Discrimination liability upheld: employer vicariously liable for staff barring customer with isolating son

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea hotărârii nr. 613/25.08.2021 pronunţată de CNCD în dosarul nr. x/2020, prin care s-a constatat că faptele sesizate prin petiţia nr. 2581/05.05.2020 intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, şi a dispus aplicarea sancţiunii cu avertisment pentru B., respectiv pentru A., pentru faptele prevăzute la art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 296 din 8 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. şi C..

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, după ce a prezentat situaţia de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că raţionamentul primei instanţe este unul greşit cât timp chiar numita B. a menţionat în răspunsul la întâmpinare faptul că a purtat discuţia cu numita C., în temeiul raporturile de rudenie existente şi nu în calitate de salariat al A.. Prin urmare, cât timp aceasta a acţionat conform propriilor sale resorturi, recurenta-reclamantă nu poate fi solidară cu modul în care un anumit salariat înţelege şi iniţiază o discuţie cu un terţ, cu atât mai mult cu cât nu s-a stabilit la nivel de angajator faptul că în situaţia dată ar trebui impuse limite în ceea ce priveşte accesarea spaţiilor magazinului, în afara prevederilor legale existente la acel moment. Ba mai mult, instanţa de fond a extins aplicabilitatea prevederilor legale şi a stabilit că orice acţiunea a unui salariat, indiferent de motivaţia şi resorturile acestuia, conduce la o răspundere a recurentei-reclamante indiferent de situaţia de fapt prezentată de părţi, practic, comitentul ajunge să răspunde pentru "orice", indiferent de situaţie, ori, această concluzie că este contrară exigenţelor legale.

Instanţa de fond a reţinut că "pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, nu este necesar ca prepusul să fi acţionat la ordinul direct al superiorului, fiind suficient ca fapta să fie săvârşită în legătura cu atribuţiile încredinţate, potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătura cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate." Or, din toată argumentaţia instanţei de fond şi a CNCD nu rezultă care sunt atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate ce au legătură cu situaţia de fapt, deşi numita B. a menţionat că nu a acţionat în legătura cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate, instanţa de fond a considerat că nu este cazul să analizeze documente care susţin această teză, fiind suficient un articol din C. civ. care ar susţine, de principiu teză instanţei.

A mai arătat recurenta-reclamantă că din perspectiva răspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate terţilor prin fapte ilicite delictuale ale prepusului sunt necesare două condiţii speciale care se suprapun pe condiţiile de drept comun, respectiv: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie sâvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent.

Conform art. 1371 alin. (2) C. civ., comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra prepusului, iar prepusul este persoana care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia şi asupra căreia comitentul exercită direcţia, supravegherea şi controlul. Astfel, comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în îndeplinirea atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiilor încredinţate. Între comitent şi prepus există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate, iar, din perspectiva prepusului, sunt de subordonare, prepuşii se află sub autoritatea comitenţilor, fiind subordonaţi acestora, cei dintâi având puterea de direcţie, supraveghere şi control asupra lor. Pe cale de consecinţă, comitentul va răspunde, în primul rând când prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu respectarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul.

De asemenea, art. 1373 alin. (3) dispune că această condiţie nu este îndeplinită şi, pe cale de consecinţă, comitentul nu va răspunde în ipoteza în care "dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate." Textul citat introduce un criteriu de diferenţiere între situaţiile în care comitentul va trebuie sau nu va trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepuşii săi care au acţionat prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei încredinţate, prin deviere de la acestea sau exercitarea lor, astfel, victima va beneficia de angajarea răspunderii comitentului în cazul în care aceasta nu va putea dovedi că ea a avut sau date fiind împrejurările, putea să aibă cunoştinţă că prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă, "fără nicio legătura cu atribuţiile şi scopul funcţiilor încredinţate". Altfel spus, este necesar ca victima să fie de bună-credinţă la momentul săvârşirii faptei, adică să fi avut convingerea fermă şi deplină că repusul a acţionat potrivit instrucţiunilor şi dispoziţiilor comitentului, sub îndrumarea, direcţia, supravegherea şi controlul său, în limitele atribuţiilor funcţiei încredinţate şi pentru realizarea interesului comitentului sau al celui desemnat de către aceasta.

