Joint and several tax liability of company administrator: appeal dismissed and first-instance annulment confirmed for failure to prove bad faith

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022 contestatorul A., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară şi Insolvenţă, a solicitat anularea Deciziei nr. 14111167A/10.08.2021 de angajare a răspunderii solidare a persoanei fizice A., cu debitoarea insolvabilă S.C. B. S.R.L., precum şi a Deciziei nr. 938/31.03.2022 privind soluţionarea contestaţiei administrative împotriva Deciziei 14111167 A/10.08.2021, întrucât sunt nelegale şi netemeinice.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 142/2022 de la 31 octombrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară şi Insolvenţă.

A fost anulată Decizia nr. 14111167A/10.08.2021 de angajare a răspunderii solidare a persoanei fizice A., cu debitoarea insolvabilă S.C. B. S.R.L., precum şi Decizia nr. 938/31.03.2022 privind soluţionarea contestaţiei administrative împotriva Deciziei nr. x A/10.08.2021.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea hotărârii primei instanţe, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esenţă, în motivare, a arătat că prima instanţă a reţinut nelegal faptul ca reclamantului nu i se imputa, in concret, nicio fapta ilicita, statuându-se fara o motivare convingătoare faptul ca nu a acţionat cu rea-credinta in nedeclararea si neachitarea la scadenta a obligaţiilor fiscale.

În cazul de faţă, apreciază că este vorba de o formă de răspundere delictuală fiind necesară îndeplinirea condiţiilor relative la existenţa prejudiciului, săvârşirea unei fapte, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum şi vinovăţia făptuitorului.

În ce priveşte condiţia existenţei prejudiciului, acesta rezultă atât din starea de insolvabilitate în care se află debitoarea cat şi existenţa creanţelor împotriva debitoarei, şi anume cele menţionate în procesul-verbal nr. x/20.06.2018 de declarare a stării de insolvabilitate cu bunuri şi/sau venituri urmăribile, întocmit de D.G.R.F.P. Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul Insolvabilitate,Răspundere Solidară şi Insolvenţa, act pe care reclamantul A. nu a înţeles sa îl conteste odată cu promovarea prezentei acţiuni.

Pentru stabilirea persoanei fizice asupra căreia s-a aplicat măsura răspunderii solidare, organul fiscal a identificat, evaluat si a gestionat toate, documentele, relevante care au stat la baza demarării procedurii .

Astfel, urmare a verificărilor efectuate asupra stării de fapt, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, în calitate de creditor bugetar, a constatat ca reprezentantul legal nu a achitat obligaţiile fiscale datorate bugetului generat consolidat al statului, obligaţii stabilite în sarcina S.C. B. S.R.L.

Potrivit Fişei sintetice totale editată la data de 10.08.2021, S.C. B. S.R.L. figurează cu obligaţii fiscale datorate bugetului general consolidat, certe, lichide şi exigibile în suma totală de 6.096.097 RON, din care debite în suma de 3.867.663 RON şi accesorii în sumă de 2.228.434 RON.

Obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat de către S.C. B. S.R.L. provin din Decizia de impunere nr. x/28.02.2018 în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.02.2018, emise de către DGRFP Bucureşti - Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice -Activitatea de Inspecţie Fiscală, precum şi din deciziile de calcul accesorii aferente acestora.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond in considerentele hotărârii recurate, în cauza sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 si 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organele fiscale competente în executarea silită din cadrul Serviciului Insolvabilitate, Răspundere Solidară şi Insolvenţă - D.G.R.F.P. Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, fiind îndreptăţite să ceară oricărui codebitor realizarea integrală a obligaţiei faţă de bugetele administrate de M.F.P. prin A.N.A.F., au început procedura de angajare a răspunderii solidare conform Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala nr. 127/29.01.2014 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea 82/1991, organizarea şi ţinerea contabilităţii constituie o obligaţie profesională comercianţilor. Pentru stabilirea rezultatelor activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe baza înregistrărilor în registrele de contabilitate, să întocmească bilanţul contabil şi să-l depună la administraţia financiară. Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului.

De asemenea, Legea. 31/11990, prevede in cuprinsul art. 73 alin. (1) lit. c), că administratorii sunt răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere. Toate registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi completate, astfel încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate.

