Limits of free speech in anti-discrimination proceedings: distinguishing protected political criticism from ethnic exclusion under Romania’s anti-discrimination ordinance

1.Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2/2022 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) şi B., anularea hotărârii C.N.C.D. nr. x/12.01.2022, constatarea inexistenței unei discriminări în ceea ce priveşte situaţia reclamantei și respingerea pe fond a acuzațiilor pârâtului; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1613 de la data de 5 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D. şi B., a fost anulată hotărârea C.N.C.D. nr. x/12.01.2022 şi constatată inexistenţa unui caz de discriminare, fiind obligat pârâtul C.N.C.D. să plătească reclamantei 50 lei taxă judiciară de timbru.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii C.N.C.D. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei civile, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată.

1.3.a) În esenţă, în motivare, pârâtul-recurent C.N.C.D. a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea / aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 raportat la art. 30 din Constituţia României.

Partea recurentă a mai făcut referire şi la dispoziţiile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, modalitatea de exprimare utilizată de reclamantă depăşeşte cadrul unei conduite conforme principiilor consacrate de Convenţie, deoarece libertatea de exprimare nu poate fi înţeleasă ca o libertate de a face remarci cu caracter ireverenţios de natură a afecta reputaţia altora. Or, afirmaţiile amintite depăşesc limitele libertăţii de exprimare, aducând atingere demnităţii umane şi creând o atmosferă de intimidare, ostilă şi ofensatoare la adresa petentului.

Nu rezultă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă pentru încălcarea dreptului la demnitate personală a petentului în relaţie cu exercitarea unor drepturi civile.

Chiar dacă s-ar aprecia că scopul este unul legitim, totuşi metodele utilizate de reclamantă nu sunt adecvate şi necesare.

Afirmaţiile reclamantei nu au nicio legătură cu exercitarea atribuţiilor petentului, neprezentând relevanţă nivelul cunoştinţelor de limba română, respectiv originea petentului.

Mai mult decât atât, acele afirmaţii nu privesc interesul public. Necontribuind la o dezbatere publică, ci ofensează persoana petentului.

În consecinţă, necesitatea unei restrângeri a libertăţii de exprimare este impusă în sprijinul protejării unei societăţi care îşi respectă toţi semenii săi, fără deosebire.

1.3.b) Pârâtul B. a formulat de asemenea recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac cu consecinţa casării soluţiei primei instanţe.

În motivare a arătat că în mod eronat a apreciat instanţa de fond că are calitate procesuală pasivă în prezentul dosar atât din prisma dreptului procesual civil, cât şi prin prisma contenciosului administrativ.

În literatura juridică se face legătura între persoana reclamantului şi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, precum şi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic de drept substanţial, subliniindu-se necesitatea identificării acestor categorii de persoane. În opinia sa, calitatea procesuală (activă sau pasivă) este o chestiune exterioară procesului, un atribut al persoanei fizice sau juridice, susceptibilă de a fi verificată de la început, iar în lipsa ei acţiunea nu poate primi curs.

Se indică aspecte de jurisprudenţă existentă, respectiv decizia nr. 1013 din 28 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială şi decizia nr. 3511 din 11 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de fond a interpretat în mod greşit şi prevederile Legii nr. 554/2004. Nu are nicio relevanţă faptul că pârâtul a formulat plângerea asupra căreia CN.C.D. s-a pronunţat, astfel încât să fie reţinută ca valabilă calitatea sa procesuală pasivă în prezentul dosar, pârâtul neavând capacitatea de a determina soluţia adoptată de C.N.C.D. pe de o parte, iar pe de altă parte nu avea posibilitatea să modifice în vreun fel hotărârea atacată. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive trebuia admisă de instanţa de fond, având în vedere că nu era autoritatea publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt, instanţa de fond interpretând în mod greşit prevederile art. 2 alin. (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 raportat la situaţia dedusă judecaţii, deoarece fapta reţinută şi sancţionată de C.N.C.D întruneşte condiţiile pentru a fi considerată discriminare.

Discriminarea presupune atingerea adusă exercitării unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenţei acesteia sau unei caracteristici individuale. Din acest punct de vedere, discriminarea directă presupune o legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferenţierii şi apartenenţa la una dintre caracteristicile sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică şi individualizate în cazul persoanei care este supusă discriminării.

