Recusal ground for judicial bias based on prior ruling on identical legal issue in different case

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

În şedinţa publică din data de 12.10.2023, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar o cerere de recuzare a magistraţilor ce intră în compunerea completului de judecată investit cu soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 66/27.01.2023 a Tribunalului Constanţa, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, motivat de faptul că aceştia "şi-au exprimat anterior părerea" asupra problemei de drept supuse analizei în prezenta cauză, apreciind că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea acestora.

Cererea de recuzare a fost motivată în drept pe prevederile art. 47 coroborat cu art. 42 alin. (1) punctul 1 şi punctul 13 C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 17 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022, s-a respins cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva membrilor completului de judecată - C1R (judecător B., judecător C., judecător D.), ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 17 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării de către o instanţă imparţială a recursului.

În motivarea recursului arată că prin cererea de recuzare a susţinut că judecătorii şi-au exprimat anterior părerea asupra problemei de drept din speţă, existând elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea acestora.

Consideră că cererea de recuzare a fost soluţionată în mod greşit, instanţa reţinând că nu este vorba de un caz de incompatibilitate, deşi completul de recurs desemnat a judeca recursul este acelaşi cu cel care a soluţionat recursul declarat de numiţii Intreprindere Individuală E. şi E. în dosarul nr. x/2022.

Susţine că atât în dosarul de faţă, cât şi în dosarul nr. x/2022, s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept, iar pe de altă parte, au fost analizate aceleaşi înscrisuri depuse de reclamanţii din ambele cauze, respectiv documentaţia care a stat la baza obţinerii subvenţiei APIA, printre care se includeau Statutul F., cererile de adeziune formulate de reclamanţi la nivelul anului 2018, convenţiile perfectate cu F. în cursul anului 2018, ce au stat la baza transmiterii către fermieri a dreptului de folosinţă asupra păşunii deţinute de Asociaţie. Astfel, a fost determinată valoarea juridică a cererilor de aderare la F. prin raportare la statutul acestei asociaţii, momentul la care persoanele care au formulat şi depus cereri de adeziune au dobândit calitatea de membri şi, în raport de aceste elemente, dacă semnatarii cererilor de adeziune din anul 2018 (printre care se număra şi recurenta-reclamantă) au dobândit, la acel moment, calitatea de membru în cadrul Asociaţiei şi dacă erau îndreptăţiţi a pretinde şi obţine fondurile puse la dispoziţie de APIA pentru terenurile utilizate ca păşune.

Precizează că, din această perspectivă, în ambele cauze instanţele au fost învestite cu contestaţii formulate împotriva deciziilor de soluţionare a contestaţiilor emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, prin care s-a solicitat anularea proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare emise de APIA şi a deciziilor de plată, contestaţii grefate pe aceea că nu se poate reţine în sarcina fermierilor o atitudine necorespunzătoare, în contextul în care la momentul depunerii cererilor de plată, îndeplineau condiţiile pentru a solicita şi a obţine fondurile puse la dispoziţie de către APIA, de vreme ce aceştia deţineau calitatea de membri în cadrul F. încă de la momentul la care a fost formulată cererea de adeziune.

Mai arată că din analiza hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2022, respectiv a deciziei nr. 497/CA/08.06.2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rezultă că instanţa de recurs a analizat statutul F. şi, în special, prevederile articolului 19 din cuprinsul acestuia, respectiv acele dispoziţii legale care reglementau modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat, statuând că pentru acceptarea unor noi membri, este necesară adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor Asociaţiei crescătorilor de animale, nefiind suficientă, pentru această finalitate, depunerea cererii de adeziune.

Or, aceeaşi problemă de fapt şi de drept se pune şi în cauza pendinte, astfel că judecătorii completului C1 Recurs şi-au expus punctul de vedere asupra aceloraşi înscrisuri prezentate de părţi şi nu ar putea rămâne imparţiali, fiind tributari punctului de vedere pe care l-au expus anterior în dosarul nr. x/2022.

Consideră că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., în condiţiile în care în cauză subzistă elemente concrete care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor desemnaţi.

