Sectoral salary reference value equalization and application of the three-year statute of limitations in administrative wage adjustments

Şedinţa publică din data de 11 ianurie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, să dispună revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, respectiv a art. 2 din actul administrativ menţionat mai sus, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1476 din 20 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi contestaţia formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1476 din 20.09.2022 a Curţii de Apel Bucureşti au exercitat recurs reclamanţii, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea cererii au susţinut, după o succintă expunere a contextului factual, că la nivel naţional au fost pronunţate numeroase sentinţe judecătoreşti rămase definitive, prin care au fost obligate curţi de apel sau parchete de pe lângă curţi de apel să plătească reclamanţilor - personal auxiliar de specialitate şi conex - diferenţele salariale calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi drepturile salariale efectiv încasate, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale aferente,calculată începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.

De asemenea, au susţinut că au fost emise acte administrative la nivelul unor ordonatori principali de credite din sistemul justiţiei, prin care s-a stabilit salarizarea personalului prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Aşadar, au concluzionat că la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" există personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

În plus, ţinând cont de cele reţinute prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a statuat că nivelul maxim al salariului de bază sau al indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, şi de situaţia personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (căreia i se aplică Ordinul nr. 224/29.10.2020), al Curţii de Apel Constanţa şi al Curţii de Apel Târgu Mureş, precum şi de valoarea de referinţă sectorială aplicată la nivelul acestor instanţe judecătoreşti, au considerat recurenţii că valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională "Justiţie", anume 605,225 RON, şi de la aceeaşi dată, 01.08.2016, şi respectiv pentru aceeaşi perioadă.

Astfel, Curtea Constituţională a stabilit că, prin respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază sau al indemnizaţiei de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

În susţinerea celor menţionate au invocat considerentele deciziei nr. 396/22.02.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care s-a dispus acordarea VRS 605,225 RON începând cu data naşterii obligaţiei, 01.08.2016, şi în continuare, precum şi considerentele de la paragrafele 105, 115 şi 116 ale Deciziei nr. 8/08.02.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi la cele cuprinse în Decizia nr. 36/04.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. În plus, sub acelaşi aspect a făcut trimitere la punctul 8 din Ordinea de zi soluţionată a Şedinţei Plenului CSM din data de 15.05.2018, prin care s-a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referinţă sectorială unică atât pentru magistraţi cât şi pentru personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti, în raport cu Decizia CCR nr. 794/15.12.2016 şi pornind de la necesitatea ca în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale să nu existe o salarizare diferită prin raportare la mai multe valori sectoriale, în condiţiile în care aceasta este o constantă.

Au considerat că a reţine că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale, adică ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. Aşadar, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială, care vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu se referă la situaţii de fapt particulare, ci la aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală.

Ca atare, au afirmat că începând cu data de 01.08.2016 personalul din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" a beneficiat de recunoaşterea, prin hotărâri judecătoreşti şi acte administrative, a drepturilor ce le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, aşa încât este întemeiată solicitarea de a le fi calculată încadrarea prin raportare la acelaşi VRS începând cu data de 01.08.2016.

În continuare au expus argumente în susţinerea recursului formulat, din perspectiva nerespectării principiului egalităţii de trarament în salarizare şi al nediscriminării, astfel cum au fost acestea reglementate în Constituţia României şi O.G. nr. 137/2000, respectiv în dreptul Uniunii Europene şi jurisprudenţa CEDO, şi au apreciat că instanţa de fond a avut în vedere următoarele elemente discriminatorii: pe de o parte categoria socio-profesională şi locul de muncă, iar, pe de altă parte, perspectiva faptului că legea se aplică doar celor care s-au bucurat de recunoaşterea unui act administrativ de la un anumit moment, justificări ce nu sunt obiective şi rezonabile deoarece salarizarea superioară nu este primită pentru calificările cerute de ocupaţie, ci, doar pentru că le sunt recunoscute drepturi prevăzute de un act normativ, de care ar beneficia dacă legea ar fi aplicată unitar şi nediscriminatoriu.

De asemenea, au apreciat că sunt îndreptăţiţi să li se recunoască şi dobânzile legale penalizatoare, având în vedere prevederile art. 166 alin. (4) din Codul muncii, precum şi art. 1535 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ., respectiv actualizarea sumelor de bani restante cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, iar în final au expus considerentele pentru care au apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost în mod corect respinsă de instanţa de fond, solicitând a fi menţinută această soluţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nu a depus întâmpinare în faza recursului.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile recurenţilor şi prevederile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, recurenţii-reclamanţi, în calitate de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul parchetelor din subordinea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au solicitat revocarea sau modificarea în parte a Deciziei nr. 519/21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, respectiv a art. 2 din decizie, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi contestaţia formulată de reclamanţi, ca neîntemeiate.

