Cassation for lack of reasoning due to failure to analyze all evidentiary bases for administrative license revocation in public security licensing dispute

Şedinţa publică din data de 17 mai 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Maramureş sub nr. x/2019, modificată în data de 18.02.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE prin DIRECŢIA ORDINE PUBLICĂ, INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ şi B., a solicitat că prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei nr. x/24.10.2018 emisă de directorul Direcţiei de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Politiei Române, suspendarea executării dispoziţiei nr. x/24.10.2018 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, anularea actului de respingere a plângerii prealabile nr. x/S3/VG/07.12.2018 privind respingerea plângerii prealabile privind dispoziţia nr. x/24.10.2018, anularea raportului cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare, anularea referatului cu propunerea de anulare a licenţei, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, de daune materiale în cuantum de 162.420 RON ulterior, la data de 21.09.2022 câtimea fiind precizată la suma de 407.028 RON, cu dobânda legală penalizatoare de la data depunerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin modificarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a renunţat la cererea sa iniţială de obligare a pârâţilor şi la plata daunelor morale .

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 67 de la data de 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.. A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, respectiv a inadmisibilităţii atacării actelor preparatorii şi a inadmisibilităţii suplimentării cererii de chemare în judecată şi excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE prin DIRECŢIA DE ORDINE PUBLICĂ şi INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ prin SERVICIUL DE ORDINE PUBLICĂ şi B., fiind anulată dispoziţia directorului Direcţiei de ordine publică nr. x/24.10.2018, raportul şi referatul cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare nr. 2710/P/17.11.2015 deţinute de reclamantă.

Au fost obligaţi pârâţii, în proporţie de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 290.112 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 şi până la data plăţii. Totodată, a obligat pârâţii, în proporţie de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 4.610 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii B., Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş, toate cele trei cereri fiind întemeiate pe motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

1.3.1. Recursul formulat de pârâtul B.

În esenţă, în motivare, recurentul-pârât a arătat că premisa de la care porneşte instanţa de fond în respingerea excepţiei este aceea că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 554/2004, funcţionarul care a contribuit la emiterea actului administrativ vătămător, poate fi introdus în cauză dacă se solicită repararea prejudiciului de către persoana vătămată. Aşadar, funcţionarul care a contribuit la emiterea actului administrativ justifică calitate procesuală pasivă doar în acele situaţii în care se solicită repararea prejudiciului, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Cum finalitatea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală este aceea a reparării prejudiciului, în acele ipoteze în care nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a precizat că, în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii anterior amintite, acesta nu are calitate procesuală pasivă. Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală rezultă dm identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, funcţionarul nu este subiect al raportului juridic litigios, de vreme ce nu poate fi obligat să răspundă pentru prejudiciile pretinse de către intimata - reclamantă.

Ulterior, a susţinut că nu există raportul de cauzalitate între presupusa faptă ilicită şi prejudiciul pretins, nefiind relevat nici măcar un prejudiciu indirect.

Instanţa de fond a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 60 din Legii 333/2003, dispoziţia de anulare a licenţei putea fi emisă abia după data rămânerii definitive a procesului-verbal de contravenţie sau a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins plângerea împotriva procesului-verbal de contravenţie. Ca atare, a reţinut instanţa de fond că atât fapta culpabilă, respectiv emiterea dispoziţiei de anulare a licenţei fără a fi îndeplinite condiţiile legale, cât şi raportul de cauzalitate între faptă şi paguba produsă, respectiv încetarea contractelor pe care reclamanta le-a deţinut, sunt întrunite în speţă, fiind incidente prevederile art. 1357, art. 1385 C. civ.

Aşadar, instanţa de fond a afirmat că între, pe de-o parte, fapta constând în emiterea dispoziţiei de anulare a licenţei fără a fi îndeplinite condiţiile legale şi încetarea contractelor intimatei cu anumiţi clienţi, exista un raport de cauzalitate, care impune suportarea de către recurent şi ceilalţi pârâţi a prejudiciului cauzat.

Or, această optică a instanţei de fond este în vădită disonanţă cu prevederile legale aplicabile speţei. Dacă s-ar porni de la premisa că dispoziţia de anulare a licenţei este una nelegală, aceasta nu putea avea drept consecinţă directă încetarea contractelor de prestări servicii ale intimatei - reclamante.

Articolul 60 alin. (5) şi (6) Legea nr. 333/2003 instituie o veritabilă excepţie de la regula executorialităţii imediate a actelor administrative, întrucât prin aceasta le este permis societăţilor a căror licenţă a fost anulată sa încheie în continuare contracte de servicii şi să angajeze personal până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea dispoziţiei de anulare a licenţei. Chiar mai mult decât atât, obligaţia de a rezilia contractele de prestări servicii încheiate de titularul licenţei anulate, instituite de alin. (5) al art. 60, este suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea actului administrativ de anulare a licenţei.

În opinia sa, nu poate fi justificat raportul de cauzalitate dintre, pe de-o parte, emiterea actului administrativ prezumtiv nelegal şi pierderea suferită de către intimata-reclamantă, de vreme ce aceasta avea, chiar şi după dispoziţia de anulare a licenţei, posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea în aceleaşi condiţii ca şi înainte de emiterea dispoziţiei nr. x din data de 24.10.2018.

Condiţia referitoare la raportul de cauzalitate dintre faptă ilicită şi prejudiciu, deşi nu este reglementată în mod expres de C. civ. sau legea contenciosului administrativ, rezultă în mod clar din mai multe dispoziţii ale noului C. civ., cum sunt art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358 -1359, 1372-1373, 1375-1376, 1378-1379 sau chiar art. 1, alin. (1) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ, în care se dispune în esenţă că obligaţia de reparare intervine pentru "toate prejudiciile cauzate" sau pentru "prejudiciul cauzat" printr-o faptă ilicită, etc. Astfel, raportul de cauzalitate este o condiţie obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăţia, întrucât poate exista raport de cauzalitate, dar să lipsească vinovăţia sau poate exista vinovăţie, dar să lipsească raportul de cauzalitate.

Aşadar, pentru ca un prejudiciu să fie reparabil, acesta se impune a fi direct, adică să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul pretins.