Astfel, din normele legale citate rezultă că obligaţia ţinerii contabilităţii revine administratorului societăţii, poate fi imputată reclamantului A., acesta fiind ţinută a respecta dispoziţiile legale prezentate mai sus.

Totodată, nedepunerea documentelor contabile prevăzută ca obligaţie legală de către art. 28 şi următoarele din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii duce şi la existenţei legături de cauzalitate dintre săvârşirea faptei şi producerea prejudiciului întrucât prin ţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea s-ar fi putut observa de către administratorul situaţia propriilor debitori şi s-ar fi putut efectua demersuri în vederea recuperării cel puţin a unei părţi din creanţe.

Din răspunsurile primite(detaliate atât în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/10.08.2021, cât şi în Decizia nr. 938/31.03.2022), instituţia recurentă a constat oportunitatea declanşării procedurii de angajare a răspunderii solidare în vederea realizării, în tot, a creanţelor fiscale în limita sumei de 6.096.097 RON, fiind aplicabile prevederile art. 25, alin. (2), lit. c) si art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu pct. 3.4., cap. III, din Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu casarea sentinţei civile recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta - pârâtă, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia instanţei de control judiciar asupra recursului

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat în cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 14111167A/10.08.2021, emisă de Ministerul Finanţelor-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti -Serviciul Insolvabilitate, răspundere solidară şi insolvenţă, s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat/administrator al societăţii debitoare B. S.R.L., pentru suma de 6.096.097 RON, din care debite în sumă de 3.867.663 RON şi accesorii în sumă de 2.228.434 RON, datorate bugetului consolidat de către S.C. B. S.R.L..

În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reţinut că obligaţiile restante ale debitorului în sumă de 6.096.097 RON provin din Decizia de impunere nr. x/28.02.2018 şi din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.02.2018, emise de către DGRFP Bucureşti - Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice-Activitatea de Inspecţie Fiscală, precum şi din deciziile de calcul accesorii aferente acestora.

Sub aspectul condiţiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor societăţii, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

Relevanţă în cauză prezintă şi art. 66 alin. (1) din Legea 85/2014 care prevede că, Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei, precum şi art. 265 alin. (1) Codul de procedură fiscală din 2015 care prevede că "este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile,,.

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului societăţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- identificarea în concret a acţiunilor sau inacţiunilor care au determinat neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

- dovedirea că prin aceste fapte s-a înrăutăţit situaţia financiară a societăţii B. S.R.L., ce a determinat ulterior starea de insolvabilitate;

- dovedirea împrejurării, esenţiale, că aceste fapte au fost săvârşite cu rea-credinţă precum şi dovedirea legăturii de cauzalitate dintre fapte şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal determinate de nedeschiderea procedurii insolvenţei.

Or, în cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acţiunile sau inacţiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, B. S.R.L., a obligaţiilor de declarare şi/sau neachitare la scadenţă a sarcinilor fiscale.

Nedeclanşarea procedurii prevăzute de art. 66 alin. (1) din Legea 85/2014 şi simpla deţinere a calităţii de asociat şi/sau administrator nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaţilor, în raport de temeiul de drept invocat, fiind obligatoriu de îndeplinit şi alte condiţii, respectiv reaua-credinţă şi legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

În cazul de faţă, însă, astfel cum judicios a reţinut şi judecătorul fondului, decizia de antrenare a răspunderii solidare reliefează cuantumul obligaţiilor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., calitatea reclamantului de administrator al societăţii debitoare, nedeschiderea procedurii insolvenţei de către administrator, iar în privinţa vinovăţiei sub forma relei-credinţe a reclamantului nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

În condiţiile în care pentru instituirea răspunderii solidare a administratorului/asociatului este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea 207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, Înalta Curte constată că aceste elemente nu pot fi reţinute în persoana reclamantului, căruia nu i se impută nicio faptă ilicită, statuându-se doar, fără nicio motivare efectivă, că a acţionat cu rea-credinţă în neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

Or, reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale, care să determine micşorarea patrimoniului societăţii în aşa fel încât să nu se mai poată realiza o redresare financiară a acesteia în condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2016.

Se constată, aşadar, că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul creării stării de insolvabilitate a debitorului. Cu toate acestea, recurenta - pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise şi certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului pentru societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Înalta Curte are în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 "(4)Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul", prin urmare, organului fiscal îi revine obligaţia de a dovedi săvârşirea faptelor cu rea-credinţă.

