Public sector retirement extension denial found non-discriminatory; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 137/02.03.2022, comunicată la data de 21 martie 2022, emisă în cadrul dosarului administrativ nr. x/2020 şi, pe cale de consecinţă, să se constate că a existat o măsură discriminatorie din partea Direcţiei Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 434 din 13 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 14 octombrie 2022, sub acelaşi număr.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2022, Curtea a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa, în baza art. 78 alin. (1) C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 19/CA din 02 februarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată în contencios administrativ de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 19/CA din 02 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, raportat la situaţia de fapt incidentă, în cauză existând o discriminare directă ce are loc atunci când o persoană este tratată mai puţin favorabil decât altele din cauza originii rasiale sau etnice, a religiei sau a convingerilor, a handicapului, a vârstei sau a orientării sexuale.

Astfel, instanţa de fond consideră în mod nelegal că DSVSA este acoperită de prevederile art. 517 din O.U.G. nr. 57/2019, omiţând astfel forţa juridică superioară a normelor imperative care interzic discriminarea şi ignorând faptul că art. 517 din O.U.G. nr. 57/2019, precum şi orice lege, se supun unei interpretări şi aplicări non discriminatorii.

Această hotărâre se limitează incomplet doar la criteriul de discriminare al vârstei în contextul în care a arătat că în speţă că este vorba despre o discriminare complexă a familiei A., pe criterii care nu se limitează la vârstă.

Recurentul-reclamant a mai susţinut şi că instanţa de fond a încălcat forţa juridică superioară a normelor imperative care interzic discriminarea, în contextul în care această forţă nu este suficient a fi menţionată ci trebuie aplicabilă ca factor cenzurant inclusiv pentru măsurile administrative în raporturile de muncă, unde puterea administrativă de decizie/apreciere, nu trebuie să fie discreţionară, abuzivă, discriminatorie, precum în prezenta speţă, iar în acest sens a invocat prevederile art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, ce interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectorul public sau privat, inclusiv în organismele publice.

Aşadar, având în vedere şi prevederile art. 517 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 413 din Codul administrativ, orice punere în aplicare a legislaţiei în speţă trebuie făcută cu respectarea principiilor de nediscriminare stabilite de legislaţia internă şi internaţională specifică materiei nediscriminării.

Totodată, recurentul-reclamant a apreciat că hotărârea CNCD încalcă principiul egalităţii dar şi pe cel al transparenţei şi predictibilităţii actului administrativ, instituite şi în art. 6-11 şi art. 413-414 din Codul Administrativ, argumentele şi probele în acest sens fiind cele subsumate lipsei motivării actului administrativ, a lipsei la nivelul angajatorului a unor criterii clare, explicite, de apreciere asupra cererilor de continuare a raporturilor de serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare, etc. Astfel, atât sentinţa, cât şi hotărârea CNCD, încalcă aceste dispoziţii legale, negând o discriminare de natură personală împotriva membrilor familiei A., dar şi una de natură profesională, privind medicii veterinari.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de fond a interpretat eronat împrejurarea că Răspunsul nr. x/14.07.2020 si Decizia nr. 248/14.08.2020 prin care s-a respins cererea de continuare a activităţii sunt total nemotivate, în condiţiile în care obligaţia de motivare a actului administrativ este consacrată şi de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În acest sens, întrucât ne aflăm în ipoteza unui raport de serviciu al funcţionarului public, sunt aplicabile mutatis mtandis şi prevederile art. 272 din Codul Muncii, care prevede că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul lucra în cadrul Direcţiei Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi, întrucât în luna august 2020 urma să împlinească vârsta standard de pensionare, şi-a exprimat opţiunea de a continua activitatea şi după împlinirea vârstei standard de pensionare, cerere care a fost respinsă.

În urma sesizării petentului A., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 137/02.03.2022, emisă în dosarul nr. x/2020, a stabilit că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, constatându-se lipsa dreptului încălcat.

În acest sens, s-a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale unei fapte de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, întrucât respingerea cererii de menţinere în activitate a petentului încă un an după ieşirea la pensie peste limită de vârstă şi aprobarea cererii de menţinere în activitate a altor salariaţi din alte judeţe nu a avut la bază vârsta petentului. De asemenea, spre deosebire de cazul femeii care optează pentru menţinerea în activitate până la 65 de ani, în cazul bărbatului angajatorul nu are obligaţia de a accepta cererea salariatului, putând-o respinge cu consecinţa încetării de drept la data împlinirii vârstei standard de pensionare.

