Failure of tax authority to resume suspended contestation after criminal case closure; enforceability of daily penalties for delay under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat să se dispună anularea Deciziei nr. 169/24.04.2019 emisă de pârâta ANAF, obligarea ANAF Ia emiterea unei decizii prin care soluţioneze pe fond contestaţia fiscală formulată de Societate la data de 24.04.2015, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 70 din 20 mai 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi în consecinţă:

- a anulat decizia nr. 169/24.04.2019 emisă de către ANAF - DGSC.

- a obligat pârâta să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond contestaţia. - a respins cererea de aplicare a unei penalităţi de 1000 RON.

- a obligat pârâta la plata sumei de 11.997,68 RON către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 70 din 20 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecând, admiterea în tot a capătului de cerere privind obligarea ANAF la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond sub sancţiunea unei penalităţi de 1000 de RON/zi de întârziere, susţinând că hotărârea atacată este nemotivată şi a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 214 alin. (3) din vechiul Codul de procedură fiscală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pe lângă prezentarea pe larg a situaţiei de fapt, reclamanta a arătat că un prim considerent eronat este în sensul că obligaţia de soluţionare pe fond a Contestaţiei fiscale ar deveni exigibilă numai la data soluţionării definitive a Dosarului nr. x/2015", care vizează anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie.

Hotărârea recurată nu indică nici măcar formal vreun temei de drept pe care se bazează această teză. Concret, instanţa se raportează la practica instanţelor cu privire la inadmisibilitatea acţiunilor în anularea deciziilor de impunere formulate sub imperiul vechiul Codul de procedură fiscală şi la stadiul Dosarului nr. x/2015 Sub acest aspect, hotărârea primei instanţe este nemotivată.

În al doilea rând, considerentul încalcă prevederile art. 214 alin. (3) din vechiul Codul de procedură fiscală şi a pct. 10.1 din Ordinul ANAF nr. 2906/2014, din a căror interpretare interpretarea logică, gramaticală rezultă că obligaţia autorităţii fiscale de a relua soluţionarea Contestaţiei fiscale a devenit scadentă ulterior încetării motivului pentru care s-a dispus suspendarea. Reluarea soluţionării implică, în mod logic, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, finalizarea acesteia prin emiterea unei soluţii de fond, care să dispună în sensul de a respinge sau de a admite contestaţia fiscală.

Textul legal nu impune distincţia pe care o face prima instanţă, şi anume soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală. De altfel, nu există nicio altă prevedere legală care să impună condiţia artificială la care s-a raportat prima instanţă.

Prin urmare, atât timp cât legea nu distinge, aplicând regula de interpretare conform căreia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinsuit, nec nos distinguere), rezulta că obligaţia ANAF de a soluţiona Contestaţia fiscală este exigibilă de la momentul îndeplinirii condiţiei în raport de care s-a dispus suspendarea Contestaţiei fiscale, aceasta fiind singura cerinţă impusă de normele legale ce reglementează condiţiile reluării soluţionării procedurii administrative suspendate în temeiul art. 214 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală

Or, în cazul de faţă, această condiţie este îndeplinită, latura penală fiind soluţionată definitiv prin ordonanţa de clasare din 11.05.2018 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2015, aspect confirmat şi de ANAF în considerentele Deciziei nr. 169/201920.

De altfel, această interpretare este confirmată chiar de intimata ANAF într-o cauză similară, izvorâtă din aceleaşi raporturi de drept fiscal, respectiv o altă contestaţie fiscală suspendată, ce a vizat actele administrative prin care au fost stabilit impozit pe profit suplimentar şi accesorii {în valoare totală de 5.501.192 RON) în legătură cu achiziţia dreptului de utilizare a mărcii de la B.. Deşi speţa era cvasi identică (adică pe rolul instanţelor se afla în curs de soluţionare o cauză ce viza anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală emise urmare a inspecţiei privind impozitul pe profit), urmare a soluţionării definitive a sesizării penale ANAF a reluat procedura administrativă şi a emis o decizie prin care s-a pronunţat pe fondul cauzei, respingând contestaţia fiscală.