În dovedirea relei-credinţe, aspectele de fapt au o importanţă capitală, or, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situaţia de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre nişte obligaţii fiscale cuprinse în cadrul unei decizii de impunere emisă pentru societatea B. S.R.L., iar faptul că acestea nu au fost achitate din lipsa de fonduri în termenul legal a determinat organul fiscal să angajeze răspunderea solidară a reclamantului ca asociat şi administrator al societăţii.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că în ceea ce priveşte fapta ilicita şi reaua-credinţă, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată în concordanţă cu dispoziţiile legale.

Reţine, totodată, Înalta Curte că nemotivarea actului administrativ este sancţionată cu nulitatea absolută, nulitate ce nu poate fi acoperită prin motivarea parţială ulterioară efectuată de recurenta-pârâtă prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative şi prin întâmpinarea formulată în cauză.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, aşa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societăţii debitoare şi calitatea de administrator a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente şi, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 impune condiţiile anterior menţionate, cu precădere condiţia relei-credinţe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credinţă, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligaţia de a dovedi reaua-credinţă.

Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor instituite prin art. 25 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele pertinente şi concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, folosind doar prezumţii.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelora pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.

Or, în cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Nici argumentul suplimentar adus de recurentă respectiv că reaua-credinţă a reclamantului este dovedită prin dezinteresul acestuia în calitate de administrator manifestat în sensul neîndeplinirii obligaţiei de deschidere a procedurii de insolvenţă şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, argument care nu poate fi considerat valid, în condiţiile în care nu s-a dovedit reaua-credinţă a administratorului A., această "politică managerială deficitară" nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Existenţa unei situaţii de nedeclarare şi/sau neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu presupune reaua-credinţă a recurentului-reclamant.

Înalta Curte reţine că prin raţionamentul organului fiscal se tinde să se statueze că nedeschiderea procedurii insolvenţei(pentru a redresa/falimenta activitatea societăţii) este necesară şi suficientă pentru dovedirea relei-credinţe şi că este de natură să conducă la atragerea răspunderii personale a reclamantului, raţionament care este însă contrar voinţei legiuitorului care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, ale răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Nici susţinerile recurentei pârâte privind nerespectarea de către intimatul reclamant a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi primite, în condiţiile în care aceste dispoziţii legale instituie o răspundere a administratorului faţă de societatea comercială, iar nu faţă de creditorii societăţii, având natură juridică diferită, respectiv răspundere civilă contractuală, în timp ce răspunderea instituită de dispoziţiile art. 25 Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru faptele expres şi limitativ prevăzute de această normă juridică.

Totodată, Înalta Curte constată că prin invocarea dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 organul fiscal adaugă la dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, aspect ce nu poate fi primit, atâta vreme cât pentru angajarea răspunderii solidare instituite de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 207/2015 organul fiscal trebuie să se limiteze strict la condiţiile impuse de acest text normativ neputând face trimitere la alte texte normative din alte acte normative.

În continuare, cu privire la critica din recurs prin care s-a susţinut că a fost încălcat art. 28 din Legea nr. 82/1991, Înalta Curte reţine că textul de lege menţionat stabileşte obligaţia de întocmire a situaţiei contabile în sarcina societăţii comerciale iar nu a administratorului acesteia, însă, date fiind atribuţiile pe care administratorul societăţii le are în exercitarea mandatului, este adevărat că acesta trebuie să se îngrijească de întocmirea situaţiilor contabile ale persoanei juridice. Cu toate acestea, este incorectă concluzia la care organul fiscal ajunge respectiv că încălcarea unei prevederi din legea contabilităţii de către societate justifică legătura de cauzalitate dintre fapta administratorului statutar şi prejudiciul stabilit de organele fiscale.

Dimpotrivă, sancţiunea pentru o societate comercială care nu ţine evidenţe contabile conforme, dacă se demonstrează acest aspect(ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, acestea fiind doar susţineri ale organului fiscal) nu este atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, Legea nr. 82/1991 prevăzând la art. 41 şi respectiv la art. 42 contravenţiile şi sancţiunea ce intervine pentru săvârşirea lor(amenda).

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată ca urmare a analizei complete a materialului probator administrat în cauză şi prin interpretarea şi aplicarea judicioasă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei nr. 142/2022 din 31 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.