Pentru a justifica existenţa raportului de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită şi prejudiciul suferit, intimata - reclamantă face referire la adresa x din data de 12.02.2019, prin care aceasta arată că nu poate încheia un contract de prestări servicii de pază, având în vedere menţiunile privind anularea licenţei de paza regăsite pe site-ul Poliţiei Române. Totodată, se face trimitere la adresa C. S.R.L. prin care se notifică încetarea contractului din data de 01.12.2018, având în vedere aceleaşi menţiuni regăsite pe site-ul Poliţiei Române. Nu în ultimul rând, se face referire la adresa D., care menţionează că înţelege să nu mai prelungească contractul din data de 01.01.2018, având în vedere aceleaşi menţiuni regăsite pe site-ul Poliţiei Române.

Or, se remarcă că refuzul de încheiere sau prelungire a contractelor, respectiv încetarea acestora se fundamentează pe menţiunile identificate de aceşti parteneri contractuali, extrem de diligenţi, pe site-ul Poliţiei Române, la secţiunea referitoare la Registrele Naţionale, privind anularea licenţei intimatei- reclamante.

Însă, anularea licenţei nu impacta cu nimic asupra drepturilor intimatei - reclamante de a încheia contracte de prestări servicii şi, implicit, de a desfăşura activităţi ce intră în obiectul de activitate al acesteia, iar înscrierea menţiunii privind anularea licenţei este prerogativa IGPR, nu a recurentului.

Pe cale de consecinţă, se poate constata că nu există un raport de cauzalitate, între pe de-o parte, emiterea actului administrativ prezumtiv nelegal şi, pe de altă parte, prejudiciul pretins de intimata-reclamantă.

Licenţa de funcţionare anulată ar fi expirat la data de 17.11.2018, iar intimata - reclamantă nu a solicitat obligarea autorităţii competente la emiterea actului de prelungire a licenţei.

Sub aspectul considerentelor ce vizează existenţa raportului de cauzalitate, a arătat că hotărârea instanţei de fond este nemotivată şi dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva actului administrativ de anulare a licenţei, acesta este un act prin care, în esenţă, se revocă dreptul de a desfăşura activitate specifică de pază şi protecţie. Acest drept este însă un drept supus periodic reînnoirii/prelungirii, el nu este recunoscut pe o perioadă nelimitată în timp. Dimpotrivă, este o perioadă de 3 ani în care poate fi exercitat acest drept. Aşadar, ceea ce s-a revocat, prin dispoziţia de anulare a licenţei, a fost exercitarea dreptului de a desfăşura activitate de protecţie şi pază pe perioada pe perioada 24.12.2018-17.11.2018.

Anularea actului prin care se "revocă" dreptul de a desfăşura activităţi specifice de pază şi protecţie nu poate avea ca efect recunoaşterea unor drepturi pe care actul iniţial (licenţa) nu le-ar fi putut recunoaşte (dreptul de desfăşura activitate după data de 17.11.2018), fără a se încalca atât normele de drept material (art. 19 din Legea 333/2003) şi efectele actului iniţial (licenţa).

Premisa pe care o afirmă intimata-reclamantă şi pe care o valorifică instanţa de fond, este aceea că, prin efectul anulării licenţei, a fost privată de dreptul de a presta servicii specifice de pază şi protecţie/de a încheia contracte. Or, un atare raţionament încalcă normele de drept material (art. 19 din Legea nr. 333/2003) şi limitele drepturilor recunoscute de lege în baza licenţei, întrucât ceea ce se afirmă este că inexistenţa actului de anulare ar fi dus la prelungirea/reînnoirea automata a licenţei şi, implicit a exercitării drepturilor derivate din această licenţă.

Intimata - reclamantă nu a solicitat niciodată obligarea autorităţii competente la emiterea actului administrativ de prelungire/reînnoire a licenţei 2710/P/17.11.2015. Astfel, la data de 01.08.2018 s-a solicitat prelungirea/reînnoirea acesteia, iar la data de 24.10.2018 s-a emis dispoziţia de anulare a licenţei, care urma să expire la data de 17.11.2018.

Legea contenciosului administrativ recunoaşte în cadrul contenciosului subiectiv două ipoteze fundamental diferite: cea în care există un act administrativ nelegal sau cea în care există un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri (sau de efectuare a unei operaţiuni administrative).

Astfel, în contextul prezentei speţe se pot pune în discuţie două eventuale fapte ilicite i) anularea nelegală a dispoziţiei şi ii) refuzul emiterii actului de prelungire/reînnoire. întrebarea care se pune este dacă între fapta de anulare a licenţei şi prejudiciul reclamant se poate stabili un raport de cauzalitate sau dacă prejudiciul reclamat este consecinţa unui refuz nejustificat de reînnoirea a licenţei.

Intimata - reclamantă s-a limitat să pretindă anularea dispoziţiei nr. x din data de 24.10.2018 şi să afirme că prin efectul acestui act a fost privată de dreptul de a încheia contracte/desfăşura activitate. Anularea dispoziţiei nu poate să cauzeze prejudiciile pretinse de intimată, de vreme ce evenimentele reclamate de intimata, fundament al prejudiciilor (încetarea contractelor sau refuzul prelungirii lor), au avut loc după data la care licenţa 2710/P/17.11.2015 ar fi expirat. Ceea ce ar fi putut provoca un eventual prejudiciu intimatei ar fi fost existenţa unui refuz nejustificat de prelungire a licenţei, refuz care însă nu a fost constatat şi care nu putea fi cenzurat în lipsa unei solicitări exprese a intimatei.

Anularea licenţei, în măsura în care aceasta ar fi fost aptă să conducă la imposibilitatea desfăşurării activităţii, în sensul de încheiere a unor contracte de prestări servicii (ceea ce nu este cazul, după cum s-a arătat mai sus), ar fi putut pune în discuţie pierderile/prejudiciile suferite de la data anulării, data de 24.10.2018, până la data expirării valabilităţii acesteia, adică până la 17.11.2018.

Aşadar, singura consecinţă ipotetică ar fi fost aceea a pierderii dreptului de desfăşura activitate în această perioadă limitată în timp, nu şi pierderea dreptului de a desfăşura activitate după data expirării licenţei, consecinţă care se produce în temeiul legii.

