FGA extracontractual liability for illegal administrative denial of insurance claim: admissibility of separate damages action and rate of penal legal interest

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 aprilie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată nr. x/16.03.2016 şi obligarea pârâtului la soluţionarea, de îndată, a acestei cereri, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la data de 11 iunie 2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând în:

(i) în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,1% pe zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, în cuantum de 6838,15 RON până la data de 06.09.2021 şi, în continuare, până la data plăţii efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Judecata cauzei a fost suspendată la termenul din 13 septembrie 2021, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 şi a fost reluată la data de 5 septembrie 2022.

1.4. Prin notele scrise depuse la data de 19 iunie 2022, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalităţi aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitaţi de către pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1484 din 5 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(iii) a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 2521 RON (recunoscută ca fiind datorată şi achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plăţii despăgubirii, respectiv data de 29.10.2021;

(iv) a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată;

(v) a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1229,39 RON (taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat).

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1484 din 5 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recursul declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate, doar în privinţa soluţiei privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu încălcarea art. 1531 şi art. 1535 C. civ., întrucât soluţia de obligare a FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului. Câtă vreme instanţa de fond a constatat că, prin fapta culpabilă a FGA, A. a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, atunci obligarea Fondului la plata de daune interese trebuia să fie dispusă pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata şi data plăţii efective. Cererea de plată trebuia soluţionată şi plata trebuia făcută în termen de 30 de zile de la primirea de către FGA a cererii, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susţine şi încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, texte de lege care reglementează conţinutul contractului de asigurare tip RCA şi care stabilesc penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a despăgubirii. Întrucât FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grefează cererea de plată, atunci autoritatea poate fi obligată şi la plata penalităţilor contractuale.

Prin ultimul motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că s-a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda legală trebuia stabilită prin raportare la alin. (2) al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, iar nu la alin. (3) al aceluiaşi text de lege, întrucât raporturile juridice din care rezultă obligaţia de plată sunt raporturi ce decurg din contracte de asigurare.

3.2. Pârâtul FGA a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea acţiunii în consecinţă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ce neîntemeiată.

Printr-un prim rând de critici, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de plată a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, împotriva căreia s-a formulat acţiunea în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata despăgubirilor solicitate.

Regula consacrată de art. 8 din Legea nr. 554/2004 este aceea ca reclamantul să solicite despăgubiri odată cu acţiunea în anulare, iar excepţia prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a formulării cererii pe cale separată, este posibilă doar în cazul în care persoana vătămată dovedeşte existenţa unor împrejurări obiective care să fi făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, în caz contrar cererea A. fiind inadmisibilă.

Mai susţine recurentul-pârât că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia estenţială ca, în prealabil, să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Recurentul-pârât critică şi greşita respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii, susţinând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru nesoluţionarea în termen a cererii de plată în termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data primirii actului administrativ vătămător, respectiv decizia de soluţionare a cererii de plată. Având în vedere că reclamanta a contestat în anul 2018 decizia de respingere a cererii de plată, fiind în măsură la acel moment să cunoască întinderea prejudiciului, acţiunea de faţă este tardivă.

Totodată, consideră că acest termen a fost depăşit şi în raport de termenul prevăzut de legea specială, respectiv de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Nu poate fi primit considerentul instanţei de fond potrivit căruia reclamanta a fost în măsură să cuantifice întinderea prejudiciului cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal. Reclamanta A. cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termen a cererii sale începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, sau, cel mai târziu, de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 şi anume 14.05.2018. Prin urmare, arată recurentul-pârât, termenul de prescripţie pentru acordarea despăgubirilor s-a împlinit la un an de la începutul curgerii lui, conform distincţiilor expuse, adică cel mai târziu la data de 14.05.2019, iar acţiunea a fost depusă la data de 01.04.2021 şi modificată ulterior.