Reţinând şi sensul terminologic al noţiunii de discriminare, recurentul face referiri şi la jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Totodată, la nivel internaţional există o preocupare majoră pentru combaterea discriminării, reflectată în actele cu caracter legislativ adoptate în domeniul drepturilor omului din care materia discriminării face parte.

Discriminarea poate avea loc în variante şi manifestări de neacceptare şi/sau combatere multiple, în funcţie de criterii precum rasa, naţionalitatea, etnia unei persoane, limba vorbită de aceasta, religia sa, categoria socială din care face parte, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala unei persoane, apartenenţa acesteia la o categorie defavorizată, precum şi în funcţie de orice alt criteriu care conduce la restrângerea, nerecunoașterea, împiedicarea sau restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice şi/sau sociale.

Deşi sistemul legislativ internațional, european şi naţional garantează exercitarea drepturilor şi libertăţilor individuale, acelaşi sistem conţine şi limitări ale acestora, tocmai pentru a trasa o măsura, a realiza un echilibru şi o proporționalitate şi pentru a putea garanta şi respecta drepturile şi libertăţile tuturor şi fiecăruia dintre indivizi. Astfel, se consacră un principiu bazat, la nivel ideologic, pe concepţia conform căreia drepturile şi libertăţile unei persoane se opresc acolo unde încep drepturile şi libertăţile unei alte persoane.

În speţă, instanţa de fond în mod greşit a considerat că afirmaţiile defăimătoare folosite de intimata-reclamantă, care tind către instigarea la ură, pot fi considerate drept o nemulţumire a societăţii.

Este o mare diferenţă între o critică adusă cu referire la chestiuni legate de atribuţiile funcţiei şi un atac la persoană gratuit, menit să influenţeze şi să instige masele numai datorită faptului că are altă origine şi pentru felul în care se consideră că vorbește limba română. Discursul intimatei-reclamante denotă clar dorinţa de a îl umili ca om, nu de a face critici, fie ele şi acide, referitoare la activitatea sa profesională.

Aşadar, instanţa de fond în mod greşit asimilează discursul intimatei-reclamante drept critici care au ca scop clarificarea unor probleme de interes public, fiind evident că originea sa nu este o chestiune de interes public raportat la activitatea profesională, cu atât mai mult fiind cetăţean român.

S-au invocat şi art. 20 pct. 2 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, respectiv art. 19 pct. 2 din acelaşi Pact.

Intimata-reclamantă care a invocat art. 30 al Constituţiei României care asigura libertatea de exprimare trebuie să aibă în vedere şi limitele acestei libertăţi.

De asemenea, recurentul a invocat art. 10 alin. (2) şi art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Intimata-reclamantă, prin declaraţiile sale publice, a încălcat dreptul la demnitate în privinţa căruia Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 62 din 18.01.2007 că dreptul la demnitate este una dintre valorile supreme, iar lezarea acestui drept poate fi sancţionată chiar şi penal.

Raportat la scopul legitim urmărit prin posibila ingerinţă a statului în libertatea de exprimare se urmăreşte protejarea demnităţii umane a tuturor cetăţenilor din România, inclusiv a persoanelor care aparţin unei minorităţi naţionale, etnii sau pe criterii de naţionalitate.

Art. 15 al O.G. nr. 137/2000 ar califica drept neîntemeiată apărarea acesteia în cazul în care ar fi încercat să demonstreze că nu a urmărit nicidecum sa creeze o atmosferă degradantă sau umilitoare, ci a fost un mesaj de amuzament sau un mesaj emoţional prin care a urmărit o proprie interpretare a declaraţiilor sale, cât timp fapta sancţionată de teza a doua din art. 15 al O.G. nr. 137/2000 nu presupune că autorul acesteia a urmărit producerea consecinţelor arătate, fiind suficient ca mesajul în sine să fie susceptibil de a conduce la atare rezultat. Or, afirmaţiile intimatei-reclamante în speţă au potenţialul pericolului de comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare la adresa recurentului în calitate de secretar de stat.

În concluzie, a precizat că hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022 este temeinică şi legală, constatând că faptele intimatei-reclamante reprezintă discriminare, întrucât au creat o deosebire pe criteriul originii care a avut drept scop şi efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului la demnitate prevăzut de art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A., deşi a fost citată cu copie a motivelor de casare, nu a formulat întâmpinare.

