Teacher loses bid to annul ministry order ending doctoral allowance for first-grade equivalence.

Şedinţa publică din data de 09 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, anularea art. 1 alin. (2) şi modificarea alin. (3) al aceluiaşi articol, în sensul eliminării, din cuprinsul acestuia, a referirii la alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, emis de Ministerul Educaţiei în data de 17.06.2021.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 127 din 22 septembrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 127 din 22 septembrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prima critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă afirmă că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 6 din C. civ.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, prin emiterea art. (1) alin. (2) al Ordinului nr. 3993/2021, Ministrul Educaţiei a încălcat principiul neretroactivităţii legii. Anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, legislaţia în vigoare reglementa modul de obţinere a titlului ştiinţific de doctor, beneficiile de natură financiară acordate acelui personal didactic care a obţinut titlul ştiinţific de doctor (o indemnizaţie plătită lunar) şi posibilitatea acordată personalului didactic anterior amintit de a obţine, pe baza titlului ştiinţific de doctor, gradul I didactic. Aşa fiind, toate persoanele care, anterior intrării în vigoare a Legii-cadrul nr. 153/2017, au obţinut titlul ştiinţific de doctor, au beneficiat de indemnizaţia aferentă acestui titlu şi au obţinut, de asemenea, pe baza titlului amintit, gradul I didactic. Ulterior, pe data de 01.07.2017, a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, prin mijlocirea căreia legiuitorul a schimbat modul de abordare a situaţiei juridice a persoanelor care urmau să obţină titlul ştiinţific de doctor. Aşa fiind, în sarcina acestora a fost impusă o obligaţie de a opta între indemnizaţia aferentă titlului ştiinţific de doctor, pe de o parte, şi echivalarea acestui titlu cu gradul didactic I, pe de altă parte.

Prin urmare, situaţia juridică a personalului didactic este diferită în funcţie de momentul în care acest personal a obţinut titlul ştiinţific de doctor şi gradul didactic I, pe baza titlului amintit: înainte ori după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, iar fiecare dintre aceste situaţii juridice este reglementată de câte o lege distinctă. Tocmai de aceea, în ipoteza în care legiuitorul decide modificarea situaţiei juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 ori a efectelor viitoare generate de această situaţie juridică, în sensul suprimării unor drepturi salariale născute, în baza legii vechi, din situaţia juridică respectivă, acesta nu face altceva decât să aplice legea nouă într-o manieră retroactivă, asupra unei situaţii juridice trecute. Această formă de reglementare este prohibită în mod absolut atât de Constituţie, cât şi de lege. De altfel, această interdicţie a fost statuată, în repetate rânduri chiar de Curtea Constituţională, care a conchis că legea care dispune revizuirea drepturilor acordate prin acte emise anterior intrării în vigoare a acesteia are caracter retroactiv.

În al doilea rând, prima instanţă a interpretat greşit textele de lege aflate în discuţie atunci când a decis că "Echivalarea gradului I didactic pe baza titlului ştiinţific de doctor reprezintă o situaţie juridică născută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 şi a Ordinului 3993/2021 însă, din punct de vedere al salarizării, această situaţie juridică produce efecte şi sub imperiul legii noi (cele 2 acte normative), constituind facta pendentia, căreia i se aplică legea nouă, nefiind o situaţie de facta praeterita şi de retroactivitate a legii civile, raportat la situaţia de fapt litigioasă." (pag. 8, ultimul paragraf din sentinţă).

