Tax authority's joint-liability action against special administrator annulled for lack of proven bad faith

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, B. S.R.L. - prin C., D. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de angajare a răspunderii deciziei DJ 5159/09.05.2019, emisă de A.J.F.P. Dolj şi a deciziei nr. C.R.R. - REG-22570/16.07.2019, emisă de DGRFP Craiova.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. şi a dispus anularea deciziei DJ 5159/09.05.2019, emisă de A.J.F.P. Dolj şi a deciziei nr. C.R.R.-REG-22570/16.07.2019, emisă de DGRFP Craiova.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi în rejudecare să se respingă cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a prezentat următoarele critici:

Prin sentinta atacată, instanta de fond retine că acţiunea formulată de către reclamanta este întemeiată, pentru că nu este dovedită reaua credinţă a acesteia.

Totodata, instanţa de fond reţine că activitatea reclamantei în calitate de administrator special nu era una autonomă, ci supusă supravegherii administratorului judiciar. Astfel, activitatea debitoarei s-a derulat atât sub administrarea reclamantei, cât şi sub conducerea şi supravegherea unui administrator judiciar, care periodic a prezentat rapoarte de activitate judecătorului sindic, implicarea administratorului special, inclusiv în achitarea datoriilor societăţii fiind supusă verificării şi aprobării administratorului judiciar şi judecătorului sindic. Prin urmare, reţine instanţa de fond că neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu este o omisiune a reclamantei, în calitate de administrator special, aceasta neavând autonomia de a lua singură decizii cu privire la administrarea debitoarei.

Hotărârea instanţei de fond este nelegală dată cu interpretarea eronată şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, art. 18 alin. (1) şi alin. (2) lit. e), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu ignorarea/neaplicarea dispozitiilor art. 49 alin. (1) lit. a), art. 64 alin. (6), art. 103 din Legea nr. 85/2006, art. 1, pct. 35, art. 20 din Legea nr. 207/2015, art. 11 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă din 29.09.2007, împrejurare în măsură să atragă incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006:

"administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a gestionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, împuternicit să efectueze în numele şi pe contul acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea…."

Conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 "După deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor."

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006:

"În perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h) şi nu) i-a fost ridicat dreptul de administrare;"

Pe durata executarii planului de reorganizare, debitorul isi va conduce activitatea conform art. 103 din legea nr. 85/2006.

Rolul reclamantei in calitate de administrator special este acela de administrare a activitatii debitorului, conform art. 18 alin. (2) lit. e) din legea nr. 85/2006 .

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă din 29.09.2007:

"Practicienii în insolvenţă fac parte din organele care aplică procedura conform art. 40 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt reprezentanţi legali ai debitoarei, aceştia îndeplinind strict atribuţiile reglementate expres de O.U.G.86/2006, Legea nr. 85/2006 şi Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare. Răspunderea, obligaţiile şi drepturile practicienilor în insolvenţă sunt limitate la atribuţiile stabilite de aceste acte normative."

Astfel, instanţa de fond în mod eronat a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale mai sus menţionate, interpretand greşit noţiunile de supraveghere a activităţii debitoarei realizată de administratorul judiciar, respectiv de administrare a activitatii debitoarei realizată de reclamanta, considerând greşit şi vădit nelegal că neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale nu este o omisiune a reclamantei, în calitate de administrator special.

Sustine greşit şi nelegal prima instanţă că reclamanta nu avea autonomia de a lua singura decizii cu privire la administrarea debitoarei.

Recurenta solicită Înaltei Curţi să reţină că numai după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006).

În perioada mandatului de administrator special, obligaţia de efectuare a plăţilor, respectiv de demarare a procedurii de efectuare a plăţilor ii revine exclusiv reclamantei, nu administratorului judiciar. Reclamanta nu a facut dovada ca a dorit să efectueze plăţi către creditorul DGRFP Craiova şi că administratorul judiciar s-a opus, nu a fost de acord sau nu a avizat plata obligatiilor fiscale către noi.