2.1.Procedura de soluţionare a recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii C.N.C.D. şi B. este fondat şi se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. „(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Preliminar, Înalta Curte subliniază că prin sentinţa recurată Curtea de Apel Bucureşti nu a validat în integralitate motivele de anulare invocate de partea reclamantă, înlăturând criticile referitoare la aspecte de neregularitate procedurală pretinse a fi existat în faţa C.N.C.D. În acest context, din moment ce recursul a fost formulat de pârâţi, în calea de atac nu poate interveni vreo reformare a soluţiei prin prisma considerentelor respective, a căror contestare incumba reclamantei, fără însă ca aceasta din urmă să fi procedat astfel.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi au invocat în calea de atac exercitată critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Totodată, instanţa de control judiciar a invocat, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivul de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin prisma limitelor învestirii instanţei de fond raportat la dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Un astfel de motiv de casare / nelegalitate este incident dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Înalta Curte reţine că actul atacat este reprezentat de hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) nr. x din 12 ianuarie 2022 prin care, în urma sesizării recurentului-pârât B., s-a constatat că afirmațiile reclamantei A. din cadrul emisiunilor postului X TV din 31 ianuarie 2021, 15 martie 2021 şi 16 martie 2021 reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind aplicată o amendă contravențională în cuantum de 5000 lei în sarcina intimatei-reclamante.

Prin aceeaşi hotărârea C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022, în urma sesizării recurentului-pârât B., s-a mai constatat că afirmațiile terţului C. prin intermediul reţelelor sociale reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiindu-i aplicată acestuia sancţiunea contravenţională a avertismentului.

Curtea de Apel Bucureşti, deşi a fost sesizată prin cerere de chemare în judecată doar de intimata-reclamantă, a dispus, prin dispozitivul sentinţei recurate şi minuta aferentă acesteia, anularea hotărârii C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022 şi a constatat inexistenţa unui caz de discriminare, fără a realiza nicio distincţie după cum s-a referit la situaţia intimatei-reclamante A. sau a terţului C.

Din lectura atentă a cererii de chemare în judecată reiese că, la momentul sesizării Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a avut în vedere doar situaţia sa personală, arătând expres că solicită să se constate că „nu exista un caz de discriminare, respingând pe fond acuzaţiile petentului, în ceea ce priveşte reclamanta A.” [fila (...) dosar fond].

Or, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.”, iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”.

De asemenea, art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 prevede că „Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii”, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ..., se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului ...”, cu menţiunea că art. 2 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ defineşte persoana vătămată ca fiind „orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri”.

În aceste condiţii, în mod greşit a dispus prima instanţă anularea în integralitate a hotărârii C.N.C.D. nr. x/2022, iar nu doar parţial, câtă vreme, pe de o parte, intimata-reclamantă nu învestise Curtea de Apel Bucureşti cu o acţiune în legătură cu situaţia terţului C., anume referitor la faptele constatate în sarcina acestuia a constitui discriminare şi sancţiunea contravenţională ce i-a fost aplicată, iar, pe de altă parte, intimata-reclamantă nici nu putea justifica vreo calitate de persoană vătămată prin prisma normelor legale amintite în raport de situaţia dlui. C., terţ faţă de persoana dnei. A., fiecare dintre aceştia fiind titulari ai unor drepturi şi interese legitime proprii.

În consecinţă, este fondat motivul de casare / nelegalitate invocat din oficiu, anume art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece este eronată soluţia Curţii de Apel Bucureşti de anulare în integralitate a hotărârii C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022 şi de constatare a inexistenţei unui caz de discriminare, fără o circumstanţiere doar la situaţia intimatei-reclamante A.

În ceea ce priveşte motivul de casare / nelegalitate invocat de recurenţii-pârâţi prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că implică mai întâi analiza solicitată de dl. B. cu privire la problema calităţii sale procesuale pasive în faţa primei instanţe, iar apoi verificarea modului de aplicare şi interpretare a normelor juridice relevante sub aspectul faptei de discriminare în litigiu.

Procedând la controlul primei critici expuse de recurentul-pârâtă, instanţa de recurs arată că acesta în mod eronat contestă calitatea sa procesuală în proces.

Astfel, premisa esenţială a hotărârii C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022 se găsește în sesizarea adresată C.N.C.D. de recurentul-pârât B., în urma căreia s-a constatat că anumite afirmații ale reclamantei A. reprezintă discriminare, fiindu-i aplicată o amendă contravențională.