În opinia recurentului-pârât, şi dacă s-ar aprecia că, întrucât despăgubirile solicitate constau în penalităţi/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripţie pentru fiecare în parte este data scadenţei acesteia, termenul de prescripţie este, de asemenea, împlinit, faţă de faptul că data scadenţei ultimei posibile despăgubiri este de un an de la expirarea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată sau de un an de la data de 14.05.2018. Totodată, împrejurarea că debitul principal a fost achitat mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor.

Mai arată recurentul că prezenta cerere de plată a fost soluţionată la câteva zile de la pronunţarea soluţiei definitive în dosarul nr. x/2018, respectiv la 27.10.2021, suma de 2521 RON fiind plătită la data de 28.10.2021. Aşadar, Fondul a pus în executare hotărârea judecătorească şi a îndeplinit obligaţia de soluţionare a cererii de plată, neputându-se pune în discuţie problema unei lipse de folosinţă pentru o durată care nu fusese instituită în sarcina FGA obligaţia de plată, respectiv 16.03.2016 (data depunerii cererii de plată) - 27.10.2021 (data soluţionării cererii).

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare în speţă a art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi O.G. nr. 13/2011.

Sub un prim aspect, consideră că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cuprinsul sentinţei regăsindu-se considerente contradictorii, întrucât instanţa a reţinut că nu există o hotărâre judecătorească referitoare la nesoluţionarea în termen a cererii de plată, pentru ca ulterior să acorde despăgubiri pentru aceasta pretinsă nesoluţionare.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, întrucât textul de lege impune existenţa unei convenţii pentru stabilirea ratei dobânzii, convenţie care nu există în speţă. Totodată, art. 1 alin. (5) din acelaşi act normativ impune exprimarea voinţei debitorului cu privire la suma la care acesta se obligă faţă de creditor, iar în lipsa unei astfel de menţiuni într-o convenţie, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal.

Consideră recurentul-pârât şi că în mod greşit s-a apreciat că în cauză se analizează un raport derulat între profesionişti, câtă vreme FGA este o instituţie publică, iar nu un profesionist care exploatează o întreprindere.

Mai arată că dobânda legală penalizatoare este datorată pentru neîndeplinirea unei obligaţii la scadenţă, reclamanta pretinzând această dobândă pentru neîndeplinirea de către FGA a obligaţiei de soluţionare în termenul legal a cererii de plată. Or, pentru a putea formula această pretenţie, era necesar ca reclamanta să probeze, printr-o hotărâre judecătorească, că Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată într-un anumit termen. Având în vedere scopul pentru care a fost înfiinţat FGA şi faptul că Fondul nu este asigurător şi nu preia obligaţiile asigurătorilor în faliment, instanţele de judecată care s-au pronunţat în dosarul nr. x/2018 au dispus doar obligarea FGA la soluţionarea pe fond a cererilor de plată anexă la Decizia nr. 14452/2018.

Recurentul-pârât susţine şi că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile art. 80 din Legea nr. 85/2014, în sensul că ar fi trebuit să observe că, dacă sumele solicitate cu titlu de despăgubiri sunt accesorii ale unei creanţe născute anterior datei deschiderii procedurii falimentului, atunci ele nu vor mai putea fi adăugate creanţelor născute anterior acestei date.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 19 din Legea nr. 554/2004, susţine recurentul-pârât că în speţă reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ asimilat - nesoluţionarea cererii într-un anumit termen. Litigiul referitor la anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a avizat un act emis în condiţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că trimiterile la nesoluţionarea cererii de plată în termen legal, în condiţiile art. 2 alin. (1) lit. h), sunt lipsite de suport legal. În limitele în care a fost analizată Decizia nr. 14452/03.05.2018 de către instanţa de judecată, anularea acestui act administrativ nu conduce la consecinţa învederată de reclamantă, FGA neputând fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă aferentă unei sume în legătură cu care nu s-a statuat că ar reveni reclamantei în litigiul principal, iar acordarea accesoriilor este legată de existenţa principalului, adică al despăgubirii.

