Ministry of Justice prevails; prison director’s temporary appointment revocation upheld on rehearing

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea introdusă la data de 12.04.2022 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului nr. 1542/C din 06.04.2022 emis de Ministerul Justiţiei prin care s-a dispus încetarea împuternicirii sale în funcţia de Director în cadrul Penitenciarului Craiova şi revenirea pe funcţia de director adjunct (siguranţa deţinerii şi regim penitenciar) la Penitenciarul Craiova, precum şi obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în dosar.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 173 din data de 24 iunie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în anulare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a anulat Ordinul nr. 1542/C din data de 06.04.2022, privind încetarea împuternicirii reclamantului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond nu a valorificat toate circumstanţele cauzei, nu a raportat actul la condiţiile concrete care au motivat emiterea sa, evidenţiind numai că reclamantul a fost prejudiciat prin modalitatea în care autoritatea şi-a manifestat dreptul de apreciere de care dispune.

Astfel, prin OMJ nr. 6215/C/29.12.2021 reclamantul, comisar şef de poliţie penitenciară, director adjunct la Penitenciarul Craiova, a fost împuternicit în funcţia de director la aceeaşi unitate, începând cu data de 16 decembrie 2021 având în vedere că "Ofiţerii pot fi împuterniciţi în funcţii de conducere vacante în unitatea în care sunt încadraţi sau în care au fost detaşaţi, dacă îndeplinesc condiţiile specifice postului, potrivit competenţelor de gestiune a resurselor umane.(...)" - art. 125 alin. (3) din Legea nr. 145/2019.

Ulterior, evenimentele înregistrate la nivelul unităţii, modul de executare a misiunilor de pază, escortare şi supraveghere, precum şi situaţia conflictuală existentă la nivelul sectorului medical, care a antrenat solicitări de detaşare din partea salariaţilor la alte unităţi şi intenţii de încetare a raporturilor de serviciu, toate au devenit premise pentru a se reţine riscul de vulnerabilizare a unităţii penitenciare. În aceste condiţii, conducerea A.N.P. a înaintat Ministrului Justiţiei propunerea de încetare a exercitării funcţiei de director al Penitenciarului Craiova de către persoana împuternicită temporar să exercite atribuţiile funcţiei de conducere.

Măsura a fost motivată din perspectiva oportunităţii, prin nota nr. x/01.04.2022, care a stat la baza emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 1542/C/06.04.2022 privind încetarea împuternicirii reclamatului din funcţia de director al Penitenciarului Craiova.

Nota de fundamentare nr. x/01.04.2022, precum şi dispoziţiile art. 20 lit. a) din Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare sunt temeiuri aflate la baza emiterii ordinului contestat în prezenta cauză. De asemenea, temeiuri de drept reprezintă totodată Anexa 6 a H.G. nr. 0610/23.08.2017 şi OMJ nr. 3826/C/12.12.2017.

În conformitate cu art. 20 lit. a) din Legea nr. 145/2019 "Numirea în funcţie şi încetarea raporturilor de serviciu, precum şi celelalte modificări ale raporturilor de serviciu pentru funcţiile din sistemul administraţiei penitenciare, denumite competenţe de gestiune a resurselor umane, se dispun după cum urmează: a) pentru funcţiile de director general, director general adjunct, director în sistemul administraţiei penitenciare şi director de direcţie din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin ordin al ministrului justiţiei;".

Cu privire la motivarea actului administrativ, recurentul prezintă aspecte teoretice şi practice din jurisprudenţa naţională în această materie, concluzionând că, în cazul de faţă, Nota de fundamentare nr. x/01.04.2022 din care rezultă situaţia de fapt, cât şi temeiurile legale, toate menţionate în cuprinsul actului administrativ, demonstrează că ordinul este motivat, temeiurile fiind adecvate în situaţia de încetare a împuternicirii.