Totodată, actul litigios este rezultatul unei proceduri administrativ-jurisdicţionale implicându-l pe dl. B. în calitate de petent şi pe dna. A. în calitate de reclamată, ceea ce îi conferă un caracter complex, în sensul că rezultatul procedurii administrative va avea un destinatar (intimata-reclamantă) şi un beneficiar (recurentul-pârât), producând efecte juridice asupra ambilor (prin aplicarea amenzii contravenţionale pentru prima persoană şi prin constatarea situaţiei de a fi fost discriminat pentru cel de-al doilea).

Deşi recurentul-pârât nu reprezintă emitentul actului litigios, acesta din urmă fiind C.N.C.D., totuşi dl. B. figurează în mod corect în cadrul procesual subiectiv, pentru a i se permite să îşi exercite dreptul la apărare, în condiţii de contradictorialitate cu privire la finalitatea sesizării sale adresate C.N.C.D., anume măsura în care situaţia litigioasă putea fi calificată ca fiind discriminare.

În concluzie, nu poate fi primită critica prin care partea recurentă-pârâtă contestă calitatea sa procesuală pasivă în faţa primei instanţe.

Cu toata acestea, sunt parţial întemeiate criticile ambilor recurenţi-pârâţi cu privire la existenţa faptei de discriminare imputate intimatei-reclamante.

După cum s-a arătat deja, prin hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022, s-a constatat că afirmațiile reclamantei A. din cadrul emisiunilor postului X TV din 31 ianuarie 2021, 15 martie 2021 şi 16 martie 2021 cu privire la dl. B. reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Afirmațiile în discuţie sunt următoarele: (1) „de ce nu se duce domnul B. în țara lui de baștină?”; (2) „vorbește despre dânsul la persoana a-III-a, probabil i se trage din limba țării sale natale”; (3) „nu știu cum domnul B. și-a luat examenul de cetățenie”; (4) „trădătorii nu au ce căuta în România”. Afirmațiile amintite nu sunt negate, potrivit celor reieşite din actele de procedură din dosar şi situaţiei de fapt stabilită de prima instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut în stabilirea situaţiei de fapt că reclamanta A. este avocat, senator afiliat unei formațiuni politice, iar pârâtul B. este secretar de stat în Ministerul Y, șef al Departamentului Z, o funcție de natură politică. Totodată, judecătorul fondului a arătat că afirmațiile au fost făcute în momente de nervozitate socială, în care o parte a societății și intimata-reclamantă criticau „măsurile [pretins, n.n.] ilogice și fără suport științific luate de Comitetul Naţional W” implicat în combaterea virusului Sars-Cov-2, Comitet din care pârâtul B. făcea parte. În presă s-a relatat că „A. a catalogat drept o mascaradă măsurile aplicate de Guvern pentru a limita răspândirea COVID-19. De asemenea, A. ... nu a ezitat să-l atace pe medicul B., secretat de stat în Ministerul Y, despre care a spus că „stă pe un scaun şi atât face” şi ia „măsuri ilogice care nu au la bază nicio dovadă ştiinţifică”. A mai reţinut prima instanţă şi că reclamanta era antivaccinistă și ducea o campanie împotriva vaccinării.

În aceste condiţii, raportat la cele patru afirmaţii consemnate anterior şi reţinute în conţinutul hotărârii C.N.C.D. nr. x/2022, Înalta Curte constată că în conflict se află dreptul fundamental la demnitate al recurentului-pârât B. şi libertatea de exprimare, al cărei titular este intimata-reclamantă A.

Instanţa de control judiciar reţine că atât intimata-reclamantă, cât şi recurentul-pârât se află în atenţia publică şi se bucură de notorietate în considerarea unor demnităţi publice, ocupate în primul caz prin alegere, iar în cea de-al doilea caz prin numire, ambele funcţii deţinute de cele două persoane fizice fiind în principiu unele politice.

Mai constată Înalta Curte că hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022 apare a constitui o ingerinţă în libertatea de exprimare a intimatei-reclamante prin sancţiunea cu amendă contravenţională aplicată, una menită să protejeze dreptul la demnitate aparţinând recurentului-pârât B..

