Admissibility of judicial review of a presidential decree of promulgation as an act concerning relations with Parliament

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.05.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele României, anularea Deciziei nr. SG/5280/02.05.2022, emisă de Administraţia Prezidenţială privind soluţionarea ca neîntemeiată a plângerii prealabile formulate de reclamantă şi înregistrată la Administraţia Prezidenţială sub nr. x/14.04.2022, şi anularea Decretului nr. 312/28.03.2022 privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, emis de Preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial nr. 321/1.04.2022, dar şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea cauzei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2132 din data de 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Preşedintelui României şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Prezidenţiale, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele României, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile, reclamanta A. a declarat recurs, prin care, evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a invocat, în esenţă, greşita calificare a Decretului nr. 312/28.03.2022 ca fiind un act ce priveşte raporturile de natură politică ale Preşedintelui cu Parlamentul, apreciind că, prin soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, au fost nesocotite prevederile art. 2 alin. (1) lit. k) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, dar şi prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie.

În opinia recurentei, Decretul nr. 312/28.03.2022 este supus controlului de legalitate, în virtutea principiului liberului acces la justiţie din perspectiva componentei acestuia ce priveşte accesul propriu-zis la instanţă.

Astfel, recurenta a apreciat că Decretul Preşedintelui de promulgare a Legii nr. 69/2022 reprezintă un act administrativ supus controlului de legalitate, nefiind cuprins în situaţiile expres prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituţie, a actelor excluse de la un astfel de control, întrucât nu se circumscrie sferei actelor Preşedintelui în relaţia cu Parlamentul sau a actelor de comandament cu caracter militar.

În acest sens, al admisibilităţii unei cereri având ca obiect anularea, în contencios administrativ, a unui act administrativ vătămător, respectiv Decretul nr. 312 de promulgare a Legii nr. 69/2022, recurenta a apreciat că sunt dispoziţiile art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20 şi art. 21 din Constituţia României raportate la art. 6 paragraf 1 (care garantează dreptul la un proces echitabil), art. 13 (care consacră dreptul la un recurs efectiv) şi art. 14 (care vorbeşte despre interzicerea discriminării) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Recurenta a învederat că liberul acces la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 21 din Constituţia României, cât şi prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, iar dreptul Uniunii oferă o protecţie extinsă deoarece aceasta garantează dreptul de a apela efectiv la un judecător. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii EDO, constând în hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston), hotărârea din 15 octombrie 1987 (cauza 222/86, Heylens), hotărârea din 3 decembrie 1992 (cauza C-97/91, Borelli) şi hotărârea din 5 aprilie 2018 (cauza Zubac împotriva Croaţiei), recurenta a arătat că, din perspectiva accesului liber la justiţie, astfel cum acest drept fundamental a fost cristalizat de practica judiciară în materie, relevantă în prezenta cauză este cea dintâi componentă, aceea a dreptului de acces propriu-zis la instanţă, drept ce, în prezenta cauză, ar ţine de chiar esenţa principiului separaţiei puterilor în stat, în sensul că cenzurarea dreptului de acces la instanţă ar fi de natură a prejudicia însuşi rolul puterii judecătoreşti în cadrul raporturilor existente la nivelul unei societăţi.

În acest sens, recurenta a arătat că Decretul nr. 312 nu este un act care priveşte raporturile Preşedintelui cu Parlamentul, nefiind deci exceptat de la controlul de legalitate, după cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, astfel cum acesta a fost preluat de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, întrucât sintagma "act care priveşte raporturile Preşedintelui cu Parlamentul" s-ar impune, în opinia recurentei, a fi interpretată în lumina considerentelor anterior expuse privind atât dreptul de acces la instanţă, cât şi separaţia şi echilibrul puterilor în stat.

Ca atare, faţă de obiectul dedus judecăţii, sintagma în discuţie s-ar circumscrie unei interpretări restrictive, în sensul în care aceasta ar privi exclusiv actele administrative emise de Preşedintele României în relaţia sa directă cu Parlamentul, acte precum cele reglementate de art. 88 şi 89 din Constituţie - mesaje adresate Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, actul de dizolvare a Parlamentului.