Susţine că modalitatea în care a fost soluţionată prezenta cauză atestă, fără putinţă de tăgadă, că temerea sa este justificată întrucât completul a pronunţat anterior, în dosarul nr. x/2022, o hotărâre nefavorabilă, deşi la nivelul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a conturat, în mai multe dosare, o practică judiciară contrară celei a completului C1 recurs.

Invocă practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea pronunţată în cauza Sacilor-Lormines contra Franţei din 6 noiembrie 2006, în care la paragraful 60 s-a reţinut, cu titlu de principiu, că imparţialitatea are două dimensiuni, una subiectivă şi una obiectivă. Sub un prim aspect, pentru respectarea principiului imparţialităţii este necesar ca judecătorul să nu fie subiectiv şi să nu aibă prejudecăţi personale. în ceea ce dimensiunea obiectivă a imparţialităţii, se reţine că judecătorul are obligaţia de a oferi suficiente garanţii care să excludă orice îndoială legitimă; în cadrul dimensiunii obiective trebuie analizat, dacă independent de conduita personală a judecătorului, există anumite împrejurări certe, obiective care sunt apte să îndreptăţească un justitiabil să suspecteze existenţa unei imparţialităţi în soluţionarea cauzei sale.

De asemenea, invocă: Hotărârea pronunţată în cauza Delcourt contra Belgiei din data de 7 ianuarie 1970, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat pentru prima dată asupra "teoriei aparenţelor"; Hotărârea pronunţată în cauza Borgers contra Belgiei, din 30 octombrie 1991, în care la paragraful 24, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat importanţa ce trebuie atribuită aparenţelor pentru creşterea încrederii justiţiabililor în echitatea justiţiei; Hotărârea pronunţată în cauza Procoia contra Luxemburgului din 28 septembrie 1995, în care s-a reţinut că simpla îndoială, oricât de puţin justificată ar putea fi ea, este suficientă pentru a altera imparţialitatea tribunalului.

Consideră că în soluţionarea recursului, nu am beneficiat de o judecată a cauzei de o instanţă imparţială, obiectivă, ci de o instanţă care, anterior, a analizat aceeaşi speţă şi aceleaşi înscrisuri.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură-Centrul Judeţean Constanţa a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Arată că recurenta nu a făcut dovada lipsei de imparţialitate a judecătorilor cu privire la care a formulat cererea de recuzare, iar faptul că magistraţii s-au pronunţat în alte cauze, cu alte părţi litigante, nu este de natură să răstoarne prezumţia de impaţialitate a judecătorilor, chiar dacă este vorba de aceeaşi problemă de drept.

4.2. Intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a încheierii recurate.

Susţine că în speţă, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut în mod corect că nu se identifică cazurile de incompatibilitate invocate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Deşi recurenta-reclamantă nu a invocat vreun temei de drept pentru cererea de recurs, Înalta Curte, în raport de motivele de fapt arătate, apreciază că în speţă, temeiul juridic este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, dat fiind faptul că normele de drept ce reglementează cazurile de incompatibilitate absolută şi/sau relativă a judecătorilor sunt edictate în vederea respectării garanţiilor procesuale ale unei bune administrări a justiţiei, fără legătură cu normele de drept substanţial, care reprezintă cauza juridică a fiecărei cereri ce justifică demersul judiciar.

Verificând încheierea atacată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, reţine instanţa de control judiciar că nu a fost încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii.

În opinia recurentei, a fost afectată imparţialitatea judecătorilor, în condiţiile în care completul faţă de care a fost formulată cererea de recuzare, a pronunţat decizia civilă nr. 497/8.06.2023 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a respins recursul recurenţilor-reclamanţi Intreprindere Individuală E. şi E., ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa în speţă a cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., respectiv situaţiile în care judecătorul este incompatibil de a judeca când acesta şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece, precum şi atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Se constată că în speţă, criticile aduse de către recurenta-reclamantă modului de soluţionare al cererii de recuzare au fost prezentate global pentru ambele cazuri de incompatibilitate, din structurarea motivelor de recurs reieşind că îndoielile cu privire la imparţialitatea judecătorilor vizaţi de cererea de recuzare rezultă din faptul că aceştia au pronunţat decizia civilă nr. 497/8.06.2023 a Curţii de Apel Constanţa, într-o cauză similară cu cea a recurentei-reclamante, aceasta presupunând că aceeaşi soluţie se prefigurează şi în cauza pendinte.