Pe de o parte, referitor la libertatea de exprimare, potrivit art. 30 din Constituţia României, reglementat la Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale din Constituţie „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (alin. 1), „Cenzura de orice fel este interzisă” (alin. 2), „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (alin. 6).

Din lectura dispoziţiilor constituţionale redate mai sus, Înalta Curte reţine opţiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, cu rezerva totuşi că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.

Instanţa supremă mai învederează existenţa în Constituţia României, la Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziţii comune, a art. 20, text potrivit căruia „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.” (alin. 1), respectiv „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (alin. 2).

Astfel, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Potrivit art. 10 din Convenţia amintită „Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”.

Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, stând chiar la baza noţiunii de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Această importanţă cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai „informaţiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere în absenţa cărora nu există „societate democratică”.

Cât priveşte hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa îşi însuşeşte interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes şi un efect erga omnes, consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care potrivit art. 32 din Convenţie misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante, ci jurisprudenţa Curţii constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.

Revenind la dispoziţiile art. 10 din Convenţie, instanţa de control judiciar învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, privind opinii şi informaţii politice, sociale sau economice, expresia artistică şi informaţii cu caracter comercial.

Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 al articolului 10 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta.

Astfel, Curtea Europeană afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 17 decembrie 2004 Cumpănă şi Mazăre împotriva României, § 85 şi urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea C.E.D.O. din 7 octombrie 2008 Barb împotriva României, § 31 şi urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea C.E.D.O. din 28 septembrie 2004 Sabou şi Pîrcălab împotriva României, § 35 şi urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005).

Cât priveşte prima condiţie dintre cele menţionate mai sus, instanţa reţine că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern, înţelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât şi o normă cu o forţă juridică inferioară legii în sens formal, dar şi jurisprudenţa rezultată din activitatea instanţelor judecătoreşti, cu menţiunea că acestea trebuie să întrunească două condiţii fundamentale, respectiv să fie accesibile şi previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea C.E.D.O. din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit , § 49 – disponibilă pe pagina de Internet a Curţii Europene a Drepturilor Omului - www.echr.coe.int).

A doua condiţie dintre cele menţionate mai sus implică analiza existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenţie, respectiv securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

În sfârşit, cea de-a treia condiţie, pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie, presupune ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa să fie „pertinente şi suficiente”, măsura de limitare a libertăţii de exprimare trebuind să fie „proporţională cu scopurile legitime urmărite”, asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 şi, pe de altă parte, interesul general de apărare a societăţii sau a dreptului terţului care invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare (a se vedea hotărârea Cumpănă şi Mazăre citată anterior, § 88-90).

Spre a fi admisibilă ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare, cele trei condiţii menţionate în precedent trebuie întrunite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele făcând ca încălcarea art. 10 din Convenţie să nu poată fi justificată.

Totodată, se impune a fi menţionat că, din analiza jurisprudenţei Curţii (îndeosebi hotărârea C.E.D.O. din 8 iulie 1986 Lingens împotriva Austria), rezultă o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că „existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Astfel, „dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (conform hotărârii din 14 octombrie 2008 Petrina împotriva România, § 41, preluând cauza Lingens citată anterior, § 46, şi decizia din 8 septembrie 2005 Ivanciuc împotriva României, cerere nr. 18624/03)”.

Pe de altă parte, Constituţia României prevede la art. 1 alin. (3) că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”, iar potrivit art. 16 alin. (1) „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”.

În acest context constituţional, O.G. nr. 137/2000 stabileşte la art. 2 alin. (1) că „..., prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”, iar la art. 15 „Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.”.

Aşadar, o dimensiune esenţială a democraţiei constituţionale o constituie respectarea demnităţii fiinţei umane, inclusiv sub aspectul onoarei şi reputaţiei sale, mijloacele de apărare în acest sens fiind diverse, printre acestea regăsindu-se şi sancţionarea faptelor de discriminare.

Revenind la cele patru afirmaţii ale intimatei-reclamante, care au stat la baza sancţionării sale contravenţionale prin hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022, Înalta Curte constată că prima [„de ce nu se duce domnul B. în țara lui de baștină?”] reprezintă o manifestare excesivă a libertăţii de exprimare, prin care se aduce o atingere disproporţionată şi fără scop legitim demnităţii recurentului-pârât prin discriminarea acestuia pe criteriile etniei şi naţionalităţii.

