Candidate withdrawal not victimization; appeal dismissed as unfounded, CNCD decision upheld

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 587/21.07.2021, constatarea existenţei faptelor de discriminare şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 11 aprilie 2022 instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a persoanelor reclamate la CNCD în calitate de pârâţi: Institutul Cultural Român şi B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2246 din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenienţii Institutul Cultural Român şi B., ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2246 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că judecătorul de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe baza unui probatoriu sumar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 254 alin. (5) teza a II-a şi ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că, pentru aflarea adevărului în cauză, ar fi trebuit administrate alte probe.

Astfel, înscrisurile prezente a dosar sunt insuficiente pentru a constata cu certitudine că motivul principal care a stat la baza retragerii candidaturii este într-adevăr contextul social din perioada respectivă, atâta timp cât starea de alertă a existat şi în trecut.

Inexistenţa unui material probator complet, a determinat, în opinia recurentei-reclamante, şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (7) din Ordonanţa nr. 137/2000 referitoare la sancţionarea victimizării, precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 1/2020, aspecte ce se subsumează motivului de recurs reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-intervenient Institutul Cultural Român a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, şi anume a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţile legii, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., inclusiv cu referire la prevederile art. 254 alin. (5) teza a II-a din acelaşi act normativ.

Susţinerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de judecătorul fondului a principiului aflării adevărului, în componenta sa privind dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, nu pot fi primite.

Aşa cum s-a statuat în literatura juridică, dar şi în practica judiciară, în cadrul procesului civil sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât, la care se adaugă şi rolul activ al instanţei, care, potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., poate ordona administrarea probelor considerate necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.

Cu toate acestea, existenţa rolului activ al judecătorului nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei, ceea ce nu se întâmpla nici măcar în cadrul proceselor spuse principiului oficialităţii, sau că nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la propunerea şi administrarea probelor nu ar avea pentru părţi consecinţe procedurale.

De altfel, în privinţa probelor, este de menţionat faptul că instanţa are dreptul, iar nu şi obligaţia de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care:

"Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

Totodată, se are în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., iar dispunerea probelor din oficiu nu trebuie să reprezinte un dezechilibru procesual şi să creeze o situaţie de avantaj uneia dintre părţi sau să fie o intervenţie compensatorie pentru pasivitatea părţii înseşi de a-şi propune probele în propria sa apărare.

De altfel, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă reclamă insuficienţa înscrisurilor prezente la dosar, o face în mod generic, fără a le individualiza ori a le depune odată cu cererea de recurs, în acord cu prevederile art. 492 alin. (1) C. proc. civ., care consfinţesc posibilitatea părţilor de a propune proba cu înscrisuri noi în recurs.

În concluzie, Înalta Curte apreciază apreciază ca nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv cele ale art. 2 alin. (7) din Ordonanţa nr. 137/2000 referitoare la sancţionarea victimizării, sunt nefondate.

Astfel, împrejurările de fapt care au determinat recurenta-reclamantă să formuleze sesizarea înregistrată la pârâtul CNCD sub nr. x/02.11.2020 şi constatate în mod corect de instanţa de fond ca intrând în conţinutul noţiunii de victimizare, conform art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, sunt reprezentate de motivele care au generat retragerea candidaturii acesteia pentru postul de referent principal la reprezentanţa ICR Viena, reclamanta considerând că este o modalitate de a fi sancţionată pentru că a denunţat abuzurile pârâtului B..

În urma sesizării petentei A., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 587/21.07.2021, emisă în dosarul nr. x/2020, în ceea ce priveşte retragerea candidaturii reclamantei pentru postul de la ICR Viena a reţinut că partea reclamată B. nu are nicio competenţă legală în această privinţă, dar şi că a existat o justificare a acestei măsuri, şi anume starea de alertă care împiedica organizarea concursului pentru postul ce urma a fi eliberat de reclamantă dublată de încetarea detaşărilor prevăzută în O.U.G. nr. 1/2020, ambele situaţii având ca efect reducerea personalului în cadrul instituţiei. În consecinţă, intimatul-pârât a reţinut că nu a existat o legătură de cauzalitate între retragerea candidaturii şi sesizările reclamantei, deci nici o situaţie de victimizare, astfel cum este definită de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Reclamanta A. a solicitat anularea acestei hotărâri, iar Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că hotărârea CNCD contestată este legală, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însuşită şi de către instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000: "Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării."

Astfel cum este reglementată de dispoziţiile legale mai sus enunţate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii legale: existenţa unui tratament advers faţă de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acţiuni în justiţie, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal şi al nediscriminării.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanţa de fond că faptele menţionate în sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, referitor la retragerea candidaturii reclamantei pentru postul de referent principal la reprezentanţa ICR Viena, nu se poate aprecia că aceasta a reprezentat o formă de victimizare a reclamantei şi că a reprezentat o reacţie faţă de demersurile acesteia efectuate la nivelul conducerii ICR pentru înlăturarea din funcţie a pârâtului B., în contextul în care, pe de o parte, pârâtul B. nu are nicio atribuţie cu privire la aceste propuneri şi, pe de altă parte, preşedintele interimar al ICR C. a oferit explicaţii credibile cu privire la retragerea candidaturii reclamantei .

Astfel, retragerea candidaturii a fost justificată de imposibilitatea organizării unui concurs pentru ocuparea postului reclamantei, în contextul prelungirii stării de alertă în anul 2020, iar O.U.G. nr. 1/2020 a determinat încetarea detaşărilor a peste 30 de persoane în cadrul ICR.

De altfel, instanţa de recurs constată că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici concrete care să combată considerentele primei instanţe referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între retragerea candidaturii şi sesizările reclamantei şi, implicit la inexistenţa faptei de discriminare, ci s-a limitat la a-şi exprima nemulţumirea faţă de interpretarea dată de prima instanţă cu privire la dispoziţiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanţa de fond că faptele menţionate în sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2246 din 28 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.