Un al doilea considerent se sprijină formal pe prevederile art. 24 alin. (1) din Legea 554/2004, prima instanţă reţinând că penalităţile pot fi acordate numai la expirarea unui termen de 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, întrucât la acel moment ar interveni obligaţia de executare.

Sub un prim aspect, textul legal reţinut de prima instanţă nu îi sprijină soluţia. Astfel, Curtea de Apel Craiova pleacă în mod greşit (pentru argumentele de mai sus) de la o pretinsă dependenţă între exigibilitatea obligaţiei ANAF de emitere a unei decizii pe fondul Contestaţiei fiscale şi soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2015 şi pare a conchide, în mod greşit, că în baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, plata penalităţilor ar fi datorată numai după pronunţarea unei soluţii definitive în Dosarul nr. x/2015", al cărui obiect constă în anularea unor acte administrative (Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie), iar nu în obligarea autorităţii la emiterea unui nou act administrativ, anume o decizie în soluţionarea pe fond Contestaţiei fiscale. O altă variantă de interpretare a acestor considerente neclare este că s-a avut în vedere ca reper chiar soluţia ce va fi pronunţată în această speţă.

Din interpretarea logica şi gramaticală a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că acestea vizează o altă situaţie, şi anume etapa ulterioară obţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care autoritatea este obligată de a executa o obligaţie de a face .

Practic, în temeiul acestui text legal autoritatea are obligaţia de a se conforma într-un anumit termen dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti care generează o obligaţie de a face.

Sub un al doilea aspect, solicitarea Societăţii de obligare a ANAF la emiterea unei noi decizii sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 1.000 RON/zi de întârziere a fost întemeiată pe alte dispoziţii legale, pe care prima instanţă Ie-a înlăturat nemotivat. în acest sens, prin acţiune, Societatea a indicat drept temei al acestui capăt de cerere dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Din textele legale mai sus citate rezultă că sancţiunea penalităţilor pe zi de întârziere a fost prevăzută în legătură cu soluţiile pe care instanţa de contencios le poate pronunţa, în funcţie de obiectul cauzei deduse judecăţii. În cazul concret, Societatea a solicitat anularea Deciziei nr. 169/2019 şi obligarea ANAF la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a Contestaţiei fiscale. în legătură cu această obligaţie de "a face", raportat la aspectele mai sus prezentate, rezultă ca legiuitorul, prin dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a prevăzut dreptul Societăţii de a solicita instanţei de judecată să oblige ANAF la emiterea unei noi decizii, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere.

Solicitarea adresată pentru a obţine mijloc de constrângere în aducerea la îndeplinire a obligaţiei în termenul legal şi evitarea tergiversării/acoperirea pagubelor pentru îndeplinirea cu întârziere. În acest sens, cererea Societăţii este una firească, în condiţiile în care, deşi soluţionarea laturii penale s-a realizat în mod definitiv prin ordonanţa de clasare din 11.05.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2015, ANAF s-a dezinvestit (în mod nelegal, astfel cum a reţinut şi prima instanţă) de soluţionarea Contestaţiei fiscale formulate la data de 24.04.2015.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că deşi instanţa a admis capătul de cerere privind obligarea la soluţionarea pe fond a contestaţiei, totuşi a apreciat (prin considerentul criticat) că această obligaţie nu ar fi exigibilă. Similar, soluţia de admitere a acţiunii (în parte) nu se poate concilia în mod logic cu motivarea dată respingerii cererii de aplicare a penalităţilor.

Astfel, pe de o parte, prima instanţă a dispus anularea Deciziei nr. 169/2019 emisă de ANAF, stabilind că autoritatea s-a dezinvestit în mod nelegal de soluţionarea pe fond a Contestaţiei fiscale, în absenţa unui temei juridic care să îi permită o atare soluţie şi în condiţiile în care practica jurisprudenţiala conturată sub imperiul vechiul Codul de procedură fiscală este în sensul de a respinge ca inadmisibile acţiunile în anularea deciziilor de impunere în lipsa parcurgerii procedurii administrative finalizate prin emiterea unei decizii

Or, în temeiul art. 214 din vechiul Codul de procedură fiscală, ANAF îi revenea obligaţia de a relua soluţionarea Contestaţiei fiscale în sensul admiterii sau respingerii, ca urmare a îndeplinirii condiţiei de soluţionare definitivă a laturii penale.