Totodată, arată că despăgubirile solicitate prin prezenta cerere nu constituie creanţe de asigurări, în sensul art. 4 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, reclamanta nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere privind acordarea penalităţilor în condiţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci a solicitat aceste penalităţi/dobânzi în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, de la momentul la care FGA trebuia să procedeze la soluţionarea cererii de plată. Însă reclamanta nu poate solicita penalităţi/dobânzi pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea soluţionării unei cereri, întrucât, cel puţin la momentul formulării cererii modificatoare, FGA nu stabilise dacă suma integrală solicitată de reclamantă cu titlu de despăgubire este sau nu întemeiată.

Mai susţine recurentul-pârât că reclamanta nu a solicitat obligarea FGA la penalităţi/dobânzi cu rol de constrângere pentru neexecutarea sentinţei - titlu executoriu prin care a fost obligat la soluţionarea pe fond a cererii reclamantei, ci direct obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere pentru nesoluţionarea cererii. Reclamanta a întemeiat cererea pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 213/2015, deşi primul text de lege amintit vizează dreptul la despăgubiri, după ce, în prealabil, persoana s-a adresat instanţei cu o cerere în anularea actului administrativ/obligarea la emiterea actului administrativ, iar Legea nr. 213/2015 vizează o altă ipoteză privind despăgubirile, anume adresarea în prealabil a unei cereri administrative către FGA.

Subliniază recurentul-pârât că reclamanta nu a făcut dovada existenţei actului administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen a cererii, care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, nefiind incidentă premisa pe care se sprijină art. 19 din Legea nr. 554/2004. Actul administrativ tipic anulat de instanţele de judecată - Decizia nr. 14452/2018, a fost actul de soluţionare a cererii de plată, iar în cadrul respectivului litigiu instanţele nu au fost învestite cu verificări asupra termenului legal/rezonabil de soluţionare, ci exclusiv cu verificări asupra legalităţii plafonului de garantare de 450.000 RON. Aşadar, reclamanta ar putea să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru nesoluţionarea cererii de plată.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că în mod greşit a constatat prima instanţă că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Consideră că, raportat la prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie a pretinsei fapte ilicite, în condiţiile în care dificultăţile de interpretare a normei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au o natură obiectivă, neputând fi imputabile FGA. Acest caracter este confirmat de împrejurarea că, pentru a se asigura interpretarea unitară şi corectă a acestor prevederi, a fost necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunţe decizia interpretativă nr. 29/2020, întrucât nu numai FGA a întâmpinat dificultăţi în interpretarea textului normativ, ci şi instanţele de judecată.

Susţine recurentul-pârât că nu este îndeplinită nici cerinţa legăturii de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen, câtă vreme instanţa de judecată, în soluţionarea dosarului nr. x/2018, nu a statuat asupra existenţei dreptului reclamantei, ci a dispus obligarea Fondului la reanalizarea cererilor de plată. Astfel, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme s-a dispus în sarcina FGA doar o obligaţie de a face, iar în caz de neîndeplinire în termen de 30 de zile, putea fi urmată calea instituită de art. 24 din legea nr. 554/2004. Acţiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăşi ce s-a statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în cuprinsul căreia instanţa nu a analizat creanţa de asigurare ce face obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei în fond

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 7.913.561,09 RON, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Una dintre cererile de plată ce au făcut obiectul Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost cererea nr. x/16.03.2016, prin care reclamanta A. a solicitat plata sumei de 3635,38 RON, din care 2521,22 RON cu titlu de despăgubire, 912,68 RON penalităţi de întârziere şi 201,48 RON cheltuieli de judecată.

După pronunţarea deciziei Înaltei Curţi nr. 4644/13.10.2021, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 2521 RON, conform ordinului de plată nr. x/28.10.2021 .

