Appeal against salary equalization order dismissed for lack of legal merit

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.06.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea adresei nr. x/2022 din 31.05.2022 emisă de Ministerul Justiţiei; anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 434/C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiţiei, precum şi modificarea acestuia, după cum urmează:

a) modificarea art. 1 al ordinului astfel încât drepturile salariale să fie stabilite şi calculate la nivelul maxim începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, precum şi calcularea şi plata efectivă a diferenţelor salariale rezultate din acordarea unui VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 17.05.2021;

b) înlăturarea din cuprinsul art. 1 al ordinului menţiunea privind plafonarea drepturilor salariale, instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2402 din 13 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2402 din 13 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltare a susţinut, având în vedere că perioada ce face obiectul cererii de chemare în judecată este 01.08.2016-29.12.2021 şi nu începând cu 30.12.2021, cum a reţinut instanţa de fond, că în mod greşit a apreciat Curtea de Apel Bucureşti faptul că nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 43/2016, O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 57/2015, în condiţiile în care acestea vizează egalizarea drepturilor salariale în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Ca atare, a apreciat că instanţa a nesocotit faptul că obiectul cererii de chemare în judecată consta tocmai în aplicarea dispoziţiilor legale privind egalizarea la nivel maxim a drepturilor sale salariale cu cele recunoscute la nivelul întregii "familii ocupaţionale Justiţie" prin hotărâri judecătoreşti definitive cu aplicabilitate generală, precum şi prin ordine de salarizare emise de ordonatorii principali de credite din sistemul judiciar, începând cu data de 01.08.2016 şi până la 30.12.2021, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi până la cea de-a treia etapă de aplicare a acestei legi.

A invocat considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţier - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinute în Decizia nr. 36 din 04.06.2018, şi a arătat că instanţa supremă a constatat că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri jduecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar de specialitate, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Cu alte cuvinte, a constatat că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 09.04.2015, prin introducerea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

În continuare, a făcut referire la Decizia nr. 56 din 17.09.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 şi la considerentele reţinute în paragraful 37 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi a concluzionat că instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată cu nesocotirea dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei obligatorii privind egalizarea la nivel maxim a salarizării, respectiv: art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 şi art. 126 din Constituţia României, Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 36/2018 şi Decizia nr. 56/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 43/2016 şi art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

A mai considerat că sunt neîntemeiate şi că omit normele legale cuprinse în art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., susţinerile primei instanţe potrivit cărora nu poate invoca hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia drepturilor salariale în favoarea altor persoane din cadrul "familiei ocupaţionale Justiţie" şi că deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză şi nu conţin niciun fel de argumente care să-i susţină pretenţiile formulate.

În sprijinul opiniei exprimate a invocat Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, afirmând că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Prin urmare, a apreciat că Ministerul Justiţiei, ca toate celelalte autorităţi şi instituţii publice, avea obligaţia de a respecta cele statuate de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 794/2016 şi de a aplica în mod direct dispoziţiile constituţionale, astfel încât plata drepturilor salariale restante calculate prin raportare la VRS de 605,225 RON să se facă începând cu data de 01.08.2016.

A mai citat recurentul considerentele paragrafelor nr. 26 şi 27 ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, precum şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în paragrafele 78-81 ale Deciziei nr. 36/2018 şi paragrafele 55-58 ale Deciziei nr. 23/2015, şi a arătat că ambele instanţe au stabilit că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-a stabilit majorarea VRS, au aplicabilitate generală, acestea vizând, în fapt, întreaga "familie ocupaţională Justiţie" şi, ca atare, majorările salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale.

Totodată, a arătat că în toate considerentele evocate nu se face nicio distincţie între drepturile salariale acordate de instanţele judecătoreşti pentru viitor şi pentru trecut (diferenţe salariale), nefiind permis ca acordarea efectivă a diferenţelor salariale să fie raportată la niveluri maxime de salarizare diferite de cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti definitive. Astfel, atât CCR, cât şi ÎCCJ au arătat fără echivoc, în cuprinsul deciziilor menţionate, că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti de la calculul nivelului maxim al salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice, că această excludere afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie şi că orice altă interpretare ar fi contrară scopului şi substanţei normei, menţinându-se inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi persistând astfel discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat s-o elimine prin edictarea acestei reglementări.