Astfel, este necontestat faptul că recurentul-pârât este cetăţean român, ceea ce are semnificaţia faptului că România este ţara dlui. B. În acest sens, art. 4 alin. (2) din Constituţia României prevede că „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”.

Altfel spus, recurentul-pârât B., în calitate de cetăţean român, are dreptul constituţional de a rămâne în România, la fel ca şi intimata-reclamantă A., indiferent de aspectul etniei sau naţionalităţii.

Prin punerea de către intimata-reclamantă sub semnul întrebării a dreptului recurentului-pârât de a rămâne în România, cerându-i să meargă în „ţara lui de baştină”, exclusiv pentru motive legate de originea acestuia, dna. A. neagă dreptul dlui. B. de a-şi alege reşedinţa şi a rămâne în România, în ciuda faptului că art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 prevede expres că „Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: ... d) drepturile civile, în special: (i) dreptul la libera circulație și la alegerea reședinței; (ii) dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară; ...”.

Or, după cum s-a arătat anterior, motivul esenţial pentru care intimata-reclamantă a contestat dreptul recurentului-reclamant de a rămâne în România l-a constituit originea etnică a acestuia din urmă, astfel că există un caz de discriminare prin excluderea pe bază de etnie şi naţionalitate, având ca scop înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept expres atestat de norma legală.

Cât despre ingerinţa în libertatea de exprimare a intimatei-reclamante prin hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022, Înalta Curte reţine că aceasta are temei legal, anume art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, urmăreşte scopul legitim reprezentat de protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora şi are caracter proporţional, fiind necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.

În acest din urmă sens, instanţa de recurs observă că discursul amintit neagă dreptul unui cetăţean român de a continua să locuiască în România, fiind apt să instige la ură, deşi în mod obiectiv, chiar în măsura în care o persoană ar săvârşi o faptă de o gravitate excepţională, nu există vreo formă de răspundere care să aibă ca sancţiune sau finalitate obligarea acesteia, atât timp cât este cetăţean român, să părăsească teritoriul statului român. De altfel, alegaţiile ca un cetăţean român să părăsească teritoriul României nu pot fi acceptate în mod raţional, indiferent că motivul invocat ar fi, după caz, originea etnică sau starea materială ori nivelul educaţiei etc., astfel de criterii pretinse de vorbitor fiind doar rezultatul aprecierii sale subiective şi putându-se schimba în funcţie de interesul de moment al celui de la care emană alegaţiile respective.

În aceste condiţii, atragerea răspunderii contravenţionale se impune în mod necesar în cazul intimatei-reclamante pentru afirmaţia litigioasă, cu menţiunea însă că individualizarea sancţiunii contravenţionale se va verifica ulterior epuizării analizei tuturor afirmaţiilor sale.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge însă şi pentru celelalte trei afirmaţii imputate intimatei-reclamante.

Astfel, cu privire la alegaţia „vorbește despre dânsul la persoana a-III-a, probabil i se trage din limba țării sale natale”, aceasta nu comportă vreo dimensiune discriminatorie.

Intimata-reclamantă remarcă sub acest aspect un anumit mod în care partea recurentă-pârâtă se adresează cu privire la propria persoană şi îşi imaginează o explicaţie cu privire la acea conduită.

Observarea modului în care se exprimă persoana respectivă şi găsirea unei justificări prin prisma limbii materne a recurentului-pârât nu reprezintă o discriminare a dlui. B., deoarece nu are semnificaţia vreunei deosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, nerezultând că se urmăreşte scopul sau efectul restrângerii, înlăturării recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

De asemenea, nu se poate conchide că scopul afirmaţiei a fost acela de a incita la ură rasială sau naţională ori că s-a urmărit o atingere a demnității sau crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, legat de apartenența acesteia la o anumită naționalitate, etnie.

De esenţa afirmaţiei litigioase este modul de exprimare al recurentului-pârât, anume la persoana a treia, fără a fi cert însă că explicaţia pe care a dat-o intimata-reclamantă urmărea vătămarea dlui. B., cu atât mai mult cu cât originea etnică a recurentului-pârât nu reprezintă o informaţie confidenţială sau clasificată.

Referitor la următoarea afirmaţie a intimatei-reclamante, anume „nu știu cum domnul B. și-a luat examenul de cetățenie”, aceasta reprezentă expresia unei judecăţi de valoare şi nu conţine nicio menţiune relevantă pentru o faptă de discriminare, singura de competenţa C.N.C.D.