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată şi precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/16.03.2016. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată şi până la data plăţii efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins excepţiile lipsei de interes, lipsei de obiect, tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul FGA şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., obligând pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2521 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

II.2. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentinţa recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 1484/05.09.2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că eventuala validare a oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

II.2.1. Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în faţa instanţei de fond excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect, în raport de acţiunea introductivă, precum şi două excepţii cu privire la acţiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acţiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, ca tardivă. Totodată, a mai solicitat, în măsura respingerii excepţiilor invocate, ca instanţa de fond să respingă acţiunea în principal ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În recurs, pârâtul a formulat critici atât cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

a) În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, pârâtul a susţinut, în esenţă, că nu se poate formula o acţiune în despăgubiri pe cale separată de acţiunea în anularea actului administrativ, în condiţiile în care nu se face dovada unor împrejurări obiective care să fi făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului la data formulării acţiunii în anulare.

Prima instanţă a apreciat că admisibilitatea acţiunii reiese din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri. În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, obligaţia de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, recurentul-pârât FGA a prezentat o serie de argumente subsumate acestei excepţii, invocând, în esenţă, posibilitatea reclamantei de a formula acţiunea în despăgubiri odată cu acţiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând şi existenţa şi întinderea pagubei. Or, Înalta Curte constată că aceste argumente vizează termenul de formulare a acţiunii, din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, iar nu inadmisibilitatea cererii în despăgubiri, prin prisma imposibilităţii formulării acţiunii în despăgubiri pe cale separată, aceste critici urmând a fi analizate cu ocazia examinării modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei.

În concluzie, soluţia primei instanţe referitoare la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

b) Recurentul-pârât a mai criticat greşita respingere a excepţiei tardivităţii, invocată atât prin raportare la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, cât şi la art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, instanţa de recurs reţine că acest text de lege vizează exclusiv contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condiţiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privinţa acestor acţiuni rămân aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În ceea ce priveşte termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în care reclamanta trebuia să solicite despăgubiri pentru nesoluţionarea în termen a cererii de plată, recurentul-pârât a susţinut că acesta trebuia calculat de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de soluţionare a contestaţiei împotriva acestei decizii, întrucât reclamanta a fost în măsură să cunoască întinderea prejudiciului de la momentul comunicării deciziei FGA de respingere a cererii de plată. Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins în mod corect această excepţie, întrucât argumentele care o susţin nu au ţinut cont de modificarea acţiunii introductive, prin care reclamanta a învederat că solicită despăgubiri pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar nu pentru nesoluţionarea în termen a cererii de plată.

Cât priveşte termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în care reclamanta trebuia să formuleze acţiunea în despăgubiri solicitate pentru emiterea actului administrativ nelegal, din perspectiva momentului la care aceasta a cunoscut existenţa şi întinderea pagubei, Înalta Curte constată că aceste argumente privesc excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel fiind analizate şi de instanţa de fond.

c) În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a făcut o corectă aplicare în speţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acţiunea în despăgubire, reţinând că reclamanta a formulat cererea în termenul de prescripţie.

În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba şi întinderea sa depind de recunoaşterea creanţei principale, motiv pentru care termenul de prescripţie nu curge de la data luării la cunoştinţă de respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susţine recurentul-pârât. Dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existenţa creanţei este condiţionată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale reprezentate de creanţa de asigurări.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă şi cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acţiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021, iar plata creanţei de asigurare s-a făcut la data de 29.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor referitoare la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

d) În ceea ce priveşte criticile formulate pe fondul cauzei.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la pretinsul caracter contradictoriu al unora dintre considerentele sentinţei recurate, în sensul că, deşi instanţa a reţinut că nu există o hotărâre judecătorească referitoare la nesoluţionarea în termen a cererii de plată, totuşi a acordat despăgubiri reclamantei pentru această pretinsă nesoluţionare, cu toate că nu era îndeplinită condiţia premisă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a acordat despăgubiri reclamantei pentru fapta ilicită a FGA constând în nesoluţionarea în termen a cererii de plată (act administrativ asimilat), ci pentru fapta ilicită constând în emiterea unui act administrativ tipic nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată.