Din modul în care prima instanţă a expus argumentarea conform căreia nu se poate vorbi despre o încălcare a considerentelor obligatorii ale Deciziei CCR nr. 794/2016 în condiţiile în care efectele acestora privind dreptul la stabilirea la nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare care să includă drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti care să fie aceleaşi pentru tot personalul din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, nu pot să opereze din cauza intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune care nu a fost exercitat în termen, rezultă o contradicţie între faptul că anterior nu a recunoscut existenţa în cuprinsul deciziei amintite a vreunui argument care să susţină aplicabilitatea cu efect general a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia drepturilor salariale în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, iar ulterior a recunoscut existenţa unor astfel de considerente, paralizându-se însă printr-o presupusă intervenţie a prescripţiei dreptului la acţiune.

Aşadar, în opinia recurentului, acest argument al instanţei de fond nu poate fi luat în considerare în condiţiile în care obligaţia ordonatorului de credite de a emite un ordin de salarizare prin care să procedeze la egalizarea drepturilor salariale s-a născut de la data publicării în Monitorul Oficial al României, a Deciziei CCR nr. 794/2016, obligaţie ale cărei efecte nu au încetat nici până în prezent.

Cu toate că, potrivit legislaţiei şi jurisprudenţei invocate de însuşi intimatul-pârât Ministerul justiţiei în preambulul ordinelor sale de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, acesta avea obligaţia legală de a emite Ordinul de salarizare nr. 434/C/2022 potrivit hotărârilor judecătoreşti definitive şi/sau executorii, acesta nu a respectat dispozitivul acestor hotărâri judecătoreşti care au aplicabilitate generală şi nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitiv, respectiv 01.08.2016, ci abia începând cu 30.12.2021, ceea ce a condus la salarizarea diferită a judecătorilor şi personalului asimilat, prin raportarea salarizării la VRS majorat, dar începând de la date diferite. Cu alte cuvinte, a precizat recurentul, obligaţia legală de a egaliza salariile la nivel maxim conform hotărârilor judecătoreşti, indiferent de perioadă, a fost încălcată de Ministerul Justiţiei prin ignorarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti definitive cu aplicabilitate generală prin care se stabileşte acordarea majorărilor salariale începând cu data de 01.08.2016 şi nu cu 30.12.2021.

A concluzionat pe aspectul evidenţiat reiterând faptul că actele de salarizare emise de Ministerul Justiţiei nu constituie o recunoaştere a unei creanţe, ci îndeplinirea unei obligaţii legale imperative, stabilită prin legislaţia în materia egalizării salariului şi prin jurisprudenţa obligatorie în materie a CCR şi a ÎCCJ.

Cu privire la petitul din acţiune ce vizează înlăturarea din art. 1 din ordin a plafonării drepturilor salariale instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, a cărui soluţie de respingere a criticat-o, recurentul a susţinut că ipoteza normativă în care norma prevăzută de textul de lege menţionat poate fi aplicată este aceea în care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, dar numai ca urmare a majorărilor salariale reglementate. Or, în preambulul Ordinului nr. 434/C/2022 se precizează că salariile personalului de specialitate asimilat nu au fost mărite ca urmare a unor majorări reglementate prin Legea nr. 153/2017, ci ca urmare a majorării succesive a cuantumului valorii de referinţă sectorială, prin hotărâri judecătoreşti definitive, care trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim al salariului la nivelul întregii "familii ocupaţionale Justiţie", în acest sens fiind relevante prevederile art. II din Legea nr. 287/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 153/2017. Totodată, recunoaşterea valorii de referinţă sectorială realizată prin hotărârile judecătoreşti definitive cu aplicabilitate generală şi prin actele administrative emise de ordonatorii de credite are un caracter retroactiv, fiind dispusă începând cu data de 01.08.2016, astfel că majorarea VRS la 605,225 RON este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 (01.07.2017).

Un alt argument în sensul că plafonarea impusă prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu are în vedere şi majorările retroactive ale cuantumului VRS este acela că, la momentul elaborării Legii nr. 153/2017, salariile de încadrare erau greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, a fost calculat prin raportare la VRS de 305 RON, valoare mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti definitive.

În concluzie, Legea nr. 153/2017 instituie o plafonare a indemnizaţiilor de încadrare dacă acestea devin ulterior mai mari doar ca urmare a majorărilor salariale reglementate, în primul rând prin alineatele precedente ale aceluiaşi articol, iar în situaţia în care majorările salariale sunt rezultatul acordării unui VRS majorat prin aplicarea unor acte normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (6) din lege, deoarece nu pot retroactiva.

Faţă de cele arătate, a solicitat să se constate că aplicarea Legii nr. 153/2017 în materia creşterilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, dar anterioare intrării în vigoare a legii, este contrară interpretării literale şi sistematice a textului şi este de natură a încălca jurisprudenţa CCR şi a ÎCCJ în materia salarizării şi egalizării salariilor la nivel maxim şi principiul neretroactivităţii legii civile.