A mai apreciat recurenta că decretul de promulgare a unei legi nu reglementează raportul Preşedintelui cu Parlamentul, ci reprezintă un act administrativ emis de o autoritate publică în exercitarea atribuţiilor conferite acesteia de lege - astfel cum reiese din cuprinsul art. 100 alin. (1) din Constituţie, act ce nu este exceptat de la controlul de legalitate realizat de instanţa de contencios administrativ.

În opinia recurentei, dacă s-ar aprecia că există o categorie de acte administrative din rândul decretelor care nu poate fi atacată în faţa instanţei, fie că ar fi vorba despre o instanţă civilă sau de contencios administrativ, s-ar consacra un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică: cel vătămat de un decret care nu s-ar circumscrie excepţiilor prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituţia României, respectiv de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, s-ar putea adresa instanţei de judecată, în timp ce aceluia vătămat de un decret de promulgare a unei legi, spre exemplu, îi este limitat accesul la justiţie, în mod absolut. În aprecierea reclamantei, o astfel de concluzie ar fi contrară standardelor adoptate de CEDO cu privire la dreptul de acces la justiţie.

Printr-un alt set de argumente, despre care recurenta a afirmat că, faţă de cererea sa, ca instanţa de control judiciar să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, au fost invocate în scopul de a fi avute în vedere de prima instanţă, pentru fondul cauzei, recurenta a învederat că Decretul nr. 312/28.03.2022 a fost emis cu nesocotirea prevederilor art. 77 alin. (2) şi ale art. 80 alin. (2) din Constituţia României, întrucât prin acesta a fost promulgată o lege aflată în vădit dezacord, în opinia recurentei, cu dreptul european pe care era menită să îl transpună şi cu exigenţele consacrate la nivel constituţional.

Făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 30/2016, reclamanta a arătat că neîndeplinirea obligaţiei de analizare a conţinutului normativ al legii, respectiv netrimiterea legii Parlamentului spre reexaminare şi/sau Curţii Constituţionale în vederea exercitării controlului de constituţionalitate a priori va imprima un caracter de nelegalitate Decretului de promulgare.

În lumina acestor repere, reclamanta a menţionat că Legea nr. 69/2022 asigură transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor introduse prin Directivele 789/2019 şi 790/2019, România în calitate de stat membru al Uniunii Europene având obligaţia transpunerii acestor directive, obligaţia fiind asumată prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Elocventă în acest sens a apreciat reclamanta a fi expunerea de motive a proiectului de act normativ. Cele două directive trebuiau transpuse în legislaţia naţională până la data de 07.06.2021, conform art. 12 alin. (1) din Directiva 789/2019 şi art. 29 alin. (1) din Directiva 790/2019, iar urgenţa transpunerii acestora ar fi reprezentat un factor care a contribuit la vătămările şi lacunele identificate.

În opinia recurentei, prin Decretul nr. 312 s-a promulgat o lege ce ar conţine (i) prevederi neconstituţionale, (ii) texte de lege incomplete, (iii) lipsite de efectivitate şi/sau oportunitate şi care (iv) s-ar abate de la scopul celor două directive pe care le transpun.

Astfel, recurenta a argumentat în sensul că Decretul nr. 312 a promulgat o lege aflată în dezacord cu exigenţele consacrate la nivel constituţional, prin reglementarea expresă a calculului penalităţilor de întârziere cu aplicarea dobânzii legale şi prin reglementarea obligativităţii emiterii facturilor fiscale, coroborată cu exonerarea utilizatorilor de obligaţia de plată în lipsa acestora. Totodată, recurenta a arătat că Decretul nr. 312 a promulgat dispoziţii neconstituţionale privind aplicarea metodologiilor, fără remuneraţii minime şi cu dobândă legală, precum şi actualizarea tuturor autorizaţiilor neexclusive acordate.