Consideră că disfuncţiile în activitatea unităţii penitenciare nu pot fi separate de responsabilităţile persoanei cu atribuţii de conducere, coordonare şi control în cadrul acesteia şi arată că, atunci când pe cale ierarhică se solicită în mod oficial şi expres măsuri întrucât au fost identificate riscuri de vulnerabilizare a unităţii, intervenţia autorităţii competente, ierarhic superioară, devine necesară prin dispunerea de măsuri astfel încât riscurile preconizate să fie diminuate sau înlăturate.

Calitatea expunerii nu este o cauză şi, în orice caz, nu este o cauză suficientă pentru a înlătura existenţa motivării în fapt, astfel că acesta nu reprezintă motiv de anulare a actului administrativ. Nota de fundamentare cuprinde incidente şi evenimente petrecute în unitatea penitenciară, acestea constituind disfuncţii în modul de realizare şi îndeplinire a activităţilor specifice.

Problema culpei se analizează distinct în cadrul diferitelor forme de răspundere prevăzute de Legea nr. 145/2019, fără ca vreuna dintre acestea să fie în discuţie în cauză.

Instanţa trebuia să verifice existenţa situaţiei prezentate ministrului justiţiei de conducerea A.N.P. şi dacă este posibilă încetarea împuternicirii înainte de termen, în timp ce oportunitatea măsurii de a interveni la nivelul conducerii instituţiei este de competenţa ministrului justiţiei, nefiind supusă cenzurii.

În sens contrar celor reţinute de instanţa de fond, arătă că, în practică, s-a statuat în sensul că "nu există vreo obligativitate legală ca, odată cu comunicarea actului administrativ să fie comunicate părţii şi actele care au stat la baza emiterii acestuia, obligaţia subzistând numai în ipoteza contestării actului în instanţă, iar autoritatea emitentă s-a conformat, depunând aceste înscrisuri odată cu întâmpinarea la dosarul de fond, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată iar, pe de altă parte, o condiţie a legalităţii actului administrativ este şi motivarea acestuia" (Decizia Î.C.C.J. -SCAF, nr. 961/2018), situaţie apreciată că se verifică şi în cauza de faţă.

De asemenea, modalitatea în care s-a formulat răspunsul la plângerea prealabilă nu este un motiv în sprijinul soluţiei de anulare a actului, întrucât persoana nemulţumită de răspunsul primit se poate adresa instanţei de judecată în condiţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Faţa de împrejurarea că autoritatea nu a înfăţişat o evaluare sau un control prealabil care să se afle la baza încetării împuternicirii, aşa cum s-a procedat în alte situaţii (în acest sens fiind indicat, cu titlu exemplificativ, comunicatul din 12.05.2022 publicat pe site-ul ANP) nu justifică aprecierea actului ca fiind nemotivat. Din acest punct de vedere nu s-a indicat nicio dispoziţie care să prevadă controlul sau evaluarea ca o condiţie de valabilitate a actului ce dispune cu privire la încetarea împuternicirii. Evenimentele erau cunoscute şi constatate prin înscrisuri, iar faţă de acestea, decizia a fost dispusă la cel mai înalt nivel decizional, cu motivarea de fapt şi de drept corespunzătoare.

În acest context consideră că devin relevante, chiar dacă într-o măsură redusă, inclusiv condiţiile în care s-a realizat împuternicirea intimatului-reclamant, pentru care nu a fost realizată o selecţie, astfel că acesta nu a dobândit un drept de a fi numit în condiţii de concurs, aşa cum dispune Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare. Nu este vorba despre un mandat stabilit de lege, astfel că faţă de situaţiile pentru care a fost introdusă în lege această instituţie, încetarea împuternicirii nu poate avea decât aceleaşi caracteristici definitorii.

Împuternicirea nu este un drept câştigat de către persoana care ocupă respectiva funcţie, nu constituie un salt calitativ în cariera acesteia, fiind doar învestită cu încrederea persoanei care are competenţa de a împuternici şi pe care o poate confirma sau nu, intervenţia acesteia din urmă fiind natural să se producă rapid şi cu o minimă motivare.

În cele din urmă, chiar raportându-se la un act administrativ în general, consideră că instanţa de contencios administrativ nu ar putea să pronunţe o soluţie de anulare a actului administrativ decât dacă constată că este vorba despre o nemotivare totală a acestuia sau dacă din cuprinsul motivelor sumar expuse, judecătorul, dar şi partea vătămată, nu pot analiza şi decela raţionamentul autorităţii emitente, ceea ce nu este valabil în speţă.