Astfel, câtă vreme recurentul-pârât nu a dobândit cetăţenia română prin naştere, ci ulterior, la cerere, parcurgerea procedurii administrative corespunzătoare implică verificarea cunoaşterii limbii române şi a deţinerii unor noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială. Or, verificările respective desfăşurate în cadrul procedurii administrative de acordare la cerere a cetăţeniei române sunt reglementate de Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 şi incumbă petiţionarilor cetăţeni străini sau apatrizi.

Aşadar, unei astfel de alegaţii nu îi poate fi asociată răspunderea contravenţională raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 2/2001, cu atât mai mult cu cât subiectul se circumscrie unei probleme de interes general ce poate face obiectul dezbaterii de interes public privind procedurile administrative în urma cărora este acordată cetăţenia română şi nivelul de exigenţă manifestat în cadrul acestora.

Dintr-o altă perspectivă, în măsura în care afirmaţia intimatei-reclamante avea în vedere corectitudinea modului în care un demnitar / funcţionar al statului român vorbeşte limba română, din nou alegaţia abordează o problemă de interes public referitoare la capacitatea demnitarului / funcţionarului de a explica inteligibil societăţii în ansamblu şi / sau membrilor acesteia oportunitatea anumitor măsuri care îi interesează sau sunt de natură să le efecteze exerciţiul drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime în contextul pandemiei de Sars-Cov-2

Astfel, în jurisprudenţa instanţei din Strasbourg s-a arătat că un organ public și agenți ai statului care acționează în exercitarea atribuțiilor lor trebuie să accepte că limitele criticilor admisibile sunt mai largi pentru ei decât pentru persoanele fizice (cauza Toranzo Gomez împotriva Spaniei, § 65 sau cauza Lombardo și alții împotriva Maltei, § 54 – disponibile pe pagina de Internet a Curţii Europene a Drepturilor Omului, www.echr.coe.int). De asemenea, limitele criticii admisibile sunt mai largi în raport cu o personalitate cunoscută care se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent din partea publicului și care, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță față de critică (a se vedea cauza Kulis împotriva Poloniei, § 47 – disponibilă pe pagina de Internet a Curţii Europene a Drepturilor Omului,- www.echr.coe.int ). În plus, limitele criticilor admisibile sunt, la fel ca în cazul politicienilor, mai largi pentru funcționarii publici care acționează în exercitarea atribuțiilor lor oficiale (cauza Mamer împotriva Franței, § 27 – disponibilă pe pagina de Internet a Curţii Europene a Drepturilor Omului, www.echr.coe.int).

Aşadar, din moment ce alegaţia priveşte modul în care persoana vizată îşi îndeplineşte atribuţiile ce îi incumbă potrivit funcţiei de demnitate publică pe care o deţine, dar şi una dintre condiţiile necesare pentru ocuparea acelei funcţii (aceea vizând cetăţenia română a titularului), limitele criticilor admisibile sunt mai largi în raport de celelalte persoanele fizice, iar în discuţie este o personalitate cunoscută, care se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent din partea publicului și care, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță față de critică.

În sfârşit, afirmaţia „trădătorii nu au ce căuta în România” prezintă un caracter general, fără să îl nominalizeze pe recurentul-pârât şi nu face nicio menţiune la originea etnică a acestuia. De asemenea, respectiva alegaţie este formulată la plural, iar nu la singular, ceea ce semnifică includerea în categoria „trădătorilor” a mai multor persoane, fără a fi excluşi aceia care au dobândit cetăţenia română prin naştere. În aceste condiţii, respectiva afirmaţie nu este relevantă pentru fapta de discriminare pentru criteriile amintite anterior.

În concluzie, dintre cele patru afirmaţii reţinute de recurentul-pârât C.N.C.D. în sarcina intimatei-reclamante ca temei pentru atragerea răspunderii sale contravenţionale, Înalta Curte confirmă relevanţa doar a unei singure alegaţii, anume aceea „de ce nu se duce domnul B. în țara lui de baștină?”.

Mai observă instanţa de control judiciar că prin aceeaşi hotărâre C.N.C.D. nr. x/2022 au fost imputate fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000 atât în sarcina intimatei-reclamantei, cât şi a terţului C., prin prisma afirmaţiilor reţinute în sarcina acestora ca fiind făcute faţă de recurentul-pârât B., cu menţiunea însă că în cazul intimatei-reclamante a fost aplicată sancţiunea amenzii contravenţionale de 5.000 lei, iar în cazul terţului a fost aplicat un avertisment.