Orice evenimente ulterioare acestei perioade de timp nu au legătură directă cu fapta de anulare, întrucât reînnoirea licenţei este condiţionată de emiterea unui alt act administrativ de reînnoire/prelungire. Consecutiv, aceasta este perioada (24.10.2018 -17.11.2018) la care instanţa ar fi putut să se raporteze pentru determinarea unui prejudiciu derivat din emiterea dispoziţiei de anulare a licenţei 27Î0/P/17.11.2015, prin raportare la condiţia raportului de cauzalitate. Astfel, în mod eronat reţine instanţa că aceste relaţii comerciale erau supuse prelungirii, iar în considerarea anulării licenţei de funcţionare, reclamanta a fost privată de veniturile pe care altfel le-ar fi putut obţine. Privarea reclamantei de veniturile pe care le-ar fi putut obţine, în perioada ulterioară datei de 17.11.2018 se produce în temeiul legii (expirarea licenţei)sau, prin ipoteză, ca o consecinţă a refuzului de emitere a actului de prelungire, refuz care nu a fost contestat şi nu face obiectul prezentului dosar.

În schimb, se constată că în prezenta cauză prejudiciile sunt reclamate cu privire la o perioadă ulterioară datei la care licenţa ar fi expirat. Practic la data la care s-au înregistrat refuzurile privind încheierea contractelor/refuzurile de prelungire a duratei contractelor sau denunţarea unuia dintre contracte, intimata - reclamantă ar fi fost oricum privată de dreptul de a desfăşura activitate specifică de protecţie şi pază.

Refuzul de a prelungi licenţa are consecinţe asupra perioadei ulterioare expirării acesteia, adică ulterioare datei de 17.11.2018. Instanţa nu a fost învestită cu o cerere de obligare a IPJ sau IGPR la emiterea actului de prelungire a licenţei, consecutiv anulării dispoziţiei de anulare a licenţei. Nefiind învestită cu o asemenea cerere, instanţa nu se putea raporta la perioada ulterioară datei expirării licenţei, întrucât aceste evenimente (refuzul de a prelungi şi/sau încheia contracte) nu se află într-un raport direct de cauzalitate cu fapta de emitere a dispoziţiei de anulare. Pe cale de consecinţă, devine cert faptul că prejudiciile pretinse nu se află într-o relaţie cauzală directă cu fapta de emitere a dispoziţiei de anulare a licenţei.

A statua în sens contrar, ar presupune a recunoaşte intimatei - reclamante ulterior datei de 17.11.2018, un drept de care nu a beneficiat şi nici nu ar fi putut beneficia niciodată (dreptul de a presta activitate specifică de protecţie şi pază), întrucât nu a solicitat recunoaşterea acestuia.

Din analiza probelor de la dosar, rezultă că raportul de cauzalitate nu există între fapta de anulare a licenţei şi presupusul prejudiciu, ci între înscrierea anulării în registrul public, înscriere care nu ar fi putut fi realizată până la soluţionarea prezentului dosar, dat fiind faptul că efectele anulării sunt suspendate pe această perioadă, faptă care însă nu îi este însă imputabilă.

În ceea ce priveşte caracterul incert al prejudiciului, prin modificarea de acţiune din data de 18.02.2019 intimata şi-a precizat câtimea despăgubirilor, respectiv a fost indicată valoarea de 162.420 RON, reprezentând beneficiul nerealizat.

În esenţă, calculul instanţei de fond cu privire la beneficiul nerealizat a fost raportat la cele 48 de luni X 30.220 RON (14.020 +15.000 +1200) X 20%-290.112 RON. Această modalitate de calcul nu este explicitată în hotărâre şi nici nu corespunde cu modalitatea de calcul prezentată de intimata-reclamantă, fiind dedusă/determinată de recurent după mai multe încercări de identificare a raţionamentului instanţei, rezultând o soluţie nemotivată.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1349, alin. (2) şi art. 1357 C. civ. rezultă că răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu care trebuie reparat. Astfel, răspunderea civilă delictuală are ca primă finalitate repararea prejudiciilor. Din această perspectivă, se poate afirma că prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează în limita prejudiciului injust. Ca atare, prejudiciul trebuie să fie cert, direct şi personal.

În speţă, instanţa de fond a stabilit valoarea beneficiului nerealizat fără a face o aplicare corectă a normelor de drept materiale. Potrivit dispoziţiilor 1385 C. civ.: (1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

Aşadar, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, cât şi câştigul pe care cel prejudiciat fi putut să îl realizeze în condiţii obişnuite. Totodată, potrivit alin. (4), dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

În speţă, prejudiciile au fost pretinse pornindu-se de la premisa că cele trei contracte ar fi rămas în fiinţă o perioadă de 4 ani (48 de luni) de la data la care ar fi putut fi prelungite/încheiate. Această premisă reţinută de instanţa de fond nu are nicio justificare de fapt sau de drept.

Conform dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. instanţa trebuie să prezinte silogismul judiciar în baza căruia a ajuns la o anumită soluţie: motivele de fapt şi de drept pentru care s-au admis, respectiv pentru care s-au respins cererile părţilor.

Obligaţia instanţelor de a-şi motiva în mod corespunzător deciziile reprezintă una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în jurisprudenţa sa, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a statuat că absenţa motivării poate impieta asupra dreptului menţionat anterior mai ales în situaţia în care decizia nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanţă superioară (Hotărârea X contra Belgiei din 30 martie 1992). Deşi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat fiecărui argument al părţilor, judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile, căci numai astfel partea poate exercita calea de atac prevăzută de legislaţia naţională (cauza Hadjianastassiou C/Grece)

Modalitatea de determinare a pierderii suferite este arbitrară, hotărârea nefiind motivată sub acest aspect.

Prin cererea precizatoare din data de 21.09.2022, aparent, aceasta şi-a majorat perioada de referinţă pentru determinarea beneficiului nerealizat, aspect care nu a fost analizat de instanţa de judecată şi nici nu s-a procedat conform art. 202 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Or, dincolo de faptul că nu s-a consemnat în niciuna din încheierile de şedinţă ulterioare termenului din data de 21.09.2022 valoarea pretenţiilor intimatei, a menţionat că oricum această "precizare" constituie o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată. Aceasta întrucât nu se modifică doar valoarea unor sume (rezultate eventual din trecerea timpului), ci se modifică însăşi modalitatea de justificare a prejudiciului. Mai precis, pentru contractul cu AMI S.A., perioada de referinţă pentru determinarea beneficiului nerealizat nu mai este de 12 luni, ci de 48 de luni.

