Guarantee Fund’s refusal annulled; compensation claim upheld under subrogation with per-claim cap applied

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei FGA nr. 19850/12.04.2019 şi obligarea FGA să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despagubiri în suma de 27.732,14 RON.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 858/2019 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A)

A anulat decizia FGA nr. 19850/12.04.2019 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despagubiri în suma de 27.732,14 RON.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi rejudecând cauza să se dispună respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.

În motivarea opţiunii sale procesuale pârâtul a susţinut următoarele:

În primul rând a tinut să reitereze că, suma solicitata depaseste limita de 450.000 RON pe creditor de asigurare, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguratilor.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, cu atat mai mult al obligatiilor asiguratorului, in faliment. Caracterul independent şi statutul juridic de autoritate distinctă ale Fondului de garantare conferă acestuia legitimare procesuală activă să solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare debitoare, a creanţelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, asa cum am aratat mai sus. Eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. poate fi ceruta de catre petent din averea debitoarei A. S.A. avand acelaşi rang de preferinţă ca şi F.G.A.

Prin urmare, nu se justifica acordarea sumei solicitate de petent prin cererea de plata nr. x/17.05.2017.

Recurentul apreciază că, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 4, alin. (1), lit. b) punctul (i) din Legea nr. 213/2015:

"persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare", aplicabile fiind dispoziţiile art. 4, alin. (1), lit. b) punctul (ii) care dispune:

"beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, ÎN BAZA LEGII sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat".

Astfel, prin efectul legii, mai exact art. 13 din Ordinul 1/2008 al CSA privind Fondul de protecţie a victimelor străzii care dispune că, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, reclamantului-intimat i se recunoaşte o subrogaţie legală şi i se acordă un drept de regres împotriva persoanei/persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului care, au obligaţia să ramburseze Fondului despăgubirea achitată persoanei păgubite, cheltuielile legate de instrumentarea şi lichidarea pretenţiilor de despăgubire, precum şi dobânda legală aferentă sumelor cheltuite de Fond, potrivit legii.

Recurentul susţine că, în cazul dedus judecăţii reclamantul-intimat nu este o persoană juridică care să se afle în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea vreunui contract de asigurare, iar acesta a achitat despăgubirea ca urmare a unei obligaţii legale ca organism de compensare şi, nu ca urmare a existenţei vreunui raport juridic cu asigurătorul debitor sau ca urmare a existenţei vreunui contract de asigurare cu asigurătorul debitor.

În dezacord cu raţionamentul instanţei de fond, recurentul susţine că, el nu preia ope legis obligatiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător si FGA, deoarece aşa functioneaza în baza unor dispozitii legale, pe care le-a aplicat în analiza cererii de plată.

FGA nu este succesorul în drepturi si obligatii a vreunui asigurător, in acest caz, A. S.A. si nu datoreaza despagubiri prin "efectul legi. El plateste pentru asiguratorul in faliment, dupa cum nici asiguratorul in faliment nu plateste prin subscrisa FGA.

Caracterul Legii nr. 213/2015 si al Normei 16/2015 a ASF este de protecţie, iar aceste acte normative conţin texte care legiferează protectia consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, de falimentul unui asigurator dar, acestea se verifică şi în procedura sau cu prilejul acoperirii creanţelor din averea societăţii debitoare. (art. 267 din Legea nr. 85/2014).

3. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca nefondat, apreciind, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

4. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanţei de fond Decizia nr. 19850/12.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 27.732,14 RON, reţinându-se că nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi că nu are o creanţă care să rezulte dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea deciziei atacate, reţinând că reclamantul BAAR, după achitarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate, s-a subrogat în drepturile acesteia şi a dobândit calitatea de creditor de asigurare şi dreptul de a fi despăgubit de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului-pârât fiind, în consecinţă, nefondate.

Recurentul-pârât, în conservarea poziţiei sale procesuale exprimate în faţa instanţei de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare, ci un organism de compensare, iar creanţa pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiţii care, odată ce ar fi îndeplinite, ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată.