Faţă de cele de mai sus, solicită instanţei de control judiciar să constate că în mod greşit s-a apreciat de instanţa curţii de apel că nu a existat o justificare de fapt aptă să conducă la emiterea unui act ca cel atacat în prezentul dosar.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat constatarea, în principal, a nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, drept temeinică şi legală.

În esenţă, intimatul a susţinut legalitatea considerentelor primei instanţe, reluând apărările din proces.

Intimatul/reclamant a mai susţinut că invocarea de către recurent a Deciziei ICCJ-SCAF nr. 961/2018 nu are nici o legătură cu speţa dedusă judecăţii, întrucât, pe de o parte, priveşte contestarea unui proces-verbal de constatare contravenţie, prin care s-a dispus anularea licenţei de funcţionare a unei societăţi comerciale, iar pe de altă parte, societatea contravenientă a fost înştiinţată cu 3 luni înainte de data întocmirii procesului-verbal contestat - deci a fost informată prealabil- că nu mai îndeplineşte condiţiile legale de funcţionare şi urmează a-i fi anulată licenţa.

Reclamantul îndeplinea şi îndeplineşte condiţiile legale pentru ocuparea funcţiei de director unitate penitenciară, încetarea mandatului fiind dispusă pe o stare de fapt neadevărată, necuprinsă în actul administrativ individual şi necomunicată reclamantului nici la solicitarea expresă a acestuia.

Din cronologia emiterii actelor şi parcursul derulării situaţiei de fapt, rezultă că la data emiterii Ord. MJ nr. 1542/C/06.04.2022 prin care încetează împuternicirea în funcţia de director al Unităţii Penitenciare Craiova, nota de fundamentare nr. x/2022 nu exista.

Recurentul pârât a depus nota respectivă, ulterior datei de 16.05.2022, când procesul era deja pe rol şi cu termen de judecată, după precizarea făcută în temeiul art. 204 alin. (1) noul C. proc. civ., de către reclamant. Din acest motiv, reclamantul a susţinut că nota de fundamentare a fost emisă "pro causae".

De asemenea, intimatul susţine că recurentul nu precizează concret, faptele de care se face vinovat reclamantul, care sunt atribuţiile din fişa postului pe care le-a încălcat sau care dispoziţii din regulament sau acte normative ce reglementează activitatea specifică unităţilor penitenciare nu le-a respectat.

Precizează că întreaga activitate de escortare, pază şi supraveghere, unde se încadrează faptele menţionate ca motiv de demitere a intimatului/reclamant a fost coordonată de Directorul Adjunct Siguranţa Deţinerii şi Regim penitenciar, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare al A.N.P. şi conform Fişei postului, aşadar, nu se puteau imputa reclamantului aceste aspecte, cu atât mai mult cu cât persoana care deţinea această funcţie, pe perioada în discuţie, comisar şef B., a fost numit Directorul Penitenciarului Giurgiu.

Cât priveşte al doilea motiv, legat de existenţa unor situaţii conflictuale din sectorul medical, reclamantul a asigurat dotarea materială şi financiară a acestui compartiment, a menţinut un climat de muncă armonios în rândul personalului medical, fără să aibă vreo implicare în eventualele conflicte spontane ce mai apar între colegii de muncă, conform atribuţiilor funcţiei de director de unitate penitenciară. De altfel, existenţa unor situaţii conflictuale în cadrul Compartimentului medical al unităţii penitenciare, a fost verificată în data de 09.02.2022 de către Şeful Direcţiei Medicale A.N.P., comisar şef dr. C., finalizat cu o videoconferinţă între personalul compartimentului medical şi Directorul general A.N.P., fără însă a se preciza că s-au găsit deficienţe, fără a se întocmi vreo notă de constatare sau a se impune anumite măsuri, ceea ce înseamnă că nu au fost deficienţe.