Art. 14 alin. (2) C. civ., stabileşte că buna-credinţă se prezumă de lege în beneficiul tuturor persoanelor fizice şi juridice până la proba contrară, ori, numita B. a menţionat în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei că "n-am acţionat sub îndrumarea, direcţia, supravegherea şi controlul A., ci, în interes propriu având temerea creată de o potenţială infecţie cu COVID-19 şi având în vedere resorturile emoţionale ce izvorăsc din relaţia de rudenie dintre noi."

Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine faptul că victima a fost de bună-credinţă cât timp aceasta a purtat o discuţie cu o rudă a acesteia, motiv pentru care victima nu poate susţine că avea convingere fermă şi deplina că numita B. a acţionat în baza intrucţiunilor şi dispoziţiilor recurentei-reclamante, sub îndrumarea, direcţia, supravegherea şi control acesteia, şi în limitele atribuţiilor funcţiei încredinţate şi pentru realizarea interesului comitentului sau al aceluia desemnat de către aceasta, cât timp discuţia dintre cele două era o discuţie privată.

De asemenea, este greu de înţeles că recurenta-reclamantă în temeiul raportului de prepuşenie cunoştea faptul că numita C. are o persoană ce face parte din familie ce ar putea fi infectată cu COVID-19 şi recurenta-reclamantă a mandat-o pe numita B. să acţioneze conform situaţiei de fapt, motiv pentru care rezultă că în baza raporturilor de rudenie numita B. a aflat de acest caz şi în baza aceste relaţii a discutat cu numita C. şi nu în calitatea de prepus şi în exercitarea atribuţiilor funcţiei.

În continuare, recurenta-reclamantă a enumerat obligaţiile care îi revin numitei B. conform contractului individual de muncă, angajată în funcţia de şef de magazin, precum şi responsabilităţile ce îi revin acesteia în raport cu alte persoane rezultate din fişa postului. În raport cu aceste aspecte, în opinia sa, rezultă indubitabil faptul că numita B. nu a acţionat în raport cu fapta sancţionabilă în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate cât timp acesta nu are printre obligaţii, acţiuni care să conducă la selectarea clienţilor ce se pot afla în punctul de lucru, motiv pentru care recurenta-reclamantă nu se poate face vinovată de faptele reţinute, cât timp nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1373 alin. (1) C. civ., fapt ce nu a fost analizat de către instanţa de fond.

Din analiza textelor legale, se poate observa că recurenta-reclamantă nu se face vinovată de fapta reţinut şi nu are calitatea de comitent, aşa cum a reţinut instanţa de fond în hotărârea pronunţată, fiind aplicate în mod greşit prevederile legale în vigoare cu privire la situaţia de fapt şi capătul de cerere dedus judecăţii.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată cu consecinţa anulării hotărârii CNCD de soluţionare a petiţiei şi a sancţiunilor dispuse.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, C. şi B. nu au formulat întâmpinări.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că petenta C. a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la faptul că reprezentanţii părţii reclamante (A. SRL) i-au solicitat să părăsească incinta comercială a magazinului pe motiv că fiul acesteia se află în autoizolare la domiciliu, fiind contact Covid-19 şi suspect de infectare cu coronavirus SARS-Cov2.

Prin Hotărârea nr. 613/25.08.2021, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit că aspectele sesizate intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, fiind sancţionate cu avertisment ambele persoane în privinţa cărora s-a formulat sesizarea, respectiv B., angajată a A. S.R.L, şi societatea menţionată, pentru faptele prevăzute la art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000.

Prima instanţă, investită cu acţiunea în anulare a hotărârii CNCD, în raport de actele şi dispoziţiile legale incidente, a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, reţinând că este legală constatarea existenţei faptei de discriminare prevăzute la art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000.

Soluţia primei instanţe este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, care apreciază că judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă.

Preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă nu aduce nicio critică care să privească considerentele instanţei de fond prin care s-a validat raţionamentul CNCD-ului în sensul că sunt întrunite elementele constitutive obligatorii ale faptei de discriminare pentru care a fost sancţionată reclamanta.