A arătat recurenta-reclamantă că prima instanţa a operat greşit cu conceptul de facta praeterita. Acest concept se referă atât la faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum şi la efectele acestor situaţii juridice. Or, faptele generatoare de drepturi, supuse analizei de prima instanţă (dobândirea titlului ştiinţific de doctor şi dobândirea gradului didactic 1) sunt astfel de fapte. Această concluzie a fost reţinută şi de instanţă, fapt care ar fi trebuit, în mod logic, să conducă la concluzia că şi efectele situaţiilor juridice aflate în discuţie (drepturile salariale acordate în baza gradului didactic I şi în baza titlului ştiinţific de doctor) ar fi trebuit să intre în sfera noţiunii de facta praeterita. Scoaterea din sfera de aplicare a art. 6 alin. (2) din C. civ. a efectelor situaţiilor juridice născute sub legea veche nu poate denota decât o interpretare şi o aplicare greşită a acestui text de lege la datele prezentei speţe. Dacă prima instanţă ar fi avut proprietatea termenilor cu care operează, ar fi trebuit să conchidă că nu numai situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi sunt supuse acestei legi, dar şi efectele acestor situaţii juridice, efecte care, în cazul de faţă constau, printre altele, în indemnizaţia suprimată prin Ordinul nr. 3993/2021.

Prin cea de-a doua critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă afirmă că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului când a reţinut că emiterea ordinului nr. 3993/2021 nu s-a făcut cu nesocotirea teoriei drepturilor câştigate.

În esenţă, a arătat că, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO (Cauza Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei, para. 64), un venit viitor este considerat bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, dacă a fost câştigat. Or, aceasta este situaţia în speţă. Recurenta a câştigat dreptul de a primi indemnizaţia aferentă titlului ştiinţific de doctor cu mult înaintea intrării în vigoare a Ordinului nr. 3993/2021, emiterea acestuia din urmă conducând, aşadar, la o încălcare a dreptului de proprietate, drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. Or, în cazul de faţă, prin Ordinul nr. 3993/2021, Ministrul Educaţiei a decis, în contra teoriei drepturilor câştigate şi cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, suprimarea dreptului la plata indemnizaţiei, fie a dreptului de a deţine gradul didactic I din patrimoniul personalului didactic care, înainte de 01.07.2017, obţinuse, pe baza titlului ştiinţific de doctor, atât gradul didactic I, cât şi dreptul la plata indemnizaţiei lunare aferente titlului amintit. Drepturile au intrat, în mod definitiv, în patrimoniul personalului didactic. Pe de o parte, dreptul la plata indemnizaţiei aferente titlului ştiinţific de doctor s-a născut şi s-a consolidat în patrimoniul personalului didactic în chiar momentul obţinerii respectivului titlu, în baza legii care conferea această indemnizaţie. Faptul că obligaţia de plată a indemnizaţiei, corelativă dreptului de a obţine respectiva indemnizaţie, este afectată de o serie de termene (termene succesive, care se împlinesc lună de lună), nu are nicio înrâurire asupra caracterului definitiv al existenţei dreptului aflat în discuţie. De cealaltă parte, dreptul de a deţine gradul I didactic a fost dobândit de personalul didactic prin intermediul unor ordine emise de Ministerul Educaţiei, ca urmare a unor inspecţii şcolare şi pe baza titlului ştiinţific de doctor. Aşa fiind, din momentul emiterii ordinelor amintite anterior, în patrimoniul personalului didactic s-a născut dreptul de a deţine gradul didactic I.

Câtă vreme aceste drepturi s-au născut valabil şi s-au consolidat, cu titlu definitiv, în patrimoniul personalului didactic, acesta nu poate fi constrâns să renunţe la ele. Renunţarea la un drept nu poate fi decât rezultatul unui act volitiv al titularului respectivului drept, iar nu a unei constrângeri venite din partea unui terţ, fie el şi legiuitor.

Prin cea de-a treia critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că emiterea Ordinului nr. 3993/2021 nu s-a făcut cu încălcarea art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În alte cuvinte, prima instanţă a stabilit că legalitatea unui act administrativ nu este afectată dacă acest act a fost emis cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, câtă vreme actul administrativ aflat în discuţie modifică o lege în aşa manieră încât un pretins scop al legiuitorului primar (neexprimat şi, deci, nici atins prin legea modificată) este atins. O asemenea interpretare nu poate fi primită întrucât nesocoteşte, întru totul, dispoziţiile art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000. Altfel spus, ar însemna că un act administrativ poate modifica o lege (ordinară ori organică) ori de câte ori se poate argumenta că modificarea respectivă era necesară.