Atunci când a constatat sau a fost sesizat cu privire la anumite deficienţe, intimatul/reclamant a sesizat, conform fişei postului, Comisia de Disciplină din cadrul Penitenciarului Craiova pentru a face cercetările administrative referitoare la abaterile sesizate.

Nu intimatul/reclamant trebuia să facă dovada unui fapt negativ, în sensul că nu au existat evenimente de natura celor imputate, ci autorul afirmaţiilor trebuia să dovedească indubitabil realitatea lor, cu atât mai mult cu cât nu a fost niciun control al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor cu privire la activitatea sa în calitate de director unitate penitenciară.

Faţă de critica recurentului în sensul că nu s-a indicat nici o dispoziţie care să prevadă controlul sau evaluarea activităţii ca o condiţie de valabilitate a actului ce dispune cu privire la încetarea împuternicirii, consideră că normele interne şi comunitare care statuează asupra principiului non-discriminării trebuie cunoscute de recurent.

Din anul 1991, de când lucrează în sistemul A.N.P., intimatul a îndeplinit diverse funcţii în cadrul sectorului operativ, iar activitatea sa a fost evaluată cu calificative "foarte bine" şi "excepţional", nefiind niciodată sancţionat disciplinar şi fiind deţinătorul mai multor atestate prin Ordine M.J.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 16 ianuarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Excepţia nulităţii recursului a fost soluţionată în şedinţa publică, potrivit practicalei prezentei hotărâri.

II. Soluţiile instanţei de recurs asupra căilor de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Primordial, câteva circumstanţe relevante ale litigiului sunt necesare a fi reţinute:

La data de 29.12.2021 reclamantul a fost împuternicit în funcţia de director al Penitenciarului Craiova, pentru o perioadă de 1 an.

Prin adresa x/03.04.2022, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a propus pârâtului încetarea împuternicirii în această funcţie, în esenţă, pentru că au existat incidente şi situaţii conflictuale la nivelul unităţii penitenciare conduse de reclamant.

Prin Ordinul nr. 1542/C/06.04.2022, pârâtul a dispus încetarea împuternicirii în temeiul art. 20 lit. a) din Legea nr. 145/2016 privind statutul poliţiştilor de penitenciare şi în baza Notei de fundamentare cu nr. x/DMRU/2022, menţionată în cuprinsul ordinului.

Fiind contestat în faţa instanţei de contencios administrativ, Ordinul nr. 1542/C/06.04.2022 a fost anulat pentru patru considerente esenţiale: 1. actul administrativ contestat nu este motivat; 2. nu s-au făcut evaluări ale activităţii reclamantului, anterior dispuneri încetării împuternicirii; 3. deşi încetarea împuternicirii dispuse temporar pentru 1 an poate avea loc anterior expirării termenului, aceasta trebuie să fie o măsură justificată; 4. nu există o legătură de cauzalitate între faptele reţinute în nota de fundamentare şi culpa reclamantului.

În recurs, recurentul-pârât invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând modul de aplicare în cauză a normelor de drept material, reprezentate de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în privinţa motivării actului administrativ şi Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, în aspectele referitoare la încetarea împuternicirii acordate reclamantului în funcţia de director penitenciar.

2. În continuare, Înalta Curte aminteşte chestiuni de drept material relevante în soluţionarea recursului:

În primul rând, vor fi înlăturate de la analiză criticile (şi apărările corelative) aspectelor de fapt ale hotărârii atacate, care conferă temeinicie acesteia, recursul fiind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate.

Apoi, în materia contenciosului administrativ, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, instanţei îi revine atribuţia de a verifica legalitatea actului administrativ atacat, legalitate reieşită din chiar raţiunea existenţei administraţiei publice, şi anume organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Legalitatea este condiţia esenţială de valabilitate a actului administrativ şi îmbracă patru aspecte: actul trebuie să fie emis de autoritatea competentă, în limitele competenţei sale; actul să fie emis cu respectarea procedurii şi formei prevăzute de lege şi de celelalte acte normative în vigoare; conţinutul actului trebuie să fie conform dispoziţiilor legale în vigoare; actul să corespundă scopului urmărit de legiuitor.