În concret, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând referire la art. 1373 alin. (1)-(3) din C. civ. care reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. Întreaga argumentaţie a acesteia se concentrază în jurul ideii că intimata-pârâtă B. a purtat discuţiile cu intimata-pârâtă C. în temeiul raporturilor de rudenie existente între cele două persoane, într-un cadru privat, şi nu în calitate de salariat al recurentei-reclamante. Totodată, a arătat faptul că A. nu are calitatea de comitent şi nu se face vinovată de fapta de discriminare reţinută prin hotărârea CNCD deoarece intimata-pârâtă B. nu a acţionat în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate în sensul în care aceasta nu are printre responsabilităţi stabilirea unor criterii ce permit sau nu clienţilor să intre în punctul de lucru.

Prin urmare, Înalta Curte se va limita doar la analiza legalităţii hotărârii primei instanţei privind aplicarea normelor de drept material prevăzute de art. 1373 alin. (1)-(3) din C. civ. care reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.

Potrivit art. 1373 alin. (1)-(3) din C. civ.:

"(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate."

În speţă, în raport cu situaţia de fapt supusă analizei, Înalta Curte nu poate reţine criticile recurentei-reclamante prin care suţine că A. nu are calitatea de comitent şi nu se face vinovată de fapta de discriminare reţinută prin hotărârea CNCD.

Intimata-pârâtă C. (cea care a sesizat CNCD-ul) s-a deplasat de câteva ori la magazinul A. din localitate pentru cumpărături de primă necesitate, fiind îndrumată de către angajaţii magazinului, printre care şi intimata-pârâtă B., să nu îşi mai facă cumpărăturile în acest magazin pe perioada cât fiul acesteia se află în izolare.

Or, în atare situaţie nu se poate reţine că intimata-pârâtă B. a purtat discuţiile cu intimata-pârâtă C. în temeiul raporturilor de rudenie existente între cele două persoane şi nu în calitate de salariat al recurentei-reclamante, câtă vreme tratamentul la care a fost supusă C. de către angajaţii magazinului a dus la afectarea exercitării normale a dreptului de acces la serviciile oferite de magazin vizând îngrădirea accesului la cumpărături în condiţii de egalitate.

Totodată, sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, potrivit cărora:

"Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale".

Din interpretarea prevederilor legale menţionate rezultă că şi comportamentul pasiv care generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională.

În raport cu situaţia de fapt supusă analizei, se reţine că recurentei-reclamante îi incumbă, atât obligaţia de a nu săvârşi o acţiune comisivă discriminatorie, cât şi obligaţia de a nu avea un comportament pasiv atunci când este necesară emiterea unei dispoziţii prin care să fie înlăturată discriminarea.

În speţă însă, deşi intimata-pârâtă C. s-a deplasat de mai multe ori la magazin (în plângerea adresată CNCD-ului făcând referire expresă la datele de 03.04.2020 şi 05.04.2020), recurenta-reclamantă A., în calitate de angajator, a avut o atitudine pasivă faţă de modul în care proprii angajaţi au tratat-o pe intimata-pârâtă C..

În mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile art. 1373 alin. (1) din C. civ. definesc noţiunea de comitent prin prisma unui raport de subordonare, în virtutea căruia comitentul direcţionează, controlează şi supraveghează activitatea prepusului, precum şi faptul că pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu este necesar ca prepusul să fi acţionat la ordinul direct al superiorului.

Prin urmare, faptul că intimata-pârâtă B., angajată în funcţia de şef de magazin nu are printre atribuţiile/responsabilităţile expres prevăzute prin contractul de muncă sau fişa de post şi pe aceea de a stabili unele criterii ce permit sau nu clienţilor să intre în punctul de lucru, nu este de natură să înlăture răspunderea recurente-reclamante care a adoptat un comportament pasiv.

Textul de lege la care face referire recurenta-reclamantă prevede obligaţia comitentului să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, nefiind condiţionată de un existenţa unor dispoziţii directe ale comitentului.

Este cert că discuţiile purtate dintre angajata/angajaţii societăţii şi intimata-pârâtă C. nu pot fi considerate ca fiind discuţii private având în vedere circumstanţele speţei: locul unde s-au purtat, modul în care s-au purtat şi mai ales efectul urmărit, respectiv acela ca persoana să încerce să nu îşi mai facă cumpărăturile în magazin.

Or, fapta săvârşită de angajata/angajaţii recurentei-reclamante are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, astfel că în raport de toate aceste considerente, în mod corect prima instanţă a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 613/25.08.2021.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 296 din 8 iunie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.