Prin decizia contestată angajarea răspunderii reclamantei în solidar cu societatea s-a dispus în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) şi din Legea nr. 207/2015 "(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:...d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;"

Aşadar, prin actul administrativ fiscal s-a reţinut în sarcina reclamantei că în calitate de administrator şi administrator special nu a achitat la scadenţă obligaţii fiscale ale societăţii, ceea ce a condus la acumularea de obligaţii de plată restante.

Contrar alegaţiilor instantei de fond, din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare rezultă că obligaţiile fiscale restante provin din declaratiile 300 aferente perioadei septembrie 2012 - iulie 2017, declaratiile 112 aferente perioadei octombrie 2015- aprilie 2017, declaraţia 100 din 20.10.2007, Decizia de impunere nr. x/10.02.2010 şi Decizia de impunere nr. x/21.10.2016, respectiv obligaţii anterioare şi ulterioare deschiderii procedurii insolventei.

În concret, sunt îndeplinite cerinţele de la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar organele fiscale au identificat probe care susţin vinovăţia reclamantei sub forma relei-credinţe, în sensul că prin omisiunea de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii a prevăzut rezultatul constând în acumularea de obligaţii de plată restante, urmărind producerea unui astfel de rezultat.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a reclamantei, se reţine că aceasta, in calitate de administrator, administrator special şi asociat, avea obligatii legale pe care nu le-a îndeplinit. Astfel, potrivit prevederilor art. 20, alin. (1) Codul de procedură fiscală, reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora.

Totodată, având în vedere că dispoziţiile codului de procedură fiscală nu definesc noţiunea de "rea-credinţă", acest concept moral şi juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă şi rău intenţionată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc (în acest sens este decizia nr. 2652/20.05.2010 pronunţată de ICCJ -SCAF).

Recurenta-pârâtă susţine că neefectuarea plăţilor către bugetul general consolidat al statului, din propria iniţiativă a administratorului societăţii, în contul obligaţiilor fiscale deja declarate şi recunoscute, dovedesc de fapt, vinovăţia administratorului social si administratorului special A., care a acţionat conştient în sensul tergiversării plăţilor, deşi deţinea venituri în cuantumul necesar plaţii obligaţiilor fiscale, întrucât neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia îndeplinită, potrivit legii, constituie în sine faptă de nerespectare a dispoziţiilor legale, care dispoziţii obligă reprezentantul persoanei juridice, să uzeze de toate atributele pe care le deţine în cadrul societăţii, în sensul îndeplinirii obligaţiilor declarative şi de plată pentru persoana juridică în cauză şi nu în sensul tergiversării sau sustragerii de la îndeplinirea lor.

Pe de altă parte, susţine recurenta că starea de fapt fiscală a debitoarei S.C. B. S.R.L., este o consecinţă a comportamentului fiscal al administratorului acesteia şi se datorează faptului că societatea a acumulat obligaţii de plată totale, atât cele declarate din proprie iniţiativă, cât şi cele stabilite de organul fiscal, în temeiul legii, cu titlu de debite şi accesorii, pentru nerespectarea obligatiilor fiscale, totalul obligaţiilor fiscale fiind superior valorii activelor societăţii, fapt ce caracterizează starea de insolvabilitate a acesteia (definită conform prevederilor art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind acea situaţie în care patrimoniul debitorului - ansamblul bunurilor/veniturilor urmăribile din societate - are o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale datorate, ori care nu are bunuri/venituri urmăribile), acest contribuabil fiind declarat în stare de insolvabilitate prin Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. DJ 758 din 28.01.2019.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat în susţinerea cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în susţinerea cererii sale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicit să respingă recursul ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte, în ceea ce priveşte situaţia de fapt care a generat starea litigioasă dintre părţi, reţine că prin decizia nr. DJ 5159/09.05.2019 emisă de A.J.F.P. Dolj s-a antrenat răspunderea solidară a intimatei-reclamante alături de debitoarea B. S.R.L., în limita sumei de 4.120.488 RON.

Împotriva acestei decizii, intimata a formulat contestaţie, care a fost soluţionată prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. C.R.R.-REG-22570/16.07.2019 emisă de DGRFP Craiova.