Reclamantul A. a solicitat anularea acestei hotărâri, apreciind că respingerea cererii sale de menţinere în funcţie la împlinirea vârstei de pensionare constituie un caz de discriminare întemeiată pe apartenenţa sa familială şi pe criteriul de vârstă.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că hotărârea CNCD contestată este legală, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însuşită şi de către instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Noţiunea de discriminare, invocată ca temei al cererii, este definită în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ca fiind "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Aşa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective şi rezonabile; ea se poate reţine atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, a unor persoane aflate în situaţii comparabile sau aflate în situaţii diferite, necomparabile.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât şi de tratatele internaţionale la care Statul Român este parte - dispoziţiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene de Justiţie. Dreptul UE şi dispoziţiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în situaţii diferite.

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudenţa sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a se aprecia că s-a realizat o discriminare în sensul legii, este necesar să se fi realizat o acţiune de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, asociată unuia dintre criteriile expres menţionate de textul legal, în speţă convingerile politice, iar acţiunea să fi avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

În cauză, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că situaţia relevată de acesta nu reprezintă faptă de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000. Menţinerea sa în funcţie la împlinirea vârstei de pensionare nu a fost îngrădită pe criterii de apartenenţă familială şi de vârstă, ci pe baza dispoziţiilor art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, potrivit cu care "în mod excepţional, pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarul public poate fi menţinut în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu. Pe perioada în care este dispusă menţinerea în activitate pot fi aplicate dispoziţiile art. 378".

Faptul că cererea reclamantului a fost respinsă fără nicio motivare nu poate fi calificat automat drept excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de apartenenţă la o anumită familie sau vârstă. De altfel, recurentul-reclamant A. a atacat în contencios administrativ refuzul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa, exprimat prin Decizia nr. 248/14.08.2020, de continuare a activităţii şi după împlinirea vârstei standard de pensionare. În dosarul nr. x/2020 s-a pronunţat decizia civilă definitivă nr. 88/02.02.2023, a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost anulată această deciziei pentru nemotivare, reţinându-se, printre altele, că reclamantul are doar o vocaţie la menţinerea în funcţie după împlinirea vârstei standard de pensionare, iar opţiunea angajatorului de a o aproba sau nu constituie o chestiune de oportunitate, respingându-se totodată cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al refuzului, o astfel de analiză nefiind posibilă în lipsa motivării actului.

În concluzie, raportul litigios a fost generat de aplicarea normei legale (şi a fost rezolvat pe calea acţiunii în contencios administrativ îndreptată împotriva refuzului Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa de menţinere în funcţie a reclamantului la împlinirea vârstei de pensionare), iar nu de fapta de discriminare a Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa.

În orice caz, reclamantul nu a dovedit că ar fi primit un tratament diferit şi, în acelaşi timp, dezavantajos faţă de altă persoană care s-ar fi aflat exact în aceeaşi situaţie, tratament care să fie justificat prin apartenenţa sa familială sau pentru că a împlinit vârsta de pensionare, iar analiza incidenţei cazului de discriminare a fost realizată în cauză în contextul juridic creat de norma care guvernează cererea în raport cu care petentul a semnalat discriminarea, precum şi cu respectarea principiului priorităţii dreptului unional, în cuprinsul hotărârii CNCD fiind menţionate expres Directiva 76/207/CEE şi nr. 92/85/CEE.

În acest context, se are în vedere şi faptul că, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, din Adresa nr. x/23.03.2021 rezultă că începând cu anul 2018 au fost respinse de Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa mai multe cereri de continuare a activităţii după împlinirea vârstei standard de pensionare, respectiv 5 din cele 10 formulate către angajator, dintre care două ale reclamantului şi soţiei sale, intimata-pârâtă angajatoare menţionând cu privire la cele admise că priveau doar persoane ce nu exercitau atribuţii de medic veterinar, precum cea exercitată de recurentul-reclamant, respectiv auditor intern, inginer, asistent veterinar, şi a reprezentat o măsură care să preîntâmpine o disfuncţionalitate în activitatea instituţiei.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte va respinge şi criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, ce interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectorul public sau privat, inclusiv în organismele publice, în condiţiile în care reclamantul nu a indicat nici în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi nici în faţa instanţei de fond ca şi criteriu de discriminare sexul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 19/CA din 02 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.