În opinia recurentei-reclamante, din dispoziţiile art. 14 alin. (3) a Legii-cadru nr. 153/2017 se desprinde concluzia că personalul didactic care solicită echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul I didactic nu poate să beneficieze, în aceleaşi timp, şi de indemnizaţia aferentă titlului ştiinţific de doctor. Tocmai de aceea, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor care obţin titlul ştiinţific de doctor obligaţia de a opta fie pentru echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul I didactic, fie pentru plata indemnizaţiei eferente acestui titlu, cumulul celor două facilităţi fiind prohibit de legiuitor. Totuşi, această obligaţie nu poate incumba decât acelui personal didactic care a obţinut titlul ştiinţific de doctor ulterior intrării în vigoare a dispoziţiei legale aflate în discuţie (01.07.2017) şi care îşi exercită drepturile conexe ori izvorâte din acest titlu ulterior aceleiaşi date de 01.07.2017.

În acest sens pledează şi interpretarea gramaticală a dispoziţiei legale anterior citate. Astfel, aplicând această modalitate de interpretare, se ajunge lesne la concluzia că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează exclusiv situaţia juridică a personalului didactic care a obţinut gradul didactic I, prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017. Detaliind, arată că legiuitorul utilizează verbele "a solicita" şi "a obţine" la timpul prezent, modul indicativ, opţiune care indică, dincolo de orice dubiu, că legiuitorul nu a avut în vedere situaţia personalului care a solicitat şi a obţinut în trecut, anterior anului 2017, gradul didactic I, ci numai a aceluia care optează pentru echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I în contextul apariţiei Legii-cadru nr. 153/2017. Însă, Ordinul nr. 3993/2021 modifică art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 în sensul extinderii sferei sale de aplicare inclusiv la persoanele care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017. Această soluţie legislativă nu este în acord cu normele juridice care reglementează ierarhia actelor normative şi domeniile în care fiecare tip de act normativ poate interveni.

Din interpretarea sistematică a art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000 se desprinde concluzia că un ordin emis de un minister nu poate modifica un act normativ ierarhic superior (o lege), ci poate fi emis exclusiv în executarea actului normativ ierarhic superior, respectând strict sfera de reglementare a acestuia. Or, Legea-cadru nr. 153/2017, act normativ ierarhic superior Ordinului nr. 3993/2021, a fost modificată, de acesta din urmă, în sensul extinderii sferei sale de aplicare. Aşa fiind, Ordinul nr. 3993/2021 a fost emis ca urmare a încălcării flagrante a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 care reglementează ierarhia actelor normative. A mai susţinut recurenta-reclamantă că aceasta este şi concluzia la care au ajuns instanţele de judecată chemate să analizeze cererile de suspendare a efectelor Ordinului nr. 3993/2021.

Prin ultima critică de nelegalitate formulată se susţine de către recurenta-reclamantă că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 38 din Codul muncii.

În acest sens, arată că un alt viciu de nelegalitate a Ordinului nr. 3993/2021 constă în obligaţia pe care acest ordin o generează în sarcina personalului didactic, respectiv aceea de a renunţa la drepturile recunoscute de lege acestui personal. Obligaţia amintită se află însă în contradicţie flagrantă cu o normă juridică imperativă, şi anume, art. 38 din Codul Muncii. Faptul că prima instanţă s-a rezumat la a preciza că drepturile salariale nu au un caracter absolut, motiv pentru care obligaţia impusă de Ordinul nr. 3993/2021, amintită mai sus, nu este de natură a afecta legalitatea acestui ordin nu poate fi decât rezultatul unei totale lipse de înţelegere a dispoziţiilor art. 38 din Codul Muncii care prohibeşte orice act de renunţare la drepturile pe care salariaţii le-au dobândit în baza legii şi că actul juridic (unilateral ori bilateral) prin care se încearcă renunţarea la aceste drepturi este lovit de nulitate absolută.

