicare a art. 12 din Regulamentul de funcţionare a Comitetului de Supraveghere al ONJN, arătând recurentele reclamante, totodată, că nelegalitatea comunicării actului administrativ atrage inopozabilitatea acestuia.

Examinând sentinţa civilă atacată din pesrepctiva criticilor formulate de recurentele reclamante şi recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că este contrară prevederilor O.U.G. nr. 77/2009 aprecierea primei instanţe, potrivit cărora în cauză nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (4) din actul normativ citat, acesta fiind argumentul esenţial pentru care a fost admisă parţial acţiunea reclamantelor.

Este cert faptul că dispoziţiile Legii nr. 124/2015 nu cuprind menţiuni pe marginea momentului la care ia naştere dreptul interimar de operare, recunoscut prin prevederile art. II alin. (7) din actul normativ citat, lege care arată, sub acest aspect, doar că O.N.J.N. poate acorda drept de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă, până la data de 31 decembrie 2015, operatorilor care îndeplinesccondiţiile prevăzute la art. II alin. (7) lit. a)-l).

Esenţial de reţinut este faptul că Legea nr. 124/2015 aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92 din 29 decembrie 2014, act prin care, între altele, a fost modificată şi completată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc.

Prin urmare, în condiţiile în care Legea nr. 124/2015 nu face nicio referire cu privire la momentul la care ia naştere dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă, chiar dacă este unul acordat după o procedură simplificată şi cu o durată precis determinată, caracterul unitar al reglementării referitoare la organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc reclamă recursul la dispoziţiile actului normativ primar, pentru a găsi modalitatea de rezolvare a chestiunilor ce nu sunt tratate distinct în actul normativ modificator.

Cât timp dispoziţiile art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015 şi, de altfel, nici alte dispoziţii din cuprinsul acestei legi, nu reglementează în privinţa procedurii de soluţionare a cererii şi nici a datei de la care este acordat dreptul interimar de operare, rămân aplicabile prevederile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009.

În acest context, sunt lipsite de suport considerentele judecătorului fondului, prin care a reţinut nelegalitatea comunicării fragmentate a actelor administrative contestate în cauză, întrucât procedura de verificare a condiţiilor pentru acordarea dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc, inclusiv al celui interimar de operare, presupune depunerea documentaţiei de către solicitant, verificarea conformităţii acesteia de către ONJN şi avizarea acesteia, comunicarea nivelului taxelor aferente dobândirii dreptului de operare, plata acestuia.

Astfel, Înalta Curte constată că ONJN a emis decizia nr. 2168 din data de 07.09.2015, prin care s-a stabilit în sarcina A. obligaţia de a achita suma de 4.493.490 RON, pentru a beneficia de dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015; prin aceeaşi decizie s-a precizat că recurenta reclamantă poate dobândi dreptul interimar de operare în schimbul plăţii taxei de licenţă în valoare de 529.116 RON şi taxei de autorizaţie în valoare de 440.930 RON.

La aceeaşi dată, ONJN a emis decizia nr. 2169, prin care s-a stabilit în sarcina B. obligaţia de a achita suma de 22.033.939 RON, pentru a beneficia de dispoziţiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015; prin aceeaşi decizie s-a precizat că recurenta reclamantă poate dobândi dreptul interimar de operare în schimbul plăţii taxei de licenţă în valoare de 529.116 RON şi taxei de autorizaţie în valoare de 440.930 RON.

Deciziile anterior menţionate au fost comunicate de ONJN reclamantelor la data de 8 septembrie 2015 iar plata sumelor menţionate în cuprinsul acestora a fost efectuată la 9 septembrie 2015.

Documentaţia depusă de recurentele reclamante, incluzând dovada plăţii taxelor necesare în avans(condiţie explicit prevăzută de art. II alin. (7) lit. g) din Legea nr. 124/2015) a fost avizată de recurenta pârâtă ONJN în data de 16 septembrie 2019, iar la data de 25 septembrie 2015 au fost comunicate anexele celor două decizii, în care se precizează acordarea dreptului interimar de operare începând cu data de 01.10.2015.

Raportat la contextul faptic analizat şi la prevederile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, Înalta Curte constată că recunoaşterea dreptului interimar de operare în favoarea recurentelor reclamante A. şi B. începând cu data de 1 octombrie 2015 reflectă o corectă aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 77/2009, astfel că în mod greşit a procedat instanţa fondului, anulând anexa celor două decizii sub aspectul datei dobândirii dreptului interimar de operare.

Al doilea motiv avut în vedere de instanţa fondului pentru soluţia de anulare a anexei deciziilor nr. 2168/07.09.2015 şi nr. 2169/07.09.2015 a fost pretinsa încălcare a prevederilor art. 56 din TFUE, raportat la faptul că, deşi recurentele reclamante îndeplineau toate condiţiile stabilite de prevederile art. II alin. (7) din Legea 124/2015, aspect constatat implicit prin emiterea celor două decizii, erau obligate ca în intervalul 11-30 septembrie să îşi înceteze activitatea, fără însă ca pentru aplicarea unei astfel de măsuri să existe o justificare.

Nici aceste considerente nu pot fi validate de Înalta Curte, în primul rând pentru că premisa de la care porneşte judecătorul fondului, aceea potrivit căreia dreptului interimar de operare nu-i sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009 este una eronată, după cum s-a arătat anterior.

Apoi, Înalta Curte reaminteşte faptul că pentru a examina incidenţa prevederilor art. 56 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene este necesar să fie demonstrată existenţa unei reglementări naţionale ce conţine sau creează, prin efectul aplicării sale, un tratament diferenţiat prestatorilor unui serviciu, în funcţie de naţionalitatea acestora, atunci când este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puţin atractive activităţile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare.

Privită din această perspectivă, construcţia juridică a judecătorului fondului ar fi valabilă numai dacă ar fi dovedit şi faptul, pe lângă pretinsul obstacol, că legislaţia de referinţă în materia dreptului interimar de operare cuprinde reglementări distincte cu privire la data la care se acordă dreptul interimar de operare, în funcţie de criteriul naţionalităţii acestuia, sau că, în pofida unei aparenţe de neutralitate a reglementării sub acest aspect, aplicarea în concret a Legii nr. 124/2015 ar conduce la un astfel de tratament diferenţiat.

Or, concluzia instanţei fondului, în sensul că recurentele reclamante s-au aflat în situaţia de a nu putea exercita dreptul interimar de operare într-un anumit interval de timp, nu este suficientă pentru a statua în sensul existenţei unei încălcări a prevederilor art. 56 TFUE, încălcare ce presupune mult mai mult decât o circumstanţiere legală a limitelor temporale de exercitare a unui drept, cum este cea prevăzută de art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe, de anulare parţială a deciziilor nr. 2168 şi 2169 din 07.09.2015, a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 77/2009, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din acest act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de către reclamantele A., B., C., D..

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de reclamantele A., B., C., D., ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de reclamantele A., B., C., D. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2018 şi a sentinţei civile nr. 2824 din 15 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva încheierii din data de 18 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva sentinţei civile nr. 2824 din data de 15 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând cauza, respinge în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 martie 2022.