În acelaşi sens al neaplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 a evocat considerentele din preambulul Ordinului nr. 959/I din 12.04.2023 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cele din preambulul Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care au fost menţionate hotărâri judecătoreşti şi considerentele Deciziei CCR nr. 794/2016, în sensul că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare.

A mai criticat recurentul susţinerile instanţei de fond potrivit cărora Deciziile nr. 23/2016, nr. 36/2018 şi nr. 56/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi Decizia nr. 7/2019 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu şi-ar găsi aplicabilitatea în cauză, considerându-le lipsite de fundament întrucât aceste decizii ale instanţei supreme conţin principii diriguitoare ce îşi păstrează valabilitatea şi în contextul legislaţiei actuale. Potrivit acestor principii, egalizarea salariilor/indemnizaţiilor la nivel maxim trebuie efectuată, în opinia recurentului, conform hotărârilor judecătoreşti, indiferent dacă prin acestea sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale pentru viitor sau pentru trecut, respectiv plata unor diferenţe salariale, Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefăcând nicio distincţie între drepturile salariale stabilite şi acordate de către instanţele judecătoreşti pentru viitor şi cele stabilite şi acordate în mod retroactiv.

Cât priveşte plafonarea la 30% a sporurilor, instituită prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, a susţinut, în esenţă, că în cadrul mecanismului legal de egalizare a veniturilor salariale la nivel maxim, acest nivel al sporurilor ar trebui acordat întregului personal din sistemul judiciar, la nivelul maxim la care este prevăzut de lege şi conform nivelului maxim aflat deja în plată la alte categorii de personal, care este de 45%.

Concluzionând, a arătat că plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, nu şi drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti, întrucât, în ipoteza unei interpretări contrare, s-ar ajunge la situaţia în care hotărârile judecătoreşti ar fi lipsite de efecte şi s-ar acorda debitorului posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a dispus obligarea sa la plata drepturilor salariale, lipsind de efecte hotărârea respectivă.

Pentru toate argumentele expuse pe larg în cerere, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei nu a depus întâmpinare în faza recursului.

În urma comunicării, cu titlu preparator, a cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi calitatea reclamantului.

La termenul de dezbateri din 11.01.2024, instanţa de control judiciar a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost antrenată în proces numai preparator, pentru a se verifica dacă litigiul de faţă face obiectul subrogării legale în poziţia procesuală a Ministerului Justiţiei,astfel că nu este necesară pronunţarea asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, aceasta fiind citată din eroare.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi de prevederile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, recurentul-reclamant A., în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, detaşat la Ministerul Justiţiei începând cu data de 17.05.2021 şi numit în funcţia de inspector (personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor) în cadrul Direcţiei Control al Ministrului, a solicitat anularea adresei nr. x/31.05.2022 emisă de Ministerul Justiţiei în soluţionarea plângerii prealabile; precum şi anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 434/C din 07.02.2022 emis de acelaşi minister, în sensul modificării art. 1 din ordin astfel încât drepturile salariale să fie stabilite şi calculate la nivelul maxim începând cu 01.08.2016, prin acordarea VRS-ului în cuantum de 605,225 RON, precum şi calcularea şi plata efectivă a diferenţelor salariale rezultate din acordarea VRS-ului menţionat, începând cu 17.05.2021. Totodată, a solicitat înlăturarea din art. 1 al ordinului contestat, a plafonării drepturilor salariale instituite prin aplicarea art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiate.

Reclamantul a contestat sentinţa de fond şi a formulat critici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa a interpretat şi a aplicat greşit cadrul normativ incident în speţă raportat la situaţia de fapt stabilită.

Potrivit acestui motiv de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Faţă de cele constatate, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a normelor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Susţinerile recurentului potrivit cărora egalizarea salariilor sau a indemnizaţiilor la nivel maxim trebuie efectuată conform hotărârilor judecătoreşti, pentru tot personalul salarizat în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent dacă prin acestea sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale pentru viitor sau pentru trecut, sunt contrazise de principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, aşa încât obiectul judecăţii din hotărârile evocate de reclamant nu poate fi opus decât de părţile din proces, precum şi de succesorii acestora, deoarece drepturile şi obligaţiile stabilite prin hotărârile în discuţie nu pot profita sau dăuna altor persoane ce nu au fost părţi în cauzele respective.