În ceea ce priveşte oportunitatea, aceasta reprezintă capacitatea de apreciere a administraţiei, în luarea măsurilor pentru realizarea obiectivului stabilit de lege, mijloacele utilizate, momentele sau etapele acţiunii. Cu alte cuvinte, oportunitatea este atributul administraţiei de a aprecia "cum este mai bine" să se înfăptuiască legea.

Instanţa de contencios poate şi trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalităţii, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunităţii lui, deoarece judecătorul s-ar substitui autorităţii, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. De la această regulă, singura situaţie de excepţie este cea a excesului de putere, definit de art. 2 lit. n) Legea contenciosului administrativ ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;", când oportunitatea poate fi cenzurată de judecător, însă doar în raport cu legalitatea.

În acest sens, judecătorul poate verifica dacă elementele de oportunitate ale actului administrativ nu depăşesc limitele impuse de lege capacităţii de apreciere a administraţiei sau dacă nu se abat de la scopul urmărit de lege.

3. Aplicând aceste noţiuni de drept material în cauză, urmare propriei analize de legalitate a actului administrativ atacat, Înalta Curte nu îmbrăţişează soluţia primei instanţe, constatând că Ordinul nr. 1542/C/06.04.2022 este legal emis, cu respectarea competenţei, a procedurii şi formei prevăzute de lege, la solicitarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi în baza unei Note de fundamentare, menţionată în cuprinsul ordinului.

Art. 12 lit. a) din Legea nr. 145/2019 conferă recurentului pârât competenţa de a emite ordinul de încetare a împuternicirii temporare în funcţia de director de penitenciar.

În dezacord cu judecătorul fondului se constată că, deşi sumar motivat, ordinul conţine elemente suficiente necesare părţii ori instanţei de judecată să analizeze şi să deceleze raţionamentul autorităţii emitente.

Motivarea ordinului de încetare a împuternicirii în funcţie nu trebuie măsurată cantitativ, fiind suficientă menţionarea unor elemente de fapt şi de drept care să justifice emiterea sa. Din acest punct de vedere este esenţial faptul că în cuprinsul ordinului a fost menţionată Nota de fundamentare, act premergător care explicitează pe larg motivele care au determinat emiterea ordinului. Conţinutul ordinului înlătură ca nefondată susţinerea intimatului privind inexistenţa Notei de fundamentare şi emiterea ei pro causa.

Într-adevăr, legea nu prevede obligaţia ca, odată cu comunicarea actului administrativ să fie comunicate părţii şi actele care au stat la baza emiterii acestuia. Această obligaţie este prevăzută de art. 13 Legea nr. 554/2004 numai în ipoteza contestării actului în instanţă, de aceea Nota de fundamentare a fost comunicată legal în cursul procesului.

Înalta Curte apreciază că ordinul în cauză nu trebuia motivat excesiv, că numai o nemotivare totală a actului administrativ poate atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care soluţia primei instanţe este nelegală, sub acest aspect.

În acest punct al analizei, trebuie menţionată abordarea nelegală a modului de soluţionare a litigiului de către prima instanţă. Pe de o parte, se susţine că actul este nemotivat iar pe de altă parte, analizând motivele de nelegalitate invocate de reclamant, concluzionează că măsura luată nu este justificată, nefiind o legătură de cauzalitate între faptele reţinute în Nota de fundamentare şi culpa reclamantului.

Abordarea este nelegală întrucât, în situaţia în care actul administrativ este nemotivat, instanţa nu poate face o analiză a legalităţii măsurii dispuse prin acesta, nulitatea intervenind exclusiv pentru viciul de formă al actului. Câtă vreme s-a trecut la analiza legalităţii măsurii însăşi, actul administrativ trebuia considerat motivat.

Cu privire la justificarea măsurii încetării împuternicirii temporare în funcţie, Înalta Curte, în consens cu cele redate anterior (pct. 2 al considerentelor), constată că aceasta intră în marja de apreciere a pârâtului.