În hotărârea recurată nu se identifică modalitatea concretă în care s-a determinat elementul de referinţă de 48 de luni, or, sub acest aspect instanţa nu motivează hotărârea sub nicio formă.

Or, în mod evident, această manieră de motivare nu respectă exigenţele de la art. 425 C. proc. civ., instanţa fiind chemată să explice de o manieră clară şi inteligibilă care este raţionamentul pe baza căruia a fost determinat (i) elementul de referinţă, respectiv cele 48 de luni şi (ii) procentul de profit de 20% din valoarea contractelor. Stabilirea prejudiciului pe baza unor elemente de referinţă neverificabile şi care nu sunt fundamentate pe niciun element obiectiv, este vădit arbitrară.

Cu privire la solidaritatea pasivă din perspectiva obligării pârâţilor în proporţie de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 290.112 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 şi până la data plăţii.

Or, în prezenta cauză sunt 3 pârâţi, astfel că fiecare dintre aceştia a fost obligat la suportarea, în proporţie de 50%, a prejudiciului cauzat, ceea ce este în vădită contradicţie cu premisa stabilită prin acelaşi dispozitiv, prin care s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a subsemnatului şi IPJ Maramureş, acţiunea fiind admisă faţă de toţi cei trei pârâţi.

Prin considerentele hotărârii însă, instanţa reţine că "în urma calcului efectuat pentru cele 48 de luni a sumelor mai sus descrise, se reţine un cuantum al pagubei în valoare de 290.112 RON, pagubă care se va scinda în proporţie de 50%, între pârâţii având calitatea de autoritate publică si pârâtul funcţionar public, fiecare urmând a suporta un cuantum de 50% din pagubă."

Astfel, de facto, instanţa revine asupra dispozitivului, în sensul în care stabileşte că recurentul - pârât trebuie să suport 50% din prejudiciu, iar ceilalţi doi pârâţi restul de 50% din prejudiciu.

Conform art. 429 C. proc. civ. prevede că după pronunţarea hotărârii instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale. Astfel, limitele în care instanţa se pronunţă şi chestiunile tranşate de aceasta sunt trasate de dispozitivul hotărârii (minuta), după care instanţa nu poate, sub rezerva dispoziţiilor 444 C. proc. civ., să revină asupra soluţiei. Or, se poate constata că instanţa revine practic asupra a ceea ce a dispus iniţial, pârâţii nemaifiind obligaţi la suportarea prejudiciului în proporţie de 50% fiecare, recurentul urmând a suporta 50%, iar ceilalţi doi pârâţi restul de 50%. Desigur, este greu de imaginat modalitatea în care fiecare dintre pârâţi ar fi putut suporta prejudiciul în proporţie de 50%, însă această eroare nu poate fi remediată prin considerente care nu au corespondent în dispozitiv.

Potrivit art. 425 alin. (2) C. proc. civ. dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârât ori, când este cazul, dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile. Or, în speţă, prin minuta pronunţată, instanţa se limitează să arate că pârâţii sunt obligaţi la plata a 50% din prejudiciu fiecare, deşi există trei pârâţi. Aparent, la momentul pronunţării soluţiei, instanţa a avut în vedere existenţa a doar doi pârâţi, de vreme ce în două situaţii diferite, instanţa face referire la procentul de 50% ce se cuvine a fi achitat de fiecare pârât. Din această perspectivă este vădit nelegal, ca ulterior, prin considerentele hotărârii această eroare să fie remediată, întrucât soluţia motivată prin considerente pare să fie expresia arbitrariului.

Dincolo de această contradicţie, din nou se remarcă împrejurarea că instanţa nu motivează în mod convingător obligarea recurentului - pârât la 50% din prejudiciu, iar celelalte două autorităţi, restul de 50%, în special în condiţiile în care acestea sunt emitentele actului administrativ. Astfel, instanţa reţine doar că culpa este egală, fără niciun fel de argumente care să sprijine această afirmaţie.

Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă. De asemenea, potrivit art. 1382 C. civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat. Mai mult, între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. In cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

Logica celor anterior amintite este aceea că în cazurile în care nu se poate determina contribuţia fiecărui participant la săvârşirea unei fapte ilicite, răspunderea devine una solidară. Totodată, între cei care răspund în solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea faptei ilicite, potrivit cu intenţia sau gravitatea culpei, iar dacă acest fapt nu poate fi determinat, sarcina reparaţiei se suportă în mod egal.

Instanţa de fond a stabilit ca recurentul - funcţionar public să suporte 50% din prejudiciu, deşi nu sunt prezentate motivele pentru care s-a stabilit această contribuţie. Această chestiune este un extrem de relevantă pentru că, aşa cum se poate observa, există o sumă de acţiuni şi persoane implicate în procedura anulării actului licenţei, nefiind vorba de un caz tipic în care o singură persoană decide, cu de la sine putere, emiterea actului vătămător.

Astfel, acesta a emis raportul cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare a societăţii A. cu nr. x/15.10.2018, însă dispoziţia nr. x din data de 24.10.2018 a fost emisă de Directorul DOP, în baza referatul nr. x/24.10.2018, cu propunerea de anulare a licenţei nr. x/17.11.2015, întocmit de doi funcţionari din cadrul IGPR. Totodată, chiar şi raportul întocmit de subsemnatul a trecut printr-un filtru, fiind aprobat de Şeful serviciului de ordine publică şi, mai apoi, de către şeful IPJ Maramureş.