Analizând argumentul recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că dosarul invocat în susţinerea cererii de recuzare a avut alte părţi, respectiv reclamanţi şi o altă cauză, fiind vorba de acte administrative diferite, astfel că nu se poate reţine incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., care presupune cu necesitate ca judecătorul recuzat să-şi fi exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece, or, în speţă, recurenta-reclamantă invocă o soluţie pronunţată într-un alt dosar.

Cu alte cuvinte, ceea ce contestă recurenta-reclamantă este modalitatea de soluţionare a problemei de drept ridicate în cauză, aceasta încercând să evite o posibilă soluţie nefavorabilă, însă un asemenea argument nu poate fi circumscris cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. şi nu poate constitui temei pentru admiterea cererii de recuzare.

În ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., Înalta Curte costată că nici acesta nu poate fi reţinut, în lipsa unor alte elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Şi în această ipoteză, argumentele avute în vedere trebuie să se raporteze la cauza de faţă, şi nu la o soluţie pronunţată într-un alt litigiu, care s-a purtat între alte părţi şi în care au fost contestate alte acte administrative.

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unor elemente de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor, în accepţiunea art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, faptul că un magistrat a dat o anumită soluţie într-un dosar şi că există posibilitatea ca aceeaşi soluţie să fie dată şi în alte dosare, respectiv să dea aceeaşi dezlegare unei anumite probleme de drept, nu constituie un element care să determine admiterea unei cereri de strămutare, câtă vreme această ipoteză nu se regăseşte printre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nici invocarea de către recurenta-reclamantă a jurisprudenţei CEDO nu este în măsură să conducă la o altă soluţie, câtă vreme aspectele privind imparţialitatea judecătorilor se analizează punctul, în raport cu cauza în care se identifică eventuala situaţie de incompatibilitate, şi nu prin raportare la alte cauze soluţionate în mod similar.

De altfel, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă din jurisprudenţa CEDO vizează aspecte cu caracter general referitoare la imparţialitatea judecătorilor, iar pe de altă, nici la nivelul acestei instanţe europene nu se relevă, ca motiv pentru admiterea unei cereri de recuzare, situaţia în care un magistrat se pronunţă în acelaşi fel asupra unei probleme de drept similare din dosare diferite, aceasta putând constitui cel mult o problemă de jurisprudenţă unitară.

Totodată, nu se poate reţine nici argumentul recurentei-reclamante în sensul că instanţa ar fi chemată să analizeze aceleaşi înscrisuri, câtă vreme actele ce fac obiectul cererilor în anulare din cele două dosare sunt diferite.

În realitate, recurenta-reclamantă invocă modalitatea de interpretare a clauzelor Statutului F., ce nu poate constitui un element care să susţină cererea sa de recuzare, întrucât vizează una dintre problemele de drept ridicate în cauză şi nu elemente de fapt care să contureze o posibilă situaţie de incompatibilitate.

Înalta Curte reţine că în speţă, au fost respectate garanţiile de imparţialitate pe care Convenţia europeană urmăreşte să le protejeze, recurenta-reclamantă beneficiind de o instanţă constituită cu respectarea normelor de procedură civilă privind imparţialitatea judecătorilor desemnaţi în cauză, ce nu se află în nicio situaţie de incompatibilitate absolută sau relativă în soluţionarea cauzei cu care aceştia au fost legal învestiţi.

În consecinţă, în mod corect instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a reţinut că cererea recurentei este nefondată, argumentele invocate de către acesta neputând fi subsumate motivelor de recuzare prevăzute de dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., republicat.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 17 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 17 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.