Pe de altă parte, prima instanţă a apreciat că autoritatea nu ar putea fi obligată să emită o decizie de soluţionare sub sancţiunea plăţii de penalităţi. Or, această soluţie nu poate fi conciliată cu cea asupra primului capăt de cerere, fiind în contradicţie flagrantă cu aceasta din urmă. Atât timp cât s-a reţinut că ANAF are obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia şi să emită o decizie în acest sens, soluţia firească ce decurge este de admitere şi a acestui din urmă capăt de cerere.

3.2. Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională de Administrare Fiscală şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi, reţinând cauza spre rejudecare, respingerea acţiunii neîntemeiate.

Prin recursul său, pârâta Administraţia Naţională de Administrare Fiscală critică soluţia primei instanţe, susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte obligarea instituţiei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 emisă de organele de inspecţie fiscala din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Consideră că este nelegală hotărârea instanţei cu privire la soluţia de admitere a acţiunii formulata de reclamanta din prisma faptului ca aceasta a interpretat în mod greşit prevederile art. 435 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicata, cu modificările si completările ulterioare coroborate cu pct. 11.6 din Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel ca in mod legal organele de soluţionare a contestaţiilor au avut in vedere soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1355/14.03.2019 şi au dispus scoaterea de pe rol a contestaţiei formulată de reclamanta.

In esenţa, instanţa de fond si-a motivat decizia de obligare a instituţiei de a soluţiona pe fond contestaţia formulata împotriva deciziei de impunere atacata, in mod eronat, invocând " ca prim motiv de nelegalitate al deciziei nr. 169/2019 faptul ca s-a aplicat greşit prevederile noului Codul de procedură fiscală, inclusiv a prevederilor OPANAF nr. 3741/2015, act administrativ unilateral, cu caracter normativ ce organizează executarea Titlului VIII al Legii nr. 207/2015"

O astfel de motivare este neîntemeiata in condiţiile in care hotărârea judecătoreasca este obligatorie, precum si faptul ca soluţiile asupra contestaţiilor nu sunt limitative, astfel că organul de soluţionare a contestaţiei in mod corect si legal nu se mai poate investi cu soluţionarea pe fond a contestaţiei in sensul datorării sau nu a obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite in sarcina contestatarei, în sumă totală de 6.405.628 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata în suma de 4.156.688 RON si accesorii aferente in suma de 2.248.940 RON, întrucât pentru judecarea acestei cauze s-a investit Curtea de Apel Bucureşti.

Reiterează că împotriva Deciziei nr. 401/26.10.2015 prin care Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate împotriva raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, A. S.R.L. a formulat acţiune în contencios administrativ.

Astfel, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal s-a aflat dosarul nr. x/2015, având ca obiect acţiunea reclamantei A. S.R.L., prin care aceasta a solicitat pe de o parte, anularea Deciziei de nr. 401/26.10.2015 şi pe de altă parte a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.03.2015.

Recurenta-pârâtă învederează faptul ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a casat sentinţa civila nr. 3284/28.10.2016 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, in ceea ce priveşte soluţionarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.03.2015 si a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţa, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.