Or, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretat în acord cu dispoziţiile art. 1370, art. 1382 şi art. 1383 C. civ.. În principiu, acţiunea în anulare, respectiv în obligarea la plata despăgubirilor se formulează în contradictoriu cu autoritatea publică, şi prin excepţie doar în contradictoriu cu funcţionarul public. Ca atare, autoritatea publică este chemată să răspundă pentru actele emise în mod nelegal şi pentru prejudiciile provocate de acţiunea funcţionarilor săi. Or, în speţă, la emiterea acestui act administrativ au fost implicaţi cel puţin 6 funcţionari, inclusiv recurentul-pârât, astfel că determinarea contribuţiei la prejudiciul cauzat, în procent de 50%, nu este nici motivată şi nici conformă cu dispoziţiile mai sus citate.

În speţa, instanţa de fond a reţinut, ca principală cauză de nulitate a actului (dispoziţiei de anulare a licenţei), aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 60 alin. (1) din Legea nr. 333/2003.

Prin recursul graţios a susţinut recurentul că autoritatea avea posibilitatea de a revoca actul administrativ vătămător, iar această situaţie reprezenta o veritabilă cauză exoneratoare în sensul 1352 C. civ.. Astfel, dacă actul administrativ atacat, respectiv dispoziţia nr. x, este unul nelegal, fiind emis ca urmare a unei fapte ilicite a recurentului (raportul cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare a societăţii A. cu nr. x/15.10.2018), în decizia de respingere a plângerii recurentul nu a avut nicio implicare. Aşadar, dacă IGPR avea obligaţia de a revoca dispoziţia de anulare, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită pretins a fi săvârşită de subsemnatul şi prejudiciul reclamat nu există.

Totodată, prin hotărârea instanţei de fond, recurentul a fost obligat şi la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data solicitării acesteia, 15.02.2019, până la data achitării sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.

Această dispoziţie nu a fost motivată, nefiind indicate temeiurile legale în baza cărora recurentul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare. De altfel, cererea de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare a fost formulată prin modificarea de acţiune din data de 18.02.2019. Prin această cerere de modificare s-a arătat că se precizează "câtimea despăgubirilor solicitate, generate de emiterea Dispoziţiei nr. x/24.10.2018 ca fiind în cuantum de 162.420 RON si a dobânzii legale penalizatoare calculată la debit începând cu data depunerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei".

Ca atare, apare ca fiind vădit nelegală obligarea recurentului la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data 15.02.2019, până la data plăţii integrale, întrucât în această situaţie intimata s-ar îmbogăţi rară justă cauză în detrimentul său. Astfel, scopul răspunderii civile delictuale este repararea prejudiciului, or intimata nu poate reclama o pagubă mai mare, în condiţiile în care cât acest beneficiu ar fi fost realizat progresiv, pe o perioadă de 48 de luni.

Având în vedere cele de mai sus, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost acesta formulat.

1.3.2. Recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române

În esenţă, în motivare, a arătat recurentul - pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române că sentinţa civilă de la fondul cauzei nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, a arătat faptul că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerente, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", iar, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Prima instanţă nu a examinat în mod corect şi complet susţinerile părţilor. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Or, faţă de cele arătate, instanţa şi-a motivat hotărârea limitându-se la o analiză formală a pretenţiilor, fără a preciza, in concreto, motivele pentru care apărările instituţiei noastre au fost respinse.

Totodată, a criticat hotărârea în ceea ce priveşte dezlegarea dată fondului cauzei, soluţia Curţii de Apel Cluj fiind contrară dispoziţiilor legale care guvernează litigiul, sens în care este incident şi motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A menţionat că valorificând dispoziţiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, instanţa de fond a dat o interpretare eronată, astfel că dispoziţia de anulare a licenţei de funcţionare nu a fost emisă prematur, iar textul legal are în vedere situaţia comunicării măsurii dispuse, iar nu situaţia anulării licenţei de funcţionare, cum în mod eronat a reţinut Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, termenul de 10 zile, prevăzut de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, se referă la comunicarea măsurii dispuse de I.G.P.R. sau de instanţa de judecată, astfel încât să fie realizată publicitatea măsurii de anulare a licenţei de funcţionare, motiv pentru care instituţia noastră nu poate primi interpretarea instanţei de fond cu privire la dispoziţiile legale enunţate anterior.

Şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:

"(1) Anularea licenţei de funcţionare a societăţii specializate de pază şi protecţie, în cazurile prevăzute la art. 62 alin. (1) din Lege sau ca urmare a retragerii avizului prealabil al Serviciului Român de Informaţii, se dispune de către Inspectoratul General al Poliţiei Române sau, după caz, de către instanţa de judecată."

Prin urmare, este lesne de observat că, pentru a dispune măsura anulării licenţei de funcţionare, instituţia noastră nu era ţinută de respectarea termenului de 10 zile, care nu are natura unui termen prohibitiv, motiv pentru care solicităm casarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Cluj.

Instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale care se referă la răspunderea civilă delictuală, raportat la dispoziţiile art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012.

Cu privire la faptă ilicită şi vinovăţie, a precizat că nu se face vinovat de o faptă culpabilă, în condiţiile în care dispoziţia de anulare fusese dispusă cu respectarea prevederilor legale incidente în cauză.

Referitor la prejudiciu, ca element esenţial al răspunderii delictuale, a susţinut că acesta constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de altă persoană.

Pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naştere şi să poată fi ridicată o pretenţie la repararea daunei suferite, se impune ca prejudiciul să fie cert.

Dimpotrivă prejudiciul pretins de reclamantă nu este cert, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012:

"Măsura anulării licenţei de funcţionare poale fi atacată în justiţie, potrivit legii, de către societatea sancţionată, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti societatea specializată de pază şi protecţie beneficiază de toate drepturile privind încheierea de contracte de servicii şi angajarea de personal".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (6) din Legea nr. 333/2003 "Măsura anulării licenţei de funcţionare poate fi atacată injustiţie, potrivit legii, de către societatea sancţionată, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti nu se aplică prevederile alin. (5), referitoare la rezilierea contractelor cu beneficiarii."