Reclamanţii au contestat sentinţa de fond, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, şi au formulat critici ce pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce sancţionează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit acestui motiv de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că în cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a normelor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Contrar alegaţiilor recurenţilor şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acţiunii formulate de reclamanţi.

Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul actului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei. Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Din probele administrate în cauză reiese că, în vedererea stabilirii unui sistem de salarizare unitar, emitentul actului a dispus salarizarea personalului în raport de care are calitatea de angajator, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar la data emiterii actului şi a recunoaşterii dreptului termenul de prescripţie este împlinit. Totodată, prevederile articolului 4 şi cele ale articolului 1 din decizie se referă doar la situaţia recunoaşterii valorii de referinţă sectorială pe cale administrativă, adică a personalului care nu deţine hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, relativ la solicitarea părţilor reclamante privitoare la stabilirea şi calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, şi la conţinutul actului supus analizei instanţei, este necesar a se evidenţia două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Astfel, din cuprinsul actului contestat în cauză rezultă că prin art. 1 intimatul-pârât a recunoscut, în scopul aplicării cadrului normativ incident în materie şi al respectării jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul salarizării, vocaţia recurenţilor-reclamanţi la o salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, ca efect al egalizării salariale cu alte persoane plătite din fonduri publice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiei sau autorităţii publice, în aceleaşi condiţii şi cărora le-au fost recunoscute drepturile salariale în discuţie.

Însă, această recunoaştere a dreptului din punct de vedere temporal nu poate conduce la concluzia că în cazul personalului vizat de prevederile de la articolul respectiv, căruia dreptul i-a fost recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea actului în litigiu se vor face cu neaplicarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii actului, astfel cum pretind recurenţii-reclamanţi.

Aceştia se pot folosi de mecanismul egalizării salariale la nivelul maxim doar cu condiţia ca drepturile pretinse pentru egalizare să fie solicitate sau să fie recunoscute în termenul de prescripţie, nefiind permisă o egalizare realizată prin act administrativ cu încălcarea termenului de prescripţie extinctivă sau cu indicarea unui alt moment de la care este recunoscut dreptul, peste limitele stabilite de o hotărâre judecătorească în care reclamanţii au fost părţi.

În speţă, este de observat că a intervenit o recunoaştere condiţionată a intimatului-pârât în ceea ce priveşte drepturile personalului căruia i se aplică actul în litigiu în ipoteza dreptului la o salarizare raportată la VRS 605,225 RON recunoscut pe cale administrativă, în limitele şi cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, iar în privinţa achitării diferenţelor de drepturi salariale stabilite prin titluri executorii de recunoaştere a valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, legiuitorul a stabilit că aceasta intră sub incidenţa procedurii de executare eşalonată, prevăzută de O.U.G. nr. 114/2018, urmând a se face în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătoreşti.

În concluzie, nu se poate susţine că, prin nerecunoaşterea dreptului recurenţilor-reclamanţi la o salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi obligaţia corelativă de plată a acestora, începând cu data de 01.08.2016, ci cu data de 21.12.2018, în scopul respectării termenului general de prescripţie de 3 ani faţă de data emiterii deciziei, intimatul-pârât şi implicit instanţa de fond ar fi nesocotit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în materia salarizării, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, astfel cum pretind recurenţii în cererea de recurs formulată.

Deşi este de necontestat faptul că, prin intermediul deciziei contestate, emitentul acesteia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătoreşti în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţele sesizate cu acest tip de cereri au reţinut incidenţa termenului de prescripţie, admiţându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acţiunilor.

Pentru aceleaşi argumente ce vizează modalitatea legală de aplicare a cadrului legislativ incident în materia salarizării, în lumina considerentelor reţinute de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 794/2016, Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile recurenţilor formulate din perspectiva unei pretinse discriminări, raţionamentul instanţei de fond ce a condus la pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii reclamanţilor fiind în acord cu opinia instanţei de contencios constituţional şi cea a instanţei supreme exprimate în deciziile relevante pronunţate pe aspectul dedus judecăţii.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond nici din această ultimă perspectivă reliefată, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva sentinţei nr. 1476 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.