Contrar alegaţiilor recurentului, deciziile Curţii Constituţionale şi cele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenţei nu au concluzionat în sensul pretins de parte în legătură cu efectele hotărârilor judecătoreşti definitive,legiuitorul neprevăzând vreun temei juridic în sensul arătat, în contradicţie cu principiul reglementat de art. 435 din C. proc. civ.

Relativ la solicitarea privind stabilirea şi calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, se impune a se evidenţia două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Astfel fiind, în prezenta cauză se reţine, în ceea ce priveşte prevederile art. 1 din ordinul contestat, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 171 din Codul muncii referitoare la termenul de prescripţie de 3 ani în materia drepturilor salariale.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, iar în conformitate cu art. 2512 alin. (1) din acelaşi act normativ, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, cum a procedat şi autoritatea emitentă a actului contestat.

Faţă de cele reţinute, nu se poate susţine cu suficient temei că prin actul contestat au fost încălcate considerentele obligatorii ale Deciziei CCR nr. 794/2016, cum pretinde recurentul, prescripţia extinctivă fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen.

Prin urmare, în vederea stabilirii drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON nu prezintă relevanţă existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care este stabilit elementul salarial indicat pentru alte categorii profesionale raportat la normele legale anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Legislaţia în privinţa salarizării personalului din sistemul justiţiei a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată iniţial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) şi prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 şi prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, prin acest din urmă act normativ stabilindu-se obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii.

În speţă, este de observat că reclamantul, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost detaşat la Ministerul Justiţiei, ca personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, începând cu data de 17.05.2021, iar obiectul acţiunii sale îl reprezintă Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022, prin care au fost stabilite depturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor începând cu 30.12.2021.

Or, este evidentă lipsa de temeinicie a demersului judiciar iniţiat de reclamant, în condiţiile în care petitul acţiunii sale formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei vizează modul de stabilire a drepturilor salariale şi pentru perioada anterioară intervenirii detaşării, iar prin Ordinul Procurorului General nr. 551/12.04.2023, aflat la dosarul de recurs, s-a dispus ca, începând cu 07.12.2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public să fie salarizaţi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectaţi de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Aşadar, pe perioada detaşării partea beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care este detaşată, iar în ipoteza în care indemnizaţia şi celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcţia în care este detaşată sunt mai mici, aceasta îşi păstrează indemnizaţia de încadrare brută lunară şi celelalte drepturi băneşti (art. 12 din Ordonanţa de urgenţă nr. 27/2006 privind salarizarea şi ale drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei).

De altfel, în considerentele Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 551/12.04.2023, anterior menţionat, s-a reţinut că dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului în iunie 2017, astfel că, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti indicate, acesta se impune a fi menţinut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În referire la susţinerile privind plafonarea la 30% a sporurilor, instituită prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, se reţine, în primul rând, că sporurile sunt definite în art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind elemente ale salariului lunar/soldei lunare, acordate ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal, iar la art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a aceleiaşi legi sunt reglementate categoriile de sporuri de care beneficiază personalul din sistemul justiţiei şi procentele acestora.

În egală măsură, legiuitorul a prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege o limită generală a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, stipulând că suma acestora, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie sau salariilor de funcţie, soldelor de grad sau salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comadă sau salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a celor lunare.

În acest context, întrucât sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, rezultă fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a conferit ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dreptul de apreciere impunându-se a fi exercitat în limitele prevăzute de lege, adică supus unei duble condiţionări. Astfel, la nivel individual, cele trei categorii de sporuri reglementate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii nr. 153/2017, ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizaţia lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor şi a celorlalte elemente adiţionale salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Or, marja de apreciere la care s-a făcut referire în precedent implică şi posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condiţiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcţie de circumstanţele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, din modul în care au fost reglementate cele trei categorii de sporuri, şi anume "de până la", reiese opţiunea legiuitorului potrivit căreia sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 153/2017 stabileşte că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII."

În concluzie, se constată că stabilirea cuantumului sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege la art. 25, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu, soluţia respectivă ţinând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice. Aceasta, întrucât responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, au obligaţia să stabilească drepturile salariale şi să asigure promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale şi avansarea în gradaţii, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

În acest sens este şi jurisprudenţa consacrată a instanţei de contencios constituţional, aceasta reţinând că soluţia legislativă a limitării sporurilor nu este o noutate, anterior Legii-cadru nr. 153/2017 fiind reglementată în mod similar prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 184/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, context în care s-a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări. (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020).

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond nici din această ultimă perspectivă reliefată, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond sub aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2402 din 13 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.