Prin urmare, până la soluţionarea definitivă a cauzei, reclamanta beneficiază în continuare de drepturile prevăzute de lege, având posibilitatea legală de a încheia sau prelungi contracte, precum şi de a-şi angaja personal, motiv pentru care apreciem că prejudiciul suferit de reclamantă nu este cert.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, contrar celor reţinute de Curtea de Apei Cluj, a menţionat că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între emiterea dispoziţiei directorului Direcţiei de Ordine Publică nr. x din 24.10.2018 şi refuzul de perfectare a relaţiei contractuale manifestat de E., refuzul reînnoirii contractului de către D. şi sistarea relaţiei contractuale cu C. S.R.L., întrucât, reclamanta beneficia în continuare a de posibilitatea conferită de lege de a încheia sau prelungi contracte, iar comportamentul părţilor contractante menţionate anterior nu poate fi imputat instituţiei noastre.

In concluzie, pentru cele expuse mai sus, a solicitat admiterea prezentului recurs, casarea sentinţei civile atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

In ceea ce priveşte probatoriul, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

1.3.3. Recursul formulat de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Maramureş

În esenţă, în motivare, a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată, instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, reţinând că dispoziţia de anulare a licenţei este emisă de comisarul de poliţie F., din cadrul I.G.P.R, însă documentaţia în vederea anulării licenţei de funcţionare a fost întocmită de pârâtul B., comisar-şef de poliţie în cadrul IPJ Maramureş, iar prin cererea de chemare în judecată, modificată, s-a solicitat şi anularea actelor premergătoare ale dispoziţiei de anulare a licenţei de funcţionare, iar acestea sunt emise de pârâtul IPJ Maramureş. Totodată, Curtea reţine că, prin cererea de judecată, modificată, s-a solicitat şi anularea actelor premergătoare ale dispoziţiei de anulare a licenţei de funcţionare, iar acestea sunt emise de pârâtul IPJ Maramureş.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a IPJ Maramureş, a invocat prev. art. 19 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, art. 58 din Legea nr. 333/2003 şi art. 60 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 333/2003,

În raport de aceste dispoziţii legale, Raportul nr. x/15.10.2018 cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare a societăţii S.C. A. S.R.L., întocmit de comisar-şef de poliţie B., din cadrul I.PJ. Maramureş, se circumscrie categoriei actelor preparatorii, în vederea emiterii unui act administrativ, producător de consecinţe juridice, respectiv a unui dispoziţii, cum este cea din prezenta cauză, Dispoziţia Directorului Direcţiei de Ordine Publică. 1412990 din24.10.2018. Astfel, acesta nu are caracter de act administrativ, aşa cum este acesta definit de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi, ca atare, nu poate fi atacat pe calea contenciosului.

În concluzie, I.PJ. Maramureş - Serviciul de Ordine Publică, prin Raportul nr. x/15.10.2018, A PROPUS anularea licenţei de funcţionare nr. 2710/P/2015, iar I.G.P.R.- Direcţia de Ordine Publică, prin Dispoziţia nr. x/24.10.2018, A DISPUS anularea licenţei de funcţionare nr. 2710/P din 17.11.2015.

I. PJ. Maramureş a înaintat Inspectoratului General al Poliţiei Române - Direcţiei de Ordine Publică, documentaţia privind S.C. A. S.R.L., însă actul care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat, este Referatul nr. x din 24.10.2018 întocmit de către ofiţerii din cadrul Direcţiei de Ordine Publică - Serviciul sisteme de Securitate private, cum, de altfel, se şi menţionează în cuprinsul Dispoziţiei. Astfel, instanţa de fond în mod greşit a interpretat dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Persoanele care au contribuit la emiterea actului administrativ atacat, respectiv a Dispoziţiei nr. x/24.10.2018, sunt ofiţerii din cadrul Direcţiei de Ordine Publică - Serviciul sisteme de Securitate private, care au elaborat Referatul nr. x din 24.10.2018 cu propunere de anulare a licenţei de funcţionare, şi nu pârâtul B., din cadrul IPJ Maramureş, care, prin Raportul nr. x/15.10.2018 doar a propus anularea licenţei de funcţionare a intimatei-reclamante.

Instanţa de fond în mod greşit a apreciat că pârâtul IPJ Maramureş a emis în mod nelegal propunerea de anulare a licenţei 2710/P/17.11.2015, în condiţiile în care la data formulării propunerii, procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/23.10.2018 nu putea fi contestat încă.

Având în vedere data întocmirii Raportul nr. x cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare, respectiv 15.10.2018, în mod greşit Curtea a reţinut, ca element al răspunderii, faptul că IPJ Maramureş nu a verificat dacă procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. x, încheiat în data de 23.10.2018, a devenit titlu executoriu, respectiv dacă a fost atacat.

Or, aşa cum rezultă din probaţiunea administrată, procesul-verbal nr. x a fost încheiat la data de 23.10.2018, respectiv după data înaintării documentaţiei la IGPR - Direcţia de Ordine Publică (prin adresa din 15.10.2018), ceea ce duce la concluzia că instanţa de fond nu a analizat în concret modalitatea în care IPJ Maramureş a propus anularea licenţei de funcţionare.

În ceea ce priveşte cererea de anularea a Dispoziţiei nr. x din 24.10.2018, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, cu consecinţa menţinerii actului administrativ atacat ca fiind temeinic şi legal întocmit.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003 în sensul că pentru a dispune măsura anulării licenţei de funcţionare, instituţia recurentă - pârâtă nu era ţinută de respectarea termenului de 10 zile, care nu are natura unui termen prohibitiv, motiv pentru care a solicitat casarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, în mod greşit, Curtea a reţinut că pârâtul B., în mod culpabil cunoscând prevederile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, a întocmit raportul nr. x/15.10.2018, cu propunere de anulare a licenţei, act premergător, care poate fi anulat potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Cluj în mod eronat a apreciat că reclamanta a dovedit că a suferit o pagubă ca urmare a dispoziţiei de anulare a licenţei, nelegal emise.

Prima instanţă a reţinut că, atât fapta culpabilă, emiterea dispoziţiei de anulare a licenţei, fără a fi îndeplinite condiţiile legale, cât şi raportul de cauzalitate între faptă şi paguba produsă, respectiv încetarea contractelor pe care reclamanta le-a deţinut, sunt întrunite în cauză, fiind incidente prevederile art. 1357, art. 1385 C. civ.

Or, această interpretare a instanţei de fond este în discordanţă cu prevederile legale aplicabile cauzei. Chiar dacă s-ar porni de la premisa că dispoziţia de anulare a licenţei este una nelegală, aceasta nu putea avea drept consecinţă directă încetarea contractelor de prestări servicii ale intimatei-reclamante.

