Fiscal classification of wind turbine support towers as non-buildings due to lack of walls and roofs

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele, anularea Notelor de plată nr. x/11.01.2017 şi nr. y/30.01.2017 emise de pârâte, precum şi obligarea acestora la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 211 din 17.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Comunei Fântânele; a admis acţiunea completată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele; a anulat Nota de plată nr. x/11.01.2017, Nota de plată nr. x/30.01.2017 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 2474/13.10.2017, emise de pârâte şi, în baza art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 9.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 211 din 17.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti au exercitat recurs pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ. în referire la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea în tot a sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare au susţinut, în contextul prezentării unor chestiuni prealabile şi a situaţiei de fapt, că soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind dată cu interpretarea nefondată a normelor de drept material din Codul fiscal incidente în cauză, precum şi din perspectiva aplicării unor hotărâri judecătoreşti ce nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii,

Prima instanţă a avut o poziţie contradictorie în cuprinsul motivării, făcând o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării societăţii reclamante, cât şi a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, în condiţiile în care textele de lege sunt identice.

Au considerat că au respectat prevederile legale în materie fiscală, aferente taxelor şi impozitelor datorate către bugetul local de către intimata-reclamantă, iar măsurile trasate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii.

Totodată, deşi Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin sentinţa nr. 3284/25.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2015, acest aspect nu influenţează, în opinia recurentelor, soluţionarea prezentei cauze, în sensul admiterii recursului, în condiţiile în care au debitat construcţii, la momentul debitării, iar la acest moment aceleaşi construcţii sunt debitate conform Codul fiscal.

Prin urmare, instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că prin Decizia nr. 5/2014 s-a realizat doar o lămurire a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, astfel că nu se poate reţine că decizia respectivă reprezintă o reglementare nouă sau o adăugare la lege.

Prin Legea nr. 285/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1028/03.12.2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres că termenul de clădire reprezintă orice construcţie, inclusiv construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene, iar această menţiune nu adaugă la lege şi nu modifică substanţial vechea reglementare.

Au mai susţinut că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2598/17.06.2020, nu are aplicabilitate în cauza dedusă judecăţii, iar recurentele au respectat obligaţiile legale în vigoare la momentul respectiv: art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit căruia turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percepe impozit, întrucât: sunt construcţii situate deasupra solului; legea nu impune o anumită denumire sau folosinţă a acestor clădiri; servesc la adăpostirea de instalaţii, echipamente şi alte asemenea; elementele structurale de bază sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite, articolul în discuţie nefăcând diferenţă între materialele din care sunt construite aceste clădiri.

În continuare, recurentele au formulat critici cu privire la cheltuielile de judecată acordate reclamantei de către prima instanţă, apreciind că sunt nepermis de mari în condiţiile în care au debitat-o pe reclamantă în conformitate cu obligaţiile lor legale. Astfel, au arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. privitoare la reducerea acestora, în condiţiile în care, raportat la obiectul cauzei, la volumul de muncă depus şi la termenele acordate în cauză, respectiv la probatoriile administrate, cheltuielile de judecată depuse sunt nepermis de mari, echivalând chiar cu o îmbogăţire fără justă cauză în detrimentul pârâtei, fiind incident şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ. ţinând cont de caracterul vădit disproporţionat al cheltuielilor prin raportare la criteriile arătate.

Prin urmare, având în vedere aspectele prezentate, au considerat că atât timp cât au depus diligenţele necesare, au exercitat căile de atac prevăzute de lege în vederea apărării intereselor unei instituţii publice a Statului Român şi au respectat legislaţia fiscală în vigoare, nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond şi se impune reducerea acestora de către instanţa de control judiciar.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă s-a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neformularea unor critici care să permită încadrarea motivelor în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Asupra excepţiei nulităţii recursului Înalta Curte s-a pronunţat la termenul de dezbateri din 11.01.2024, respingând-o pentru considerentele arătate în practicaua acestei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate în recurs, de apărările formulate prin întâmpinarea depusă în cauză şi de prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Faţă de obiectul cererii deduse judecăţii în prezenta cauză, astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a anulat actele administrativ-fiscale supuse analizei, obligând pârâtele să plătească reclamantei şi cheltuieli de judecată în cuantum de 9.100 RON.

Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în esenţă, că, raportat la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2598/17.06.2020, în perioada supusă inspecţiei fiscale turbina eoliană nu are componentele unei clădiri, societatea reclamantă a fost obligată în mod nelegal la plata impozitului pe clădiri.

Sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost criticată de pârâte din perspectiva interpretării eronate a dispoziţiilor Codul fiscal şi a aplicării unor hotărâri judecătoreşti ce nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care este incident atunci când hotărârea atacată a fost pronunţată fie cu nesocotirea unei norme de drept material, fie cu interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege incident, Înalta Curte constată că în speţă aceste critici nu sunt întemeiate, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar susţinerilor recurentelor, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2598 din 17.06.2020, este incidentă în speţa dedusă judecăţii, întrucât prin aceasta au fost anulate în mod definitiv Decizia nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale şi Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1210/2014, adică actele normative ce au stat la baza emiterii actelor administrativ-fiscale individuale emise în sarcina societăţii, contestate în dosarul de faţă.

Astfel, prin sentinţa nr. 3284/25.09.2017, instanţa a reţinut, având în vedere rolul turnului turbinei, că acesta se încadrează în grupa 1 Construcţii din H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, respectiv la pct. 1.1.9 "structuri de susţinere, estacade şi culoare pentru transportoare cu bandă", dar că această construcţie nu prezintă elementele unei clădiri în sens fiscal.

Prin urmare, a constatat că turnul de susţinere nu are nici acoperiş şi nici încăperi delimitate prin pereţi, astfel că nu se încadrează în noţiunea de clădire în sens fiscal, iar nacela care constituie partea de sus a construcţiei metalice nu are rolul unui acoperiş, ci este un echipament care asigură transformarea energiei vântului în energie electrică.

Totodată, cu privire la susţinerile pârâţilor în sensul că la elaborarea Deciziei nr. 5/2014 au ţinut cont şi de punctul de vedere exprimat de Inspectoratul de Stat în Construcţii, în sensul că turnul de susţinere al nacelei se încadrează în categoria construcţii, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate, având în vedere că încadrarea turnului de susţinere în categoria generală a construcţiilor nu determină calificarea automată a acestuia ca fiind clădire în sens fiscal.

În concluzie, a reţinut că, deşi turnul de susţinere al turbinei eoliene este calificat ca fiind construcţie în sensul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării de construcţii şi al Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, această construcţie nu reprezintă o clădire în sens fiscal, întrucât nu prezintă elementele structurale menţionate în mod expres de art. 249 alin. (5) din Codul fiscal.

Or, prin respingerea recursurilor împotriva sentinţei nr. 3284/25.09.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat raţionamentul primei instanţe, astfel că soluţia de anulare a Deciziei Comisie Fiscale Centrale nr. 5/2014 şi a Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1210/2014 a devenit definitivă, aceasta bucurându-se de autoritate de lucru judecat, iar chestiunea de drept astfel tranşată nu mai poate fi repusă în discuţie.

Prin urmare, criticile invocate de recurente în susţinerea motivelor de recurs formulate împotriva sentinţei de fond atacate în prezenta cauză, sunt nefondate şi nu pot fi primite, întrucât din interpretarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul emiterii actelor administrativ-fiscale individuale atacate în cauză rezultă că turnul de susţinere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal.

În acest sens se reţine că din interpretarea art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, respectiv art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, forma în vigoare la momentul emiterii actelor atacate, rezultă că elementele definitorii ale clădirii sunt pereţii şi acoperişul, astfel că turnul turbinei nu poate fi considerat clădire ţinând cont de faptul că nu conţine elementele de bază ale clădirii, în sensul că nu are încăperi bine delimitate prin pereţi şi nici acoperiş.

Instanţa de control judiciar mai reţine, contrar susţinerilor recurentelor, că împrejurarea conform căreia prima instanţă a făcut o analiză atât a prevederilor legale în vigoare la momentul impunerii, cât şi a celor în vigoare ulterior acelui moment, precum şi faptul că a reţinut în considerente aceleaşi aspecte expuse în sentinţa nr. 3284/25.09.2017, nu constituie un motiv de nelegalitate a soluţiei pronunţate, câtă vreme actele administrativ-fiscale contestate au fost analizate cu respectarea principiului tempus regit actum şi a efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la aspectele reţinute în considerentele şi dispozitivul sentinţei evocate.