Contrar dispoziţiilor instanţei de fond, hotărârea judecătoreasca este obligatorie, precum si faptul ca soluţiile asupra contestaţiilor nu sunt limitative, organul de soluţionare a contestaţiei in mod corect si legal nu se mai poate investi cu soluţionarea pe fond a contestaţiei în sensul datorării sau nu a obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite in sarcina intimatei, în suma de totala de 6.405.628 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata in suma de 4.156.688 RON si accesorii aferente in suma de 2.248.940 RON, întrucât pentru judecarea acestei cauze s-a investit Curtea de Apel Bucureşti.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de fond şi in ceea ce priveşte obligarea la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 11.997,68 RON, susţinând că în mod nelegal instanţa de fond a obligat pârâta la plata unor cheltuieli de judecata, deşi, in opinia sa, nu poate fi stabilită o culpa procesuală în sarcina instituţiei pârâte, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, învederează faptul că, pe de o parte, nu se poate susţine noutatea litigiului din perspectiva criteriilor legate de complexitate şi dificultate şi nici din perspectiva naturii juridice a actului atacat (decizie de soluţionare a contestaţiilor) şi pe de alta parte, că speţa (anulare act administrativ) nu prezintă un fenomen social nou în realitatea româneasca, care să fi determinat caracterul nou al unei astfel de cauze şi pe cale de consecinţa, o complexitate atât în pregătirea apărării din partea avocaţilor, cât să în soluţionarea pricinii de către instanţa de judecata.

Conform prevederilor legale mai sus menţionate, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Numărul termenelor de judecată acordate de instanţa de judecată în vederea soluţionării acţiunii nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare.

De asemenea învederează instanţei faptul ca nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare nici numărul actelor procedurale efectuate de către reprezentantul societăţii.

In acest context nu se poate susţine ca avocatul si-a justificat onorariul prin activitatea depusa.

În fine, recurenta-pârâtă a susţinut că principiul care trebuie să guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecata este acela ca, partea va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecata doar in măsura in care se stabileşte realitatea lor, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului.

4. Apărările formulate în recurs

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă ca nefondat, susţinând că ANAF invocă pretinsa nelegalitate a sentinţe recurate prin raportare la interpretarea normelor de drept material care au fost înlăturate de prima instanţă.

În esenţă, recurenta -reclamantă a susţinut că existenţa dosarului nr. x/2015 nu are nicio legătură cu obligaţia ce incumbă ANAF de a soluţiona contestaţia fiscală.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefundat, susţinând în esenţă că hotărârea recurată este temeinic motivată atât în drept, cât şi în fapt, iar soluţia de respingere a capătului de cerere de aplicare a unor penalităţi de 1000 de RON pe zi de întârziere până la soluţionarea pe fond a contestaţiei este legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate, Înalta Curte constată următoarele:

Ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate la A. S.R.L., ce a avut ca obiectiv taxa pe valoarea adăugata, cu control ulterior pentru perioada 01.01.2009-31.01.2014 si cu control anticipat pentru perioada 01.02.2014-30.04.2014, organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au încheiat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/13.03.2015, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015.

Organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, sesizarea penală nr. 1679 AIF/08.05.2015, care viza un prejudiciu adus bugetului de stat în sumă de 4.156.688 RON, debit ce se regăseşte în Decizia de impunere nr. x/13.03.2015, parţial contestată, în vederea stabilirii dacă în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracţiuni prevăzute de legea penală sau legile speciale.

Prin Decizia nr. 401/26.10.2015, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, pentru taxa pe valoarea adăugată în sumă de 4.156.688 RON şi accesoriile aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 2.248.940 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3284/28.10.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de A. S.R.L., a anulat Decizia nr. 401/26.10.2015 de suspendare a soluţionării contestaţiei şi a respins in rest cererea cu privire la anularea deciziei de impunere si raportului de inspecţie fiscala, ca prematura.

Prin Decizia nr. 1355/14.03.2019, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de A. S.R.L., a casat, in parte, sentinţa atacata, in ceea ce priveşte soluţionarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.03.2015, si a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă cu privire la acest capăt de cerere, reţinând în esenţă necesitatea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, prin punerea în discuţie a excepţiei de prematuritate, referitor la anularea Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.03.2015.

Întrucât s-a emis ordonanţa de clasare din 11.05.2018 în dosarul nr. x/2015, prin care Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt a dispus clasarea sesizării DGAMC, societatea reclamantă s-a adresat ANAF, solicitând reluarea soluţionării contestaţiei fiscale şi emiterea unei soluţii pe fondul acesteia.

Prin Decizia nr. 169/24.04.2019, ANAF s-a dezinvestit de soluţionarea pe fond a contestaţiei fiscale, raportându-se la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1355/14.03.2019.