În raport de dispoziţiile legale anterior amintite, până la soluţionarea definitivă a cauzei, intimata-reclamantă beneficiază, în continuare, de drepturile prevăzute de lege, având posibilitatea legală de a încheia sau prelungi contracte, precum şi de a-şi angaja personal, iar prejudiciul pretins de intimată, prin cerere, nu exista,

Dispoziţiile legale mai sus-menţionate instituie o veritabilă excepţie de la regula executorialităţii imediate a actelor administrative, întrucât prin aceasta le este permis societăţilor a căror licenţă a fost anulată să încheie în continuare contracte de servicii şi să angajeze personal până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea dispoziţiei de anulare a licenţei. Chiar mai mult decât atât, obligaţia de a rezilia contractele de prestări servicii încheiate de titularul licenţei anulate, instituite de alin. (5) al art. 60, este suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea actului administrativ de anulare a licenţei.

În aceste condiţii, nu poate fi justificat raportul de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ prezumtiv nelegal şi pierderea suferită de către intimata-reclamantă, de vreme ce aceasta avea, chiar şi după dispoziţia de anulare a licenţei, posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea în aceleaşi condiţii precum cele de dinaintea emiterii dispoziţiei nr. x din data de 24.10.2018.

Nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între emiterea Dispoziţiei Directorului Direcţiei de Ordine Publică nr. x din 24.10.2018 şi refuzul de perfectare a relaţiei contractuale manifestat de clienţii E., refuzul înnoirii contractului de către D. şi sistarea relaţiei contractuale cu C. S.R.L., întrucât, aşa cum am precizat, intimata-reclamantă a beneficiat şi beneficiază în continuare de posibilitatea conferită de lege de a încheia sau prelungi contracte, iar comportamentul părţilor contractante, menţionate de către reclamantă, nu poate fi imputat instituţiei noastre.

Refuzul de încheiere sau prelungire a contractelor, respectiv încetarea acestora se fundamentează pe menţiunile identificate de aceşti parteneri contractuali, pe site-ul Poliţiei Române, la secţiunea referitoare la Registrele Naţionale, privind anularea licenţei intimatei-reclamante însă, aşa cum am arătat mai sus, anularea licenţei nu impacta cu nimic asupra drepturilor intimatei-reclamante de a încheia contracte de prestări servicii şi, implicit, de a desfăşura activităţi ce intră în obiectul de activitate al acesteia, iar înscrierea menţiunii privind anularea licenţei este prerogativa IGPR, nu a instituţiei noastre.

Prin urmare, Curtea în mod greşit a reţinut că aceste relaţii comerciale erau supuse prelungirii, iar în considerarea anulării licenţei de funcţionare, reclamanta a fost privată de veniturile pe care le-ar fi putut obţine.

Mai mult decât atât, din adresa din 29.01.2019, prin care Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică i-a adus la cunoştinţă reclamantei faptul că, prin contestarea dispoziţiei de anulare şi funcţionare, pe toată perioada desfăşurării procesului civil, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, aceasta îşi poate desfăşura în continuare activitatea.

In concluzie, a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, a pretenţiilor intimatei-reclamante referitoare la acordarea despăgubirilor.

A precizat faptul că elementele răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite de către intimata-reclamantă.

Conform principiului actori incumbit probatio, reclamanţii sunt ţinuţi a face dovada existenţei celor patru condiţii ale răspunderii delictuale, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa sau greşeala.

Astfel, în mod greşit Curtea a constatat culpa celor trei pârâţi în producerea a pagubei, ca emitenţi ai deciziei de anulare a licenţei de funcţionare şi, respectiv a actelor premergătoare cu propunerea de anulare a licenţei.

Prejudiciile sunt reclamate cu privire la o perioadă ulterioară datei la care licenţa ar fi expirat. Practic la data la care s-au înregistrat refuzurile privind încheierea contractelor/refuzurile de prelungire a duratei contractelor sau denunţarea unuia dintre contracte, intimata-reclamată ar fi fost oricum privată de dreptul de a desfăşura activitate specifică de protecţie şi pază.

Refuzul de a prelungi licenţa are consecinţe asupra perioadei ulterioare expirării acesteia, adică ulterioare datei de 17.11.2018. Instanţa nu a fost învestită cu o cerere de obligare a IPJ sau IGPR la emiterea actului de prelungire a licenţei, consecutiv anulării dispoziţiei de anulare a licenţei. Nefiind învestită cu o asemenea cerere, instanţa nu se putea raporta la perioada ulterioară datei expirării licenţei, întrucât aceste evenimente (refuzul de a prelungi şi/sau încheia contracte) nu se află într-un raport direct de cauzalitate cu fapta de emitere a dispoziţiei de anulare. Pe cale de consecinţă, devine cert faptul că prejudiciile pretinse nu se află într-o relaţie cauzală directă cu fapta de emitere a dispoziţiei de anulare a licenţei.

A statua în sens contrar, ar presupune a recunoaşte intimatei-reclamante, ulterior datei de 17.11.2018, un drept de care nu a beneficiat şi nici nu ar fi putut beneficia niciodată (dreptul de a presta activitate specifică de protecţie şi pază), întrucât nu a solicitat recunoaşterea acestuia.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa de fond a stabilit valoarea beneficiului nerealizat fără a face o aplicare corectă a normelor de drept materiale de la art. 1385 C. civ.

Aşadar, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, cât şi câştigul pe care cel prejudiciat ar fi putut să îl realizeze în condiţii obişnuite. Totodată, dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

In speţă, prejudiciile au fost pretinse pornindu-se de la premisa că cele trei contracte ar fi rămas în fiinţă o perioadă de 4 ani (48 de luni) de la data la care ar fi putut fi prelungite/încheiate. Această premisă reţinută de instanţa de fond nu are nicio justificare de fapt sau de drept.

Conform dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., instanţa trebuie să prezinte silogismul judiciar în baza căruia a ajuns la o anumită soluţie: motivele de fapt şi de drept pentru care s-au admis, respectiv pentru care s-au respins cererile părţilor.