Înalta Curte apreciază că în analiza criticilor subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 prezintă relevanţă situaţia de fapt, din cuprinsul Deciziei nr. DJ 5159/09.05.2019 emisă de A.J.F.P. Dolj se constată că obligaţiile fiscale restante sunt aferente perioadei septembrie 2012- iulie 2017 şi octombrie 2015- aprilie 2017, fiind ulterioare datei intrării în insolvenţă a debitoarei B. S.R.L..

Înalta Curte constată că la data de 13.06.2012 s-a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei, iar la data de 20.02.2013 a fost confirmat de către instanţă planul de reorganizare pe o perioadă de 3 ani, graficul de plăţi fiind stabilit pentru perioada 20.02.2013-20.02.2016, ulterior fiind aprobată prelungirea cu un an. La data de 03.04.2017 s-a dispus trecerea la faliment a debitoarei, iar la data de 28.01.2019 debitoarea a fost declarată insolvabilă prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. DJ 758/2019.

Temeiul de drept care a stat la baza emiterii Deciziei nr. DJ 5159/09.05.2019 emisă de A.J.F.P. Dolj îl reprezintă art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală conform căruia:

"Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:.. d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Faţă de acest temei juridic, instanţa de fond a stabilit dacă, în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă, condiţiile atragerii răspunderii solidare sunt îndeplinite, respectiv, dacă aceasta a deţinut calitatea de administrator al societăţii, ori a fost una din persoanele care cu rea-credinţă a determinat nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor fiscale.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că odată cu deschiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei B. S.R.L. intimata a deţinut calitatea de administrator special al acestei societăţi.

Or, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 "(2) Administratorul special are următoarele atribuţii: a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art. 28 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2); b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art. 79 şi 80; c) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege; d) propune un plan de reorganizare; e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului; f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;g) primeşte notificarea închiderii procedurii." Astfel, este corect raţionamentul instanţei de fond conform căruia, activitatea întreprinsă de către intimata-reclamantă nu presupunea obligaţii al căror caracter să poată atrage răspunderea solidară a acesteia, deoarece admisnitratorul-special are o raspundere limitată în cadrul societăţii aflate în insolvenţă.

În dezacord cu suţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că obligaţiile fiscale transformate ulterior în datorii, au fost acumulate de debitoarea B. S.R.L. în perioadă în care această societate se afla în insolvenţă, perioadă în care intimata-reclamantă deţinea funcţia de adminstrator-special. Cu privire la limitele în care se desfăşoară activitatea unui administrator-special, prezintă relevanţă speţei, prevederile art. 20 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2006 cu referire la adminstratorul-judiciar, care are ca atribuţii "conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului".

Aşadar, instanţa de recurs apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte privitoare la acţiunile intimatei-reclamante de a nu-şi respectat obligaţiile de plată a debitelor fiscale în condiţiile în care activitatea acesteia în calitate de administrator-special al S.C. B. S.R.L. erau limitate.

În ceea ce priveşte criticile dezvoltate de recurentă privitoare la modul de interpretare al condiţiei relei-credinţe de către instanţa de fond şi în acest caz, Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt neîntemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din C. proc. civ. fiscală pe lângă calitatea părţii, o altă condiţie pentru atragerea răspunderii solidare cu debitorul o reprezintă şi exercitarea cu rea credinţă a obligaţiei de declarare şi achitare a obligaţiilor fiscale.

Or, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond constată că recurenta-pârâtă nu probează conduita negativă exercitată de către intimata A. în raport de situaţia fiscală a debitoarei B. S.R.L..

În speţă, în mod just a constatat instanţa de fond că, pârâta nu a descris şi nu a dovedit modalitatea în care intimata-reclamanta a urmărit obţinerea rezultatului prezentat, respectiv neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi insolvabilitatea debitoarei, context în care instanţa reţine că în cauză nu s-a dovedit reaua credinţă a reclamantei în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, ca element subiectiv al antrenării răspunderii solidare a acesteia.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2022.