În egală măsură, faptul că prin art. 453 lit. b) din Codul fiscal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2018, în vigoare de la data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres situaţia turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene din punct de vedere fiscal, considerându-le clădiri, nu înseamnă că din textul de lege în vigoare anterior datei menţionate nu reiese voinţa legiuitorului de la acel moment, în sensul că nu a înţeles să califice ca fiind clădiri turnurile de susţinere a turbinelor eoliene.

Cu alte cuvinte, Legea nr. 285/2018, în vigoare din data de 06.12.2018, a modificat art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că a încadrat, începând cu data menţionată, în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal, şi construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene, cu respectarea principiului neretroactivităţii legii, aşa încât pentru perioada în care au fost stabilite obligaţiile fiscale în discuţie, cu titlu de impozit pe clădiri, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene deţinute de reclamantă pe domeniul Unităţii Administrativ-Teritoriale Fântânele nu s-au încadrat în categoria clădirilor, cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Aşa cum s-a arătat în precedent, aspectul potrivit căruia turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu reprezintă o clădire în sens fiscal anterior modificărilor legislative intervenite în anul 2018, a fost lămurit în mod definitiv în dosarul nr. x/2015 şi nu mai poate fi interpretat în sens contrar, dat fiind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pe care instanţa de fond din prezenta cauză l-a respectat.

Ca atare, criticile formulate de recurente din această perspectivă nu pot fi primite şi vor fi respinse ca nefondate.

Cât priveşte demersul recurentelor-pârâte de a deduce cenzurii instanţei de control judiciar soluţia primei instanţe privind acordarea cheltuielilor de judecată către societatea reclamantă, Înalta Curte reţine că acesta a fost motivat, pe de o parte, din perspectiva lipsei culpei procesuale, recurentele susţinând au acţionat în vederea apărării intereselor publice, respectând legislaţia fiscală în vigoare, căreia judecătorul fondului i-a dat o nelegală dezlegare. Cu alte cuvinte, au apreciat că prima instanţă a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile legale ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, au criticat soluţia primei instanţe din perspectiva proporţionalităţii cheltuielilor de judecată acordate, apreciind că acestea au fost stabilite în cuantum nepermis de mare prin raportare la elementele arătate, respectiv: obiectul cauzei, complexitatea cauzei, circumstanţele acesteia, volumul de muncă al apărătorului ales şi termenele acordate în cauză, solicitând instanţei de control judiciar reducerea acestora.

Faţă de aceste din urmă susţineri, prin care se contestă proporţionalitatea cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, instanţa de control judiciar reţine incidenţa Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentelor referitoare la modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, aceasta neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În referire la criticile recurentelor formulate din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., relativ la partea care a câştigat procesul prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi primite, fiind nefondate.

Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea. Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 din C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Articolul 453 din C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea de cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiune ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate ce echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată. În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare.

În speţă, prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale aplicabile, doctrină şi jurisprudenţă, în sensul că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care sumele solicitate constituie cheltuieli necesare, în mod real efectuate şi în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, având în vedere anularea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin actele administrativ-fiscale contestate, instanţa de fond, în baza art. 453 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtelor, le-a obligat pe acestea la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul precizat, potrivit dovezilor depuse la dosar de către reclamantă până la momentul rămânerii cauzei în pronunţare, în baza art. 451 alin. (1) şi alin. (2) din acelaşi cod procedând şi la reducerea cuantumului onorariului avocaţial.

În consecinţă, soluţia pronunţată asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este legală şi va fi menţinută ca atare, criticile recurentelor din perspectivele evidenţiate nefiind apte să atragă casarea acesteia sub acest aspect.

În aceste condiţii, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei recurate şi că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia contestată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul şi va menţine sentinţa de fond atacată sub toate aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În virtutea argumentelor expuse la pct. II.1. al prezentei decizii, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să determine reformarea soluţiei primei instanţe ce face obiectul demersului judiciar de faţă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul şi va menţine sentinţa de fond atacată.

Totodată, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din faza recursului, reţinând culpa procesuală a recurentelor-pârâte, raportat la soluţia pronunţată asupra recursului dedus judecăţii, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte le va obliga să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.818,19 RON, a căror efectuare a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Comuna Fântânele prin Primar şi Primăria Comunei Fântânele împotriva sentinţei nr. 211 din 17 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâte să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.818,19 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.