Insurance indemnity claim: nullity of cassation appeal for failure to articulate concrete legal critiques within statutory grounds

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ.:

"Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 24739/27.10.2020, prin care a solicitat instanţei de judecată să dispună:

1. Cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

2. Pe fond, anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 7.699,40 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său;

3. Obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 237 din 15 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins cererea pârâtei de achiesare la pretenţiile reclamantei având ca obiect anularea Deciziei nr. 24739/27.10.2020; a respins, ca neîntemeiat acest capăt de cerere;

- a admis excepţia rămânerii fără obiect a capătului de cerere având ca obiect pretenţii şi a respins acest capăt de cerere ca fiind rămas fără obiect;

- a admis în parte cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 de RON cu acest titlu reprezentând taxa de timbru.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt privind producerea accidentului şi avarierea autoturismului, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv de casare care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teză I din acelaşi act normativ.

În acest sens, a susţinut că prima instanţă nu a analizat motivul de nelegalitate al deciziei atacate prezentat în pct. 11.2. din contestaţie prin care A. a arătat (ca un motiv subsidiar de nelegalitate) că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie şi că potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. 2009 acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020. Prima instanţa a ignorat complet acest motiv de nelegalitate al deciziei atacate.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că în mod greşit prima instanţă a interpretat termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 ca fiind unul de decădere şi nu de recomandare. Nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancţiune, nicio consecinţă care să conducă la pierderea dreptului de despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activităţii FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie. În cazul în care legea sau convenţia părţilor nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripţie. Aşadar, cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să îşi recupereze creanţa, dreptul material la acţiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

În ceea ce priveşte prezenta speţă, a arătat că falimentul B. a intervenit după falimentul societăţii C. S.A., procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăţi.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plăţile au fost brusc sistate sub pretextul depăşirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat şi alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta şi pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăţi de asigurare, cu consecinţa unei practici neunitare (au existat instanţe care au apreciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reţinută de FGA, în timp ce au existat şi instanţe care au considerat greşită această interpretare).

În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât şi faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depăşeau suma de 450.000 RON (suma care depăşea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanţa pe care o dobândise prin subrogaţie de la asiguratul său. Ulterior, observând că pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanţa dobândită de la asiguratul său. Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat interpretarea dată de FGA dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

În concluzie, a solicitat instanţei să constate că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în M. Of. al României a Deciziei nr. 29/2020). Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curţii de Apel Bucureşti de unele completuri de judecată), a solicitat să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligaţia de a o analiza pe fond.

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În speţă, deşi se invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat nu conţine critici concrete care să poată fi încadrate în aceste motive de nelegalitate, nefiind combătut practic niciunul dintre considerentele instanţei de fond.

Astfel, cu privire la cererea de anulare a Deciziei nr. 24739/27.10.2020 emisă de FGA, prima instanţă a arătat că motivele de nelegalitate invocate în acţiune nu au legătură cu motivele care au stat la baza emiterii deciziei atacate, deoarece intimatul-pârât FGA a respins cererea de plată pe motiv că recurenta-reclamanta a primit despăgubirea respectivă de la lichidatorul societăţii asigurate, nemaifiind îndreptăţită la o nouă dezdăunare, iar recurenta-reclamantă nu a combătut faptul plăţii în condiţiile specificate în decizia atacată.

Totodată, prima instanţă a prezentat raţionamentul pentru care a respins capătul de cerere având ca obiect pretenţii ca fiind rămas fără obiect, având în vedere că pretenţia reclamantei a fost executată pe parcursul soluţionării cauzei, debitul fiind achitat conform înscrisurilor de la dosar.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu s-au criticat aceste considerente, recurenta-reclamantă limitându-se la reproducerea aspectelor prealabile referitoare la producerea accidentului de circulaţie, precum şi a motivelor prezentate în susţinerea temeiniciei pe fond a cererii de plată care, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, nu prezintă nicio legătură cu motivele care au stat la baza emiterii deciziei contestate.

În plus, deşi a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici de nelegalitate total străine de raţionamentul instanţei de fond, supunând analizei instanţei de recurs noi motive de nelegalitate, neinvocate în faţa instanţei de fond, şi care vizează o eventuală interpretate a naturii juridice a termenului de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în sensul dacă acesta este unul de recomandare sau unul de decădere.

Or, toate aceste aspecte pe care recurenta-reclamantă nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o reprezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, nu permit instanţei de recurs să le încadreze într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru a exercita controlul de legalitate al hotărârii atacate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi va constata nul recursul formulat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 237 din 15 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.