Sunt reale cele afirmate de recurentul-pârât, în sensul că instanţa de fond a reţinut că, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui act administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen - care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, însă recurentul a omis a observa că acest considerent al instanţei a fost expus în sprijinul respingerii cererii de acordare a penalităţilor de întârziere şi al admiterii cererii de acordare a despăgubirilor sub forma dobânzii legale penalizatoare pentru prejudiciul constând în nelegala respingere a cererii de plată. Prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în principal, obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere, iar în subsidiar, a dobânzii legale. Or, instanţa de fond a reţinut că cererea de acordare a penalităţilor nu este întemeiată, întrucât nu s-a dovedit existenţa act administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen - care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, însă a admis cererea de acordare a dobânzii legale, raportat la existenţa actului administrativ tipic anulat prin hotărârea judecătorească definitivă.

Prin urmare, criticile recurentului-pârât sunt nefondate, întrucât nu au ţinut cont de întregul raţionament juridic al instanţei de fond, parte din considerentele sentinţei recurate fiind desprinse din contextul motivării şi lecturate individual, fără conexiune cu restul argumentaţiei expuse în hotărâre.

Referitor la motivele subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul-pârât FGA a prezentat argumente referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de atragere a răspunderii patrimoniale a autorităţii pârâte conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, susţinând că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ asimilat constând în nesoluţionarea în termen a cererii de plată şi că nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiaşi norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere şi prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum şi art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unei fapte ilicite, (2) existenţa unui prejudiciu, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauza de faţă, astfel cum rezultă din motivele de fapt şi de drept ale cererii modificatoare, reclamanta nu a invocat fapta ilicită a FGA constând în nesoluţionarea în termen a cererii de plată, ci a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani pretinse cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât şi în recurs, argumentul dedus din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susţinând că dreptul reclamantei la plata creanţei de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, astfel că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Totodată, a mai susţinut recurentul-pârât că în speţă nu este dovedită vinovăţia sa în respingerea cererii de plată, date fiind dificultăţile de interăretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, în temeiul cărora a fost emisă decizia amintită.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/16.03.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Aşadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanţa de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este justă observaţia recurentului-pârât FGA în sensul că existenţa creanţei de asigurare, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, astfel că dreptul pretins de A. în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la încasarea despăgubirii. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanţe de asigurări, printre care suma de 2521 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din ordinul de plată aflat la dosar. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Această împrejurare este greşit considerată nerelevantă de către recurentul-pârât, care a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabileşte dreptul reclamantei la plata unei despăgubiri.

Emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei aplicări eronate de către FGA a Legii nr. 213/2015 în procedura administrativă, care a condus la greşita respingere a cererii de plată. Această interpretare a Fondului asupra prevederilor Legii nr. 213/2015 a fost infirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiectul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 2521lei, care a fost reparat prin achitarea benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosinţa sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluţionarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părţii pârâte se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanţă de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Recurenta-reclamantă a primit suma de 2521 RON, ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plăţii dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată şi în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Faţă de toate aspectele invocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de atragere a răspunderii patrimoniale a autorităţii pârâte prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte criticile FGA referitoare la greşita aplicare în speţă a prevederilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte le găseşte a fi, de asemenea, nefondate.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că prevederile acestui act normativ nu sunt incidente doar în cazul raporturilor contractuale, ci şi în orice alte situaţii în care raporturile juridice dintre părţi presupun existenţa unei obligaţii de plată neîndeplinite la scadenţă. Dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, situaţie regăsită în speţa de faţă, în care pârâtul nu achitat despăgubirea la data de 03.05.2018, emiţând un act administrativ nelegal de respingere a cererii de plată. Se mai reţine că acestor dispoziţii legale speciale li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.. Mai exact, prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ dispun că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumei achitate cu titlu de creanţă de asigurare.