În opinia recurentei-reclamante nu poate fi primită nici concluzia instanţei în sensul că recurenta nu a demonstrat că a renunţat la unul dintre aceste drepturi. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă dincolo de orice dubiu că, odată cu intrarea în vigoare a Ordinului nr. 3993/2021, recurenta nu a mai beneficiat de plata indemnizaţiei aferente titlului ştiinţific de doctor, ceea ce nu poate însemna decât că unul dintre cele două drepturi ale recurentei, drepturi recunoscute de lege, a dispărut din patrimoniul acesteia. Aşa fiind, este evident efectul pe care Ordinul nr. 3993/2021 1-a avut asupra drepturilor recurentei, iar acest efect este în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile art. 38 din Codul Muncii.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, a arătat că emiterea Ordinului contestat nr. 3993/2021 este rezultatul Deciziei nr. 7/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sentinţa atacată fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor materiale incidente în cauză.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 09 februarie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, emis de Ministerul Educaţiei în data de 17.06.2021 şi, în consecinţă, modificarea alin. (3) al aceluiaşi articol, în sensul eliminării, din cuprinsul acestuia, a referirii la alin. (2).

Prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că prin ordinul contestat emis în temeiul legii cadru de salarizare se înlătură inechităţile între cei care au obţinut prin ordin gradul didactic ca urmare a echivalării titlului de doctor anterior datei de 01.07.2017 şi cei care şi-au echivalat titlul de doctor după data de 01.07.2017, nefiind posibilă dubla bonificaţie, prin cumularea indemnizaţiilor plătite pentru titlul ştiinţific de doctor şi pentru gradul didactic I, atunci când gradul didactic reprezintă efectul echivalării titlului ştiinţific de doctor.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză, criticile recurentei-reclamante, din această perspectivă, fiind nefondate.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum şi prevederile Ordinului nr. 3993/2021, încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 6 din C. civ., nesocotirea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a prevederilor art. 38 din Codul muncii.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante în sensul că aceasta este îndreptăţită să primească şi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât, în opinia sa, art. 14 alin. (3) nu se aplică şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrare în vigoare a acestei legi (01.07.2017).

Reţine instanţa de control judiciar că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 au reglementat situaţia drepturilor salariale ale personalului didactic care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalarea titlului de doctor, stabilind că acest personal nu primeşte indemnizaţia pentru titlu ştiinţific de doctor. Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ s-a născut şi obligaţia destinatarilor - cadrelor didactice care aveau titlul de doctor - de a opta între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

Viziunea legiuitorului a fost ca, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, să fie elimine inechităţile salariale şi să se creeze un sistem unic de salarizare.

Totodată, prin Decizia nr. 52/2020 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut interpretarea unitară a instanţelor consultate în sensul că "art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv."

Aşadar, dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlu ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fără a avea relevanţă aspectele prezentate de recurenta-reclamantă în sensul că anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 nu a existat vreo dispoziţie legală care să prevadă dreptul de opţiune al cadrului didactic între echivalarea titlului ştiinţific de doctor şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor.

În jurisprudenţa naţională în materie s-a reţinut, în mod constant, că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea acestui titlu, întrucât intenţia legiuitorului a fost, aşa cum s-a arătat şi în precedent, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor.

În atare situaţie, este evident că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 14 din acelaşi act normativ.

Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, respectiv o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C. civ. şi a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cum în mod greşit a interpretat recurenta-reclamantă.

Într-adevăr, principiul neretroactivităţii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare. Altfel spus, principiul neretroactivităţii se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii, este necesară o situaţie premisă, anume existenţa a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluţionarea aceleiaşi chestiuni juridice.