Toate considerentele expuse au fost apreciate de recurentă ca fiind de natură a circumstanţia nelegalitatea Decretului nr. 312 din 28 martie 2022 privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, în raport de faptul că acesta ar fi fost emis, în opinia recurentei, cu nesocotirea prevederilor art. 77 alin. (2) şi ale art. 80 alin. (2) din Constituţia României, respectiv cu nesocotirea de către Preşedintele României a obligaţiei de verificare a conţinutului normativ al legii şi, implicit, a celei de trimitere a legii Parlamentului spre reexaminare şi/sau Curţii Constituţionale în vederea exercitării controlului de constituţionalitate a priori, şi a promulgat o Lege aflată în vădit dezacord, în opinia recurentei, atât cu dreptul european, cât şi cu exigenţele constituţionale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi Preşedintele României şi Administraţia Prezidenţială au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, ulterior fixându-se termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

5.2. La data de 3 august 2023, recurenta - reclamantă A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, fiind format, în vederea soluţionării acesteia, dosarul asociat nr. x/2022 Prin aceeaşi cerere, recurenta a solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

II. Soluţia instanţei asupra cererii de suspendare

Examinând cererea formulată de recurenta - reclamantă A., privind suspendarea judecării dosarului pendinte până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a o respinge ca nefondată.

Astfel, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi …", fiind consacrat astfel un caz de suspendare facultativă a judecăţii.

În acest context, instanţa reţine că suspendarea în discuţie implică pe de o parte întrunirea condiţiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei respective să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, iar pe de altă parte identificarea de către judecător a oportunităţii dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului.

În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecăţii, ci textul debutează cu o conferire în beneficiul instanţei a atribuţiei de a aprecia asupra necesităţii suspendării amintite.

Referitor la situaţia premisă a unei sesizări a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătoreşti, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii".

Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuţie, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părţile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională declară neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv.

În cauza de faţă, Înalta Curte nu consideră a fi necesară suspendarea judecăţii în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost solicitată de partea recurentă - reclamantă, fiind oportună soluţionarea căii de atac a recursului în baza normelor legale aplicabile procesului, urmând ca recurenta - reclamantă să folosească ulterior remediul amintit al revizuirii în măsura în care Curtea Constituţională ar admite excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată în considerarea cererii de sesizare încuviinţate în acest proces.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurenta - reclamantă A., privind suspendarea judecării recursului ce face obiectul cauzei pendinte, ca nefondată.

III. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că obiectul principal al acţiunii reclamantei este reprezentat de solicitarea de anulare a Decretului Preşedintelui României nr. 312/28.03.2022 privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, emis de Preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial nr. 321/1.04.2022.

Criticile aduse de recurentă sentinţei civile nr. 2132 din data de 22 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal vizează, în esenţă, o pretinsă greşită soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar principala chestiune asupra căreia instanţa de control judiciar este chemată să se pronunţe este cea de a stabili dacă, în raport de calificarea juridică a decretului de promulgare a legii menţionate, excepţia pusă în discuţia părţilor a fost corect soluţionată.

Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza I din Constituţia României "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar".

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabileşte limitele controlului instanţelor judecătoreşti specializate, arătând că nu pot fi supuse controlului "actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul", iar art. 2 alin. (1) lit. k) din acelaşi act legislativ defineşte sintagma "acte care privesc raporturile cu Parlamentul" ca fiind "actele emise de o autoritate publică, în realizarea atribuţiilor sale, prevăzute de Constituţie sau de o lege organică, în raporturile de natură politică cu Parlamentul".

Din cuprinsul actului litigios, anume Decretul Preşedintelui României nr. 312/28.03.2022, rezultă că acesta a fost emis în temeiul art. 77 alin. (3) şi art. 100 alin. (1) din Constituţia României, revizuită.

Conform art. 100 alin. (1) din Constituţia României, în exercitarea atribuţiilor sale Preşedintele României emite decrete, printre atribuţiile acestuia numărându-se, conform dispoziţiile art. 77 din Constituţie, şi aceea de promulgare a legii.

Cât despre decretele Preşedintelui României, acestea sunt acte administrative care, în principiu, pot fi supuse controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ, atâta timp cât nu sunt exceptate acestui control prin lege.

Or, în măsura în care decretul de promulgare a legii intră în categoria actelor care privesc raporturile Preşedintelui României cu Parlamentul, vizate de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, un astfel de act nu poate fi supus controlului instanţei de contencios administrativ.

Contrar celor evocate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că sfera atribuţiilor exercitate de Preşedintele României în raporturile sale cu Parlamentul nu poate fi limitată doar la adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea Parlamentului ori dizolvarea acestuia, ci într-o atare categorie de atribuţii intră şi promulgarea legilor.