Referitor la obligarea pârâţilor la plata în solidar a prejudiciului cauzat prin anularea licenţei, instanţa de fond a dispus obligarea pârâţilor în proporţie de 50% fiecare la plata către reclamantă a sumei de 290.112 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 şi până la data plăţii.

În cererea de recurs a recurentului - pârât IPJ Maramureş sunt reluate aceleaşi consideraţii făcute de recurentul - pârât B. în cadrul căii de atac promovate de această parte cu privire la recursul graţios şi la dobânda legală penalizatoare.

Faţă de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, în principal, să fie admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.P.J. Maramureş, iar în subsidiar, să se respingă acţiunea privind anularea Dispoziţiei nr. x/24.10.2018, ca nefondată, cu consecinţa menţinerii actului administrativ atacat ca fiind temeinic şi legal întocmit.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenţii - pârâţi, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă, aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia instanţei de control judiciar asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate si vor fi admise, pentru următoarele considerente:

1.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a fost învestită Curtea de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu anularea dispoziţiei nr. x/24.10.2018 emisă de directorul Direcţiei de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Politiei Române, suspendarea executării dispoziţiei nr. x/24.10.2018 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, anularea actului de respingere a plângerii prealabile nr. x/S3/VG/07.12.2018 privind respingerea plângerii prealabile privind dispoziţia nr. x/24.10.2018, anularea raportului cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare, anularea referatului cu propunerea de anulare a licenţei, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, de daune materiale în cuantum de 162.420 RON ulterior, la data de 21.09.2022 câtimea fiind precizată la suma de 407.028 RON, cu dobânda legală penalizatoare de la data depunerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă de judecată a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat dispoziţia directorului Direcţiei de ordine publică nr. x/24.10.2018, raportul şi referatul cu propunerea de anulare a licenţei de funcţionare nr. 2710/P/17.11.2015 deţinute de reclamantă. A acordat reclamantei daune materiale reprezentând dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 şi până la data plăţii, obligând pârâţii în proporţie de 50% fiecare la plata către reclamantă a sumei de 290.112lei. A acordat reclamantei cheltuielile de judecată.

Faţă de soluţia Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs toţi pârâţii solicitând admiterea căii de atac în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că primul motiv de casare dezvoltat de toţi dintre recurenţi, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este fondat şi se impune a fi admis în limitele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

Analizând recursurile de faţă întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond nu a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată nu respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a analizat în mod parţial conţinutul raportului cu propunerea de anulare a licenţei intimatei - reclamante nr. x/15.10.2018 emis de pârâţi, care în partea relevantă a reţinut în sarcina acesteia următoarele contravenţii: proces-verbal de contravenţie conform art. 58 lit. g) din Legea nr. 333/2003 de la data de 26.01.2018, proces-verbal de contravenţie conform art. 3 pct. 2 din H.G. nr. 301/2012 de la data de 13.03.2018, proces-verbal de contravenţie conform art. 58 lit. g) din Legea nr. 333/2003 de la data de 13.03.2018, proces-verbal de contravenţie conform art. 3 pct. 25 din H.G. nr. 301/2012 de la data de 13.03.2018, proces-verbal de contravenţie conform art. 3 pct. 25 din H.G. nr. 301/2012 de la data de 13.03.2018-Borsa, proces-verbal de contravenţie conform art. 58 lit. d) din Legea nr. 333/2003 de la data de 20.03.2018, proces-verbal de contravenţie conform art. 3 pct. 25 din H.G. nr. 301/2012 de la data de 16.04.2018, proces-verbal de contravenţie conform art. 58 lit. g) din Legea nr. 333/2003 de la data de 08.07.2018 şi proces-verbal de contravenţie conform art. 58 lit. m) din Legea nr. 333/2003 de la data de 20.06.2018.

Din analiza instanţei de fond, deşi reiese că raportul contestat în cauza de faţă are la bază procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. PMMY nr. x/23.10.2018, care a fost anulat cu titlu definitiv, reies şi referiri la sancţiuni anterioare aplicate intimatei - reclamante, iar judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu a procedat la verificări şi ale celorlalte procese-verbale de contravenţie emise pe numele S.C. A. S.R.L. şi reţinute la capitolul nereguli constatate şi sancţionate în raportul amintit anterior.

Prima instanţă s-a limitat a efectua verificări doar cu privire la procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. PMMY nr. x/23.10.2018, reţinând că prin sentinţa civilă nr. 3860/05.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Baia Mare s-a admis plângerea petentei S.C. A. S.R.L., iar respectivul proces-verbal de constatare a contravenţiei seria a fost anulat. Prin decizia civilă nr. 180/A/10.03.2022 a Tribunalului Maramureş, sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului .

Aceasta analiză superficială a primei instanţe a condus în final la soluţia de admitere în parte a acţiunii însă, din punctul de vedere al instanţei de control judiciar, aceasta nu echivalează cu o cercetare de ansamblu a coordonatelor speţei, Înalta Curte apreciind necesar să se realizeze o analiză a întregii documentaţii care a stat la baza emiterii raportului cu propunerea de anulare a licenţei intimatei - reclamante, respectiv a tuturor proceselor-verbale prin care acesteia i-au fost aplicate sancţiuni contravenţionale şi care au fost reţinute de autoritatea pârâtă pentru emiterea propunerii de anulare a licenţei de funcţionare.

Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată parte a garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond nu a procedat la analiza complexă a ansamblului probator care a fost reţinut ca şi temei al emiterii propunerii de anulare a licenţei de funcţionare a intimatei - reclamante.

În aceste condiţii, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze dovada că toate criticile formulate sunt întemeiate sau că toate mijloacele de apărare sunt incapabile a conduce la respingerea cererii câtă vreme acestea nu au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei.

Prin urmare, întrucât prima instanţă nu a analizat criticile de nelegalitate invocate de reclamant şi nici apărările pârâţilor într-un mod care să corespundă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi exigenţelor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenţii - pârâţi, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B., Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş şi Inspectoratul General al Poliţiei Române prin Direcţia de Ordine Publică, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B., Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş şi Inspectoratul General al Poliţiei Române prin Direcţia de Ordine Publică împotriva sentinţei civile nr. 67/2023 din 1 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă atacată şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.