Trebuie menţionat şi că recurentul-pârât a susţinut eronat în cuprinsul cererii de recurs că prima instanţă a aplicat eronat prevederile O.G. nr. 13/2011, prin raportare la dobânda datorată în raporturile derulate între profesionişti. În realitate, deşi nu a precizat în cuprinsul dispozitivului sentinţei recurate, instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 2 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la rata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Nefondată este şi critica referitoare la omisiunea de către instanţa de fond a prevederilor art. 80 din Legea nr. 85/2014. Acest text de lege, aplicabil în procedura insolvenţei, nu este incident în acţiunea în despăgubiri de faţă, raportat la motivele de fapt ale cererii şi la temeiul de drept pe care se sprijină aceasta. Despăgubirile solicitate de reclamantă în cauză, cuantificate sub forma dobânzii legale, nu sunt cerute în raport de fapta asigurătorului în faliment, ci sunt pretinse pentru fapta ilicită proprie a Fondului de Garantare al Asiguraţilor, constând în emiterea unui act administrativ nelegal.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, constatând că niciuna dintre criticile formulate cu privire la excepţiile invocate sau la fondul cauzei nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinţei atacate.

II.2.2. Recursul declarat de reclamanta A. SA

Reclamanta a formulat critici sub trei aspecte şi anume:

- data de la care trebuia stabilită obligaţia de plată a accesoriilor, care, în opinia recurentei-reclamante, trebuia să fie data exiprării termenului de 30 de zile stabilit pentru soluţionarea cererii de plată;

- greşita respingere a cererii de acordare a penalităţilor de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011 şi Normei ASF nr. 23/2014;

- greşita stabilire a cuantumului dobânzii legale în raport de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în speţă fiind incident alin. (2) al aceluiaşi text de lege.

Cu privire la primul rând de critici, Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi aplicabil mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea unei duble condiţii şi anume hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ nelegal reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/2018 şi recunoaşterea dreptului reclamantei la încasarea creanţei principale (despăgubirea solicitată conform cererii de plată). Or, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, aceste condiţii nu sunt îndeplinite în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018.

Prejudiciul pretins în cauza de faţă este cel generat de întârzierea în soluţionarea cererii de plată, întârziere care s-a produs prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin Decizia nr. 14452/03.05.2018. Acest prejudiciu a fost cuantificat de reclamantă sub forma dobânzilor. În raport de considerentele care au stat la baza anulării deciziei FGA, prejudiciul anterior menţionat poate fi reţinut numai pe perioada dintre data emiterii Deciziei nr. 14452/2018 prin care cererea de plată ar fi trebuit să primească o soluţie favorabilă (03.05.2018) şi data la care aceasta a fost soluţionată favorabil (29.10.2021). Pentru perioada anterioară nu există prejudiciul pretins, care să fi fost generat de greşita aplicare a Legii nr. 213/2015 de către FGA.

Prin formularea cererii modificatoare a acţiunii introductive, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. O astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor manifestată între data expirării unui termen de 30 de zile de la data cererii de plată (16.04.2016) şi data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

Cât priveşte despăgubirile la care reclamanta susţine că are dreptul în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile prin care se susţine că aceste despăgubiri pot fi acordate sub forma penalităţilor de întârziere stipulate în contractele de asigurare, în condiţiile prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv ale Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. După cum s-a arătat şi mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală şi, în situaţia particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

În ceea ce priveşte dobânda legală calculată la debitul principal, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Recurenta-reclamantă a susţinut că dobânda care i s-ar cuveni ar trebui stabilită la nivelul reglementat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că ne aflăm în ipoteza unor raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi nefondat. Deşi reclamanta este un profesionist, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are această calitate, reprezentând o instituţie publică, un mecanism de garantare, al cărui scop este suportarea plăţii creanţelor de asigurare ca urmare a falimentului asigurătorului. Împrejurarea că asigurătorul obligat contractual la plata creanţei a fost un profesionist nu conduce la calificarea raporturilor dintre Fond şi reclamantă ca fiind raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, FGA nefiind un succesor în drepturile şi obligaţiile contractuale ale acestui asigurător.

Prin urmare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 şi constatând că acesta a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceste prejudiciu corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta fiind ipoteza legală incidentă în speţă (răspundere administrativ patrimonială extracontractuală).

Concluzionând, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante a fost corect stabilită de instanţa de fond la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în niciunul dintre recursurile declarate în cauză, iar recursul declarat de pârât nu este fondat nici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantă şi de pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1484 din 5 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.