Congruent cu jurisprudenţa sa în materie, pe care Înalta Curte nu o poate ignora, în vederea respectării principiului securităţii juridice şi îndeplinirii rolului Înaltei Curţi expus în paragrafele 37-39 ale Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007 pronunţată în cauza Beian împotriva României (cererea nr. 30.658/05) şi publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, de a asigura o jurisprudenţă unitară, se reţine că delimitarea conţinutului şi sferei excepţiei menţionate trebuie realizată prin analizarea ansamblului edificiului constituţional.

Din interpretarea coroborată a art. 126 alin. (6) şi art. 1 alin. (4) din Constituţie, noţiunea "actele administrative care privesc raporturile cu Parlamentul" vizează actele emise de autoritatea executivă în realizarea atribuţiilor sale prevăzute de Constituţie, în raporturile cu Parlamentul, printre care se numără şi cele ce privesc realizarea activităţii de legiferare.

Înalta Curte observă că art. 77 din Constituţie face parte din Titlul III al Constituţiei, având denumirea marginală "Autorităţile publice", Capitolul I, cu denumirea marginală "Parlamentul", Secţiunea 3, cu denumirea "Legiferarea".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 73, art. 74, art. 76 şi art. 77 din Constituţie rezultă, în esenţă, că Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, urmare iniţiativei legislative ce aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, în condiţiile stipulate în Constituţie, legea astfel adoptată fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui României. Conform art. 77 alin. (1) teza a II-a din Constituţie promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire, iar conform alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi text normativ, înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii, iar dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Astfel, promulgarea legii este în legătură cu procesul de legiferare şi reprezintă actul prin care Preşedintele României constată regularitatea adoptării sale, fiind realizată prin emiterea unui decret prezidenţial, în temeiul căruia legea urmează să fie numerotată şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Decretul de promulgare concretizează atribuţia constituţională a Preşedintelui României de a contribui la finalizarea procedurii legislative, fiind astfel emis într-un raport dintre Preşedinte şi Parlament, motiv pentru care nu pot fi identificate în mod rezonabil argumente valide spre a fi exclus de sub incidenţa definiţiei art. 2 lit. k) a Legii nr. 554/2004, privind actele administrative emise în raporturile cu Parlamentul, astfel că este exceptat de la controlul în contencios administrativ.

Faptul că atribuţiile Preşedintelui României exercitate în temeiul art. 77 din Constituţie privesc raporturile acestuia cu Parlamentul rezultă şi din fraza introductivă a pct. 10 al deciziei Curţii Constituţionale nr. 30/2016, pe care partea recurenta - reclamantă a evocat-o de altfel parţial în memoriul de recurs:

"Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că printre atribuţiile Preşedintelui României în cadrul raporturilor pe care acesta le are cu Parlamentul şi care vizează legiferarea este cererea de reexaminare a unei legi înainte de promulgare. Potrivit art. 77 alin. (2) din Constituţie, "înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii". Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că Preşedintele, în cadrul procedurii de promulgare, are obligaţia de a analiza conţinutul normativ al legii şi de a constata dacă au fost respectate prevederile regulamentare, constituţionale sau convenţionale la care România este parte sau dacă interesul public, realităţile sociale, economice sau politice justifică reglementarea adoptată de Parlament şi supusă promulgării. Prin urmare, analiza Preşedintelui poate viza, pe de o parte, aspecte de legalitate, deficienţe ale legii legate de procedura de adoptare sau de conţinutul său prin raportare la acte normative interne sau internaţionale în vigoare, fiind necesară corelarea cu ansamblul reglementărilor interne şi armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [a se vedea şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative] şi, pe de altă parte, aspecte de oportunitate care privesc efectele economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările adoptate, legiuitorul fiind obligat să fundamenteze temeinic soluţiile pe care le cuprinde legea, pe baza unor documente de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern [a se vedea şi art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000]". [s.n.]

În raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, decretul de promulgare a legii face parte din categoria excepţiilor de la controlul ce poate fi exercitat prin intermediul instanţelor de contencios administrativ, astfel încât în mod corect instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea reclamantei, neputându-se reţine o încălcare sau greşită aplicare, de către aceasta, a prevederilor sus-indicatului text normativ sau a art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004, or a art. 77 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României.