Societatea a investit instanţa de contencios, în temeiul art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere de anulare a Deciziei nr. 169/24.04.2019, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 de RON pe zi până la soluţionarea contestaţiei, iar prin sentinţa recurată în prezenta cauză, instanţa de fond a anulat decizia de suspendare a contestaţiei, respingând capătul de cerere privind aplicarea unei sancţiuni de 1000 de RON pe zi.

1. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat, nefiind întemeiate criticile acesteia privind legalitatea hotărârii.

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte obligarea instituţiei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 emise de organele de inspecţie fiscala din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 435 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicata, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu pct. 11.6 din Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala nr. 3741/2015.

Înalta Curte constată că este corectă concluzia primei instanţe în sensul că, în cauză, conflictul în timp al normei de procedură fiscală se soluţionează potrivit regulilor stabilite prin art. 352 alin. (1) şi (2) din Legea 207/2015, privind aplicarea legii noi şi ultraactivarea legii vechi, în sensul că prevederile noului cod de procedură fiscală se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare (data de 1 ianuarie 2016, conform art. 353), în timp ce procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a noului cod rămân supuse legii vechi.

În cazul de faţă, contestaţia fiscală este o procedură administrativă demarată în anul 2015, când erau aplicabile prevederile O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Ordinul ANAF nr. 3741/2015, la care face trimitere recurenta-pârâtă, a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 975/29.12.2015 şi a intrat în vigoare la data de 1.01.2016, la data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, în mod corect a stabilit instanţa de fond că nu se putea dispune scoaterea de pe rol a contestaţiei administrative în temeiul pct. 11.6 din acest Ordin, atât timp cât norma aplicabilă soluţiilor asupra contestaţiei este cea a art. 216 din O.G. nr. 92/2003, respectiv prevederile pct. 11 din Ordinul 2906/2014 .

De asemenea, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 435 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Prin Decizia nr. 1355/14.03.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că instanţa de fond a încălcat două principii esenţiale ale procedurii civile, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, referitor la anularea Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.03.2015, deoarece excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor, iar hotărârea pronunţată s-a întemeiat pe motive de fapt şi de drept care nu au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Soluţia de anulare a Deciziei nr. 401/26.10.2015 de suspendare a soluţionării contestaţiei a rămas definitivă, motivele de recurs invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fiind constatate ca fiind nefondate prin Decizia nr. 1355/14.03.2019.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în raport atât de soluţia pronunţată în cauză, de admitere în parte a acţiunii formulate de reclamantă, cât şi de prevederile art. 453 C. proc. civ., este corectă soluţia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, fiind nefondate aprecierile acesteia referitoare la lipsa culpei.

Referitor la critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei, Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 3/2020, pronunţată de ICCJ Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în mod greşit susţine recurenta-pârâtă nelegalitatea sentinţei primei instanţe din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind demonstrată încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

2. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat de recurenta-reclamantă, este nefondat.

Raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, Înalta Curte constată, din examinarea sentinţei recurate, că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanţa le-a avut în vedere pentru admiterea în parte a acţiunii, expunerea raţionamentului juridic care a determinat convingerea judecătorului pentru soluţia pronunţată, şi nu cuprinde motive contradictorii.

Susţinerile recurentei vizează raţionamentul instanţei de fond, care, interpretând şi aplicând dispoziţiile legale, faţă de situaţia de fapt, a respins cererea privind aplicarea unei sancţiuni de 1000 de RON pe zi, până la soluţionarea contestaţiei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, care priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se constată că acesta este fondat pentru următoarele motive:

Astfel cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, prima instanţă a considerat că pârâta are obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia, dar exigibilitatea intervine numai după rămânerea definitivă a unei soluţii asupra cererii în anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 şi numai în măsura în care această soluţie nu naşte un impediment de soluţionare pe fond. De asemenea, a reţinut că cererea de aplicare a unei penalităţi de 1000 RON, pe zi de întârziere, este neîntemeiată, apreciind că penalităţile pot fi acordate numai la expirarea termenelor ce circumstanţiază obligaţia de executare, potrivit art. 24 din Legea 554/2004.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale, în ce priveşte exigibilitatea obligaţiei de a soluţiona pe fond contestaţia şi în ce priveşte faptul că nu este justificată cererea reclamantei de obligare a pârâtei-recurente Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata de penalităţi către reclamantă în cuantum de 1000 de RON pe zi de întârziere.