În speţă, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, aşadar, nu se aplică unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce priveşte stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, ministrul educaţiei nefăcând altceva decât să pună în executare dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta. Ca atare, rezultă că acest ordin reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalităţii din perspectiva ierarhiei legilor.

Cum legalitatea şi temeinicia Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce priveşte drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susţine cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate nici dispoziţiile din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Este greşită şi interpretarea gramaticală pe care o face recurenta-reclamantă dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, afirmând că acestea reglementează exclusiv situaţia juridică a personalului didactic care a obţinut gradul didactic I, prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, motivat de aspectul că legiuitorul a utilizat verbele "a solicita" şi "a obţine" la timpul prezent, modul indicativ.

Referitor la această interpretare, instanţa de recurs constată că utilizarea timpului prezent este specifică reglementărilor normative, dar utilizarea acestui timp nu poate avea semnificaţia exclusivă a unei acţiuni care se desfăşoară în momentul edictării normei sau exclusiv în momentul intrării în vigoare, ci trebuie ţinut seama că legea se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, deci implică şi acţiunile viitoare. Prin urmare, utilizarea formulării la timpul prezent nu exclude faptul că texul vizează şi acţiuni care nu se desfăşoară exclusiv în prezent, ceea ce denotă că interpretarea exclusiv gramaticală nu este suficientă pentru determinarea efectelor juridice ale reglementării în cauză.

În acest context, Înalta Curte subliniază că interpretarea juridică a dispoziţiilor legale aplicabile speţei de faţă nu trebuie realizată numai gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor şi a modului cum sunt aşezate şi legate în frază, ci şi teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părţile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită textelor şi care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului, dar şi sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretate în contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe, şi nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la cea generală - "specialia generalibus derogant", că excepţia este de strictă interpretare - conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", sau că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă - "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos", ori că dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un sens contrar - "actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat".

Referitor la sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, se observă în primul rând, că textul constituie o excepţie de la regula instituită de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege. Prin urmare, conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", excepţia neacordării indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor este de strictă interpretare şi este aplicabilă exclusiv personalului care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare.

Referitor la susţinerile conform cărora recurenta-reclamantă deţine un drept câştigat, iar neacordarea acestuia ca urmare a aplicării dispoziţiilor ordinului contestat ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul Muncii, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt susţinute de probele din dosar şi de jurisprudenţa în materie.

Sub acest aspect trebuie amintit faptul că prin art. 38 din Codul Muncii legiuitorul a instituit o măsură de protecţie a salariaţilor ce constă în interdicţia de a renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, fiind vorba despre drepturile enumerate la art. 39 din acelaşi act normativ.

Cu privire la dispoziţia reglementată de art. 38 din Codul muncii, prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituţională a statuat că "interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor este o măsură de protecţie a acestora din urmă, menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecţie nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justifică în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecţie".

Cât priveşte obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză, este de observat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020).

Deşi este real că acest drept se acordă din fonduri publice şi că în privinţa acestuia legiuitorul stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, acest lucru nu are semnificaţia obligării recurentei-reclamante la renunţarea la o calificare profesională. Legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului, aşadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obţinut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine. Cu alte cuvinte, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deţinerii titlului ştiinţific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizaţiei pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor, fie prin acordarea indemnizaţiei aferente gradului didactic I, obţinut prin echivalarea acestui titlu.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanţă reţinând în mod corect că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să atragă casarea hotărârii de fond din această perspectivă, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Înalta Curte constată că este corectă soluţia pronunţată de prima instanţă şi cu privire la doilea petit al cererii, (respectiv de obligare a Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin prin care să se modifice alin. (3) al art. 1 din ordinul contestat), având în vedere, pe de-o parte, soluţia pronunţată cu privire la primul petit al acţiunii, pe care instanţa de control judiciar a apreciat-o ca fiind legală, iar pe de altă parte, faptul că emiterea unui act administrativ cu caracter normativ se realizează pe criterii care ţin de oportunitate.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 127/2022 din 22 septembrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.