Observând definiţia art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că actul litigios (decretul de promulgare) a fost emis de Preşedintele României în calitate de autoritate publică de rang constituţional, în realizarea atribuţiilor sale prevăzute de Constituţia României, în raporturi de natură politică cu Parlamentul. În acest din urmă sens, dimensiunea de oportunitate învederată de Curtea Constituţională în jurisprudenţa amintită reflectă raporturi de natură politică dintre Preşedintele României şi Parlamentul României, privind domeniul conducerii treburilor publice.

Spre a consolida concluziile expuse anterior, Înalta Curte reţine cu titlu exemplificativ decizia Curţii Constituţionale nr. 152/2020, prin care s-a arătat în legătură cu decretul de instituire a stării de urgenţă că "93 . . . . . . . . . .actul administrativ al Preşedintelui priveşte un raport cu Parlamentul şi cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, fiind exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr. 544/2001. ...". Deşi respectiva decizie priveşte un decret al Preşedintelui României având un alt domeniu de aplicare, totuşi analiza Curţii Constituţionale este sugestivă sub aspectul noţiunii de act care priveşte raportul cu Parlamentul, infirmând exemplele limitative pretinse de recurenta - reclamantă a corespunde categoriei în discuţie.

Nici argumentele recurentei - reclamante referitoare la prevederile art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20 şi art. 21 din Constituţia României raportate la art. 6 par. 1 (care garantează dreptul la un proces echitabil), art. 13 (care consacră dreptul la un recurs efectiv) şi art. 14 (care vorbeşte despre interzicerea discriminării) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia EDO), cu referire la jurisprudenţa Curţii EDO, constând în hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston), hotărârea din 15 octombrie 1987 (cauza 222/86, Heylens), hotărârea din 3 decembrie 1992 (cauza C-97/91, Borelli) şi hotărârea din 5 aprilie 2018 (cauza C-40160/12, Zubac) ori la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu pot fi valorificate în sensul propus de recurentă, câtă vreme dreptul de liber acces la justiţie, inclusiv din perspectiva componentei acestuia de acces efectiv la o instanţă, nu prezintă caracter absolut şi nu poate justifica o ingerinţă a puterii judecătoreşti în atribuţiile aferente procesului de legiferare (din care face parte, după cum s-a arătat mai sus, şi etapa de promulgare a legii prin emiterea decretului Preşedintelui), ce incumbă altei puteri în stat.

O atare ingerinţă ar echivala cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţia României, şi a principiului supremaţiei Constituţiei, reglementat de 1 alin. (5) din aceasta, neputând fi acceptat faptul că prerogativelor constituţionale ale Preşedintelui României în raporturile sale cu Parlamentul, aferente procesului de legiferare sub aspectul decretului Preşedintelui de promulgare a legilor, ar putea fi partajate cu instanţele judecătoreşti.

Referitor la prevederile art. 14 din Convenţia EDO, cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii EDO, art. 14 din Convenţie completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale. Acesta nu are o existenţă independentă, deoarece este aplicabil numai pentru "exercitarea drepturilor şi libertăţilor" pe care acestea o garantează, astfel că nu s-ar putea aplica dacă faptele litigiului nu cad sub incidenţa a cel puţin uneia dintre dispoziţiile respective (Gaygusuz împotriva Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, § 36).

Cum prin aspectele învederate anterior, Înalta Curte a reţinut că, în raport de încadrarea decretelor de promulgări a legilor în categoria actelor vizate de art. 126 alin. (6) din Constituţie raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate reţine o încălcare a art. 6 par. 1 şi art. 13 din Convenţia EDO, Înalta Curte apreciază că, din această perspectivă, nu se poate reţine nici o încălcare a prevederilor art. 14 din Convenţie.

De altfel, Înalta Curte arată că nu există o situaţie comparabilă între subiecţii de drept în privinţa cărora produc efecte decretele Preşedintelui ce nu se circumscriu excepţiilor prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituţia României, respectiv de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 554/2004, şi cei ce s-ar putea considera vătămaţi de un decret de promulgare a unei legi, câtă vreme elementele de diferenţiere derivă din chiar natura actului în discuţie şi de existenţa unei excepţii expres prevăzute de lege.

Cât priveşte restul argumentelor evocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate întrucât, după cum chiar recurenta a învederat, ele vizează fondul cauzei, iar nu soluţia de respingere a acţiunii în contencios administrativ prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentei - reclamante A. privind suspendarea cauzei, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2132 din data de 22 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.