Măsura împuternicirii în funcţie, fiind o măsură temporară, luată în interesul exclusiv al unităţii penitenciare poate înceta în acelaşi mod în care a fost dispusă. Similaritatea argumentelor care au impus luarea şi încetarea acestei măsuri face ca marja de apreciere a emitentului să fie una largă, supusă oportunităţii nu legalităţii actului.

În contextul faptic stabilit de prima instanţă, nu se poate decela un exces de putere din partea pârâtului, măsura luată fiind justificată obiectiv de solicitarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Motivele menţionate în Nota de fundamentare erau cunoscute de reclamant întrucât privesc aspecte ale activităţii penitenciarului pe care o conducea. De altfel, reclamantul s-a apărat împotriva acestor motive, iar instanţa le-a analizat efectiv, dreptul său la apărare nefiind afectat în substanţă.

În privinţa nelegalităţii încetării împuternicirii pentru lipsa evaluării anterioare a activităţii reclamantului, instanţa de recurs constată că această evaluare nu este prevăzută de lege, nefiind o condiţie necesară pentru emiterea ordinului de încetare a împuternicirii temporare în funcţie, astfel încât, prima instanţă a aplicat greşit normele Legii nr. 145/2019.

Lipsa legăturii de cauzalitate între faptele reţinute în nota de fundamentare şi culpa reclamantului vizează oportunitatea măsurii luate iar în analiza excesului de putere, susţinerea recurentului-pârât (cu privire la faptul că disfuncţiile în activitatea unităţii penitenciare nu pot fi separate de responsabilităţile persoanei cu atribuţii de conducere, coordonare şi control în cadrul acesteia şi că, atunci când pe cale ierarhică se solicită în mod oficial şi expres măsuri întrucât au fost identificate riscuri de vulnerabilizare a unităţii, intervenţia autorităţii competente, ierarhic superioară, devine necesară prin dispunerea de măsuri astfel încât riscurile preconizate să fie diminuate sau înlăturate) justifică la nivel de aparenţă măsura luată.

Verificând dacă elementele de oportunitate ale actului administrativ nu depăşesc limitele impuse de lege capacităţii de apreciere a administraţiei sau dacă nu se abat de la scopul urmărit de lege, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în marja de apreciere a emitentului şi nu se poate distinge nicio abatere de la scopul urmărit de lege, acela de a lua măsuri pentru înlăturarea/diminuarea riscurilor de vulnerabilizare a unităţii penitenciare.

Răspunzând unitar şi celorlalte aspecte invocate, Înalta Curte subliniază că încetarea împuternicirii temporare în funcţia publică este un act juridic unilateral de retragere a împuternicirii acordate, care nu necesită neapărat o analiză a răspunderii juridice a împuternicitului. O astfel de analiză poate fi efectuată doar în anumite circumstanţe şi doar pentru a determina dacă au existat abateri sau nereguli în exercitarea funcţiei, aspecte care exced analizei de legalitate a Ordinului de încetare a împuternicirii. Prin urmare, procesul de încetare a împuternicirii este un proces simplu şi direct, fără a implica o analiză detaliată a răspunderii juridice a persoanei care a deţinut funcţia publică temporar, motiv pentru care sunt înlăturate toate aspectele invocate referitoare la condiţiile de răspundere juridică a persoanei împuternicite.

Reclamantul, împuternicit temporar în funcţia publică de conducere, nu poate fi vătămat de încetarea împuternicirii deoarece, de esenţa unei împuternici temporare este că, aceasta nu creează un drept de ocupare a funcţiei de care acesta se poate prevala, în condiţiile în care ocuparea postului nu s-a realizat prin concurs, aşa cum dispune Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare. În acest sens, corect a sesizat recurentul-pârât că împuternicirea în funcţie nu este un drept câştigat de către persoana care ocupă respectiva funcţie, nu constituie un salt în carieră, fiind învestită doar cu încrederea persoanei care are competenţa de a împuternici şi, în aceeaşi măsură, se poate interveni asupra mandatului dat în mod rapid şi cu o minimă motivare.

Pentru toate aceste considerente, constatând că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prima instanţă realizând o greşită aplicare a normelor de drept material, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 173 din data de 24 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea în anulare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.