Entitlement of children born during parental ethnic displacement to reparations under O.G. 105/1999

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 iunie 2002, D.M. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând anularea hotărârii nr. 1435 din 4 decembrie 2001, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiară a dispozițiilor O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.1 89/2000, cu motivarea că fiind născută în refugiul părinților săi, are același statut cu aceștia.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 407/CA/2002 - P din 2 septembrie 2002, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 1435 din 4 decembrie 2001 emisă de pârâtă, obligând-o, totodată, să-i recunoască acesteia, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea soluției adoptate, instanța de fond a reținut că din interpretarea art. 1 lit. c) și art. 2 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, precum și din cele ale art. 2 din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, rezultă că strămutarea din localitatea de domiciliu, în alta, pe criterii etnice, este o modalitate de persecuție etnică și că această persecuție a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea persoanei, de folosirea locuinței sale și a tuturor bunurilor din localitatea de domiciliu și obligarea să accepte condițiile ce i s-au putut oferi în localitatea în care a fost strămutată sau s-a refugiat.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că și copiii născuți în localitatea în care părinții lor au fost strămutați, au același statut cu aceștia, suferind persecuții din motive etnice pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul și care este cuprinsă între data nașterii lor și data retrocedării pământului românesc, când a încetat motivul strămutării, respectiv al persecuției din motive etnice.

Constatând, totodată, că precizările Casei Naționale de Pensii nu au caracterul unui act normativ și că acestea contravin legii care a enumerat limitativ persoanele exceptate de la beneficiul ordonanței (art. 8), precum și faptul că în cauză nu s-a contestat că reclamanta s-a născut în perioada de refugiu al părinților săi, suferind împreună cu ei efectele strămutării din localitatea de domiciliu, instanța de fond a considerat întemeiată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bihor, invocând dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că datorită greșitei interpretări a prevederilor Legii nr. 189/2000, precum și a celor referitoare la capacitatea juridică a persoanei, instanța de fond a reținut statutul de persoană beneficiară a dispozițiilor respectivei legi, deși la data când părinții săi s-au refugiat, reclamanta nu exista ca persoană fizică, fiind născută în perioada de refugiu al acestora.

Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, materialul probatoriu administrat în cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, în această categorie incluzându-se și persoana care a fost expulzată, refugiată sau a făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură, o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect de înțelegere a legii cu caracter reparatoriu, în resorturile și finalitatea sa, efectele refugiului răsfrângându-se și asupra copiilor, nu numai asupra părinților.

Prin urmare, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței nr. 407/CA/2002 - P din 2 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.