În legătură cu individualizarea celor două sancţiuni amintite, C.N.C.D. a indicat în cazul intimatei-reclamante că „a) discriminarea a vizat o persoană; b) afirmaţiile rasiste reprezintă o încălcare gravă a dreptului la demnitate; c) reclamanta a utilizat în mod repetat aceste afirmaţii ce pot produce efecte nu doar privind reclamantul, dar şi alte persoane stabilite în România; d) reclamata este om politic, formator de opinie, e) reclamata nu a mai fost sancţionată anterior de C.N.C.D.”, iar în cazul dlui. C. că „a) discriminarea a vizat o persoană; b) afirmaţiile rasiste reprezintă o încălcare gravă a dreptului la demnitate; c) afirmaţiile au o gravitate redusă, criticând mai degrabă cunoştinţe lingvistice ale petentului; d) reclamatul este om politic, formator de opinie; e) reclamatul nu a mai fost sancţionat anterior de C.N.C.D.”.

Înalta Curte mai reţine că afirmaţiile imputate terţului C. au fost „vorbeşti româna suficient de prost, încât să nu mă simt reprezentat de tine”, „mă simt reprezentat ca român de cel care vorbeşte corect româna”, „sper că ştii limba română corect, este totuşi o condiţie pentru a fi român”.

Aşadar, diferenţa esenţială dintre cele două conduite, astfel cum a fost reţinută de C.N.C.D., a privit numărul afirmaţiilor ilicite, pretins repetate în cazul intimatei-reclamante, subliniind că ar exista şi o diferenţă de adresabilitate.

Or, în urma analizei efectuate de instanţa de recurs, din cele patru afirmaţii litigioase imputate intimatei-reclaante s-a confirmat una singură, dispărând elementul de repetabilitate. De asemenea, nu reiese o diferenţă reală sub aspectul adresabilităţii afirmaţiilor reţinute ca fiind rasiste, deoarece criticarea modului în care vorbeşte limba română o persoană ce a dobândit cetăţenia română la cerere poate depăşi graniţele unui caz individual, din moment ce condiţia art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 este de a cunoaşte limba română, fără a impune în mod necesar un anumit nivel de exigenţă.

În concluzie, deşi afirmaţiile celor două persoane sancţionate nu sunt identice, totuşi determină o similaritate a criteriilor reţinute de C.N.C.D. pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale.

Totuşi, din moment ce dl. C. a fost sancţionat prin hotărârea litigioasă doar cu avertisment, principiul egalităţii în faţa legii impune ca aceeaşi sancţiune contravenţională să fie aplicată şi intimatei-reclamante, ca urmare a afirmaţiilor cu caracter rasist ce pot fi reţinute în mod efectiv în sarcina acesteia. Altfel spus, raţiunea pentru care se va proceda la reindividualizarea sancţiunii contravenţionale are în vedere în mod esenţial conduita C.N.C.D., autoritatea publică aplicând deja prin hotărârea nr. x/2022 pentru afirmaţiile rasiste ale dlui. C. o sancţiune cu avertisment, iar situaţia intimatei-reclamante, în urma confirmării judecătoreşti doar a unei afirmaţii rasiste din cele patru analizate, este similară aceleia, ceea ce impune o coerenţă a sancţionării în cadrul unei hotărâri unice.

2.2.Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va admite recursurile formulate de recurenții-pârâți B. și C.N.C.D. împotriva sentinței civile nr. 1613 din 5 octombrie 2022, va anula în parte hotărârea C.N.C.D. nr. x din 12.01.2022 în limita sancţiunii aplicate reclamantei A., în sensul că înlocuieşte sancţiunea amenzii cu sancţiunea avertismentului, urmând a menţine în rest sentinţa recurată, anume cu privire la motivele de anulare invalidate de prima instanţă şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E :

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți B. și C.N.C.D. împotriva sentinței civile nr. 1613 din 5 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea.

Anulează în parte hotărârea Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nr. x din 12.01.2022 în limita sancţiunii aplicate reclamantei A., în sensul că înlocuieşte sancţiunea amenzii cu sancţiunea avertismentului.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.