Este de observat că prin sentinţa civilă nr. 3284/28.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost anulată Decizia nr. 401/26.10.2015 de suspendare a soluţionării contestaţiei, iar această soluţie a rămas definitivă, motivele de recurs invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fiind constatate ca nefondate prin Decizia nr. 1355/14.03.2019, definitivă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Prin această decizie a fost respins recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, fiind admis numai recursul formulat de A. S.R.L., casată in parte sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare, in ceea ce priveşte soluţionarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.03.2015, pentru a se pune în discuţia părţilor excepţia de prematuritate.

A reţinut instanţa de fond de fond în mod correct că pârâta avea obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia, că nu putea dispune scoaterea de pe rol a contestaţiei administrative în temeiul pct. 11.6 din acest Ordin, atât timp cât norma aplicabilă soluţiilor asupra contestaţiei este art. 216 din O.G. nr. 92/2003, respectiv prevederile pct. 11 din Ordinul 2906/2014. Soluţionarea contestaţiei fiscale formulate de reclamantă a fost suspendată prin Decizia nr. 401/2015 până la definitivarea laturii penale, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal. Latura penală a fost soluţionată definitiv, prin ordonanţa de clasare din 11.05.2018 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2015, astfel că, în condiţiile în care a încetat cauza pentru care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei, în mod nelegal ANAF nu a soluţionat contestaţia, potrivit art. 214 alin. (3) din din O.G. nr. 92/2003, în vigoare până la 31.12.2015, potrivit căruia procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, şi pct. 10.1 din Ordinul ANAF nr. 2906/2014, care prevede că organul de soluţionare competent va relua procedura administrativă, în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, după încetarea definitivă şi executorie a motivului care a determinat suspendarea.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, temeiul acţiunii formulate de reclamantă fiind reprezentat de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Conform prevederilor art. 18 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă; (5) Soluţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilitate sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere."

Prin urmare, având în vedere obligaţia pârâtei de a soluţiona contestaţia, caracterul prejudiciabil al incertitudinii ce planează asupra situaţiei reclamantei, precum şi faptul că în cauză a fost depăşit termenul rezonabil în care se impunea lămurirea situaţiei fiscale a reclamantei, Înalta Curte, în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, constată că se impune obligarea pârâtei-recurente Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata de penalităţi către reclamantă în cuantum de 1000 de RON pe zi de întârziere, de la pronunţarea prezentei decizii până la soluţionarea contestaţiei.

În consecinţă, recursul formulat de recurenta-reclamantă se impune a fi admis, cu consecinţa casării în parte a sentinţei civile atacate şi obligării pârâtei la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata de penalităţi către reclamantă în cuantum de 1000 de RON pe zi de întârziere, de la pronunţarea prezentei decizii până la soluţionarea contestaţiei.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca nefondat şi va admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va înlătura considerentul privind exigibilitatea obligaţiei de soluţionare pe fond a contestaţiei şi va stabili penalităţi în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere, de la pronunţarea prezentei decizii până la soluţionarea contestaţiei.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că este vădit disproporţionat, în raport cu complexitatea şi circumstanţele cauzei, cuantumul de 16.652,33 RON solicitat, Înalta Curte urmează să oblige recurenta-pârâtă la plata sumei de 5000 RON către recurenta-reclamantă A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 70/2020 din 20 mai 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 70/2020 din 20 mai 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, înlătură considerentul privind exigibilitatea obligaţiei de soluţionare pe fond a contestaţiei şi stabileşte penalităţi în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere, de la pronunţarea prezentei decizii până la soluţionarea contestaţiei.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Obligă pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.