4.2. În privinţa naturii dreptului de creanţă pretins este de menţionat că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 27.732,14 RON în vederea stabilirii şi acoperirii prejudiciului rezultat în urma producerii unui accident rutier din data de 02.07.2014, în care a fost implicat un autoturism al B. S.R.L. şi autoturismul numitului C. a cărui culpă s-a stabilit în sarcina sa şi care deţinea o poliţă de asigurare RCA de societatea D. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Relevantă pentru stabilirea situaţiei de fapt este sentinţa nr. 7538/2016 a Judecătoriei Sectorului 2 care stabilesc cu putere de lucru judecat că poliţa de asigurare x este valabilă (de altfel, paratul nici nu a contestat acest lucru in decizia sa) si că, cuantumul despăgubirilor datorate şi, deci, temeinicia acestora au fost stabilite prin aceeaşi sentinţă indicată anterior. Acest aspect a fost reţinut în mod corect de instanţa de fond şi prezintă argumentul principal care stă la baza cererii de plată formulată de către intimatul-reclamant.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat prin cererea de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că există motive contradictorii în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate, ori străine de natura pricinii, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Instanţa de recurs reţine că în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, Înalta Curte, analizând raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea sentinţei elementele de fapt şi temeiurile de drept care au aplicabilitate în speţă.

Respectiv, instanţa de fond a efectuat o analiză proprie a cauzei şi a valorificat la pronunţarea hotărârii atât starea de fapt privitoare la procedurile efectuate pe cale administrativă de către reclamant şi prevederile Legii nr. 213/2015 privitoare la creanţele de asigurări rezultate din contractele de asigurare, stabilind în mod just calitatea Fondului de Garantare în cadrul unor asemenea litigii şi rolul său în raport cu creditorii din contractele de asigurare încheiate cu asiguratori intraţi în faliment.

În cuprinsul sentinţei recurate nu se identifică vreo contradicţie ori vreun rationament străin de natura cauzei, iar recurentul-pârât în susţinerea acestui motiv de casare nu prezintă argumente concrete pe care instanţa de recurs să le supună analizei sale, analiza acestui motiv de casare raportându-se practic la întreg raţionamentul juridic emis de instanţa de fond, pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind temeinic şi legal.

Aşadar, Înalta Curte constatând că, în speţă, instanţa de fond a respectat rigorile impuse de textul de lege prevăzut de art. 425 C. proc. civ. oferind propriul raţionament juridic faţă de soluţia adoptată şi neexistând niciun argument contradictoriu care să stea la baza soluţiei adoptate, critica recurentului-pârât susbscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, pentru o clarificare a stării de fapt şi a raţionamentului juridic dezvoltat în cuprinsul sentinţei recurate, reţine că între FGA şi intimatul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Legiutorul primar a definit creanţa de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanţa pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de acesta şi produse în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că în cauză, nu a fost negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului, relevant fiind în acest sens şi faptul că plăţile efectuate către reclamant au fost făcute până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON.

Având în vedere această situaţie, recurentul-pârât a apreciat că solicitarea formulată de reclamant nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, reclamanta fiind considerat un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţa, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Instanţa de fond analizând cererea reclamantului a apreciat că poziţia procesuală a pârâtului este greşită invocând în susţinerea raţionamentului său prevederile art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În susţinerea cererii sale de recurs, recurentul a apreciat că instanţa a interpretat greşit aceste modalitatea în care se pot acorda despăgubiri unui creditor unic din asigurare, peste plafonul de 450.000 RON pe care Legea nr. 213/2015 îl stabileşte prin art. 15 alin. (2).

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar are în vedere că ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător.

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond şi considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

În condiţiile în care instanţa de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecăţii, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.

În consecinţă, având în vedere Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum şi prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că atât dispoziţiile deciziei administrative atacate, emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cât şi poziţia procesuală a acestuia, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.

Fără a mai reitera argumentele anterior expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată, potrivit Deciziei nr. 29/2020, că plafonul maxim de despăgubire se calculează în raport de fiecare creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, cum a susţinut recurentul-pârât, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

4.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 858/2019 din 28 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2022.