Appeal partly admitted; salary classification upheld, 45% allowances claim quashed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.07.2018, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş, au solicitat:

- anularea Deciziei nr. 234/DE din 29 decembrie 2017 emisă de preşedintele Curţii de Apel Târgu Mureş, cu consecinţa încadrarării în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile,

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective,

- obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut sa fie stabilit astfel încât să ni se asigure in plată acelaşi venit net pe care l-am fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018,

- obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş, la soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 234/DE din 29 decembrie 2017 emisă de preşedintele Curţii de Apel Târgu Mureş, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul şedinţei de judecată din data de 29.11.2018, reclamanţii au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor disp. art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4, art. 22 din Secţiunea 6, ambele Secţiuni aparţinând Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, art. 25 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, a cererii de suspendare a judecăţii cauzei, în baza dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 17.01.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia cererea reclamanţilor, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4, art. 22 din Secţiunea 6, ambele Secţiuni aparţinând Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, art. 25 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei.

Având în vedere că la data de 07.04.2022, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 196/2022 prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate, la data de 25.07.2022, reclamanţii au solicitat reluarea judecării cauzei.

La data de 13.09.2022, reclamanţii au formulat o nouă cerere de sesizare a Curţii Constituţionale şi o cerere de suspendare a judecăţii.

S-a arătat că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie următoarele prevederi din Legea nr. 153/2017:

Secţiunea 4: Art. 17 alin. (2): Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II şi III.

Secţiunea 6: Sesizarea specialiştilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete - Art. 22 (1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap.

I lit. B) nr. crt. 4.; (2)Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepţia elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte; (3) Salariul de bază se stabileşte potrivit prezentei anexe, cap. I lit. A) nr. crt. 6 pentru agenţii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi cap.

I lit. B) nr. crt. 4 pentru ofiţerii de poliţie judiciară. Şefii de birou din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a acţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază de indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei de prim-procuror adjunct din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar şefii de serviciu de indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei de prim-procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază de drepturile prevăzute în prezenta anexă.

Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de prevederile art. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare; (4)Indemnizaţiile de încadrare sau salariile de bază, precum şi alte drepturi salariale ale personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se stabilesc de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, potrivit legii."

S-a apreciat că textele legale indicate, încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituţia României, respectiv art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 216 din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-au hotărât următoarele:

- s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a fost sesizată Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4 şi art. 22 din Secţiunea 6, ambele Secţiuni aparţinând Capitolului VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, raportat la dispoziţiile art. 61 alin. (2), art. 75, art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţia României şi a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii;

- s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş, şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş, ca nefondată.

Prin încheierea din data de 28 octombrie 2022 s-a amânat pronunţarea în cauză.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din data de 28 octombrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 216 din 2 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, A., E., B., F., C. şi D. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat împotriva încheierii din data de 28.10.2022, recurenţii au solicitat casarea încheierii din 28.10.2022 cu consecinţa admiterii cereri de sesizare Curţii Constituţionale, invocând prevederile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., din perspectiva modului în care instanţa a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, precum şi a nemotivării soluţiei.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei nr. 215/2022, cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa nu a analizat deloc pretenţiile acestora referioare la cuantumul sporurilor salariale. Prin plângere au solicitat să li se acorde sporurile în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiţii grele, vătămătoare şi periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii şi, deşi instanţa de fond a respins în integralitate cererea de chemare în judecată, din cuprinsul considerentelor rezultă că aceasta nu a făcut nicio menţiune despre sporurile salariale.

Aşadar, instanţa de fond a realizat o cercetare incompletă a cauzei, aspect care contravine dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi a art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanţa încălcând normele procedurale a căror nerespectare duce la sancţiunea nulităţii hotărârii.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au apreciat că raportat la nemotivarea hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti se observă că odată cu pronunţarea acesteia s-a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate de reclamanţi în plângerea formulată.

Astfel, în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziţii ce au fost încălcate ca urmare a emiterii hotărârilor şi deciziei atacate, dispoziţii care fie au fost analizate extrem de sumar, fie nu au fost analizate deloc de către instanţa de judecată.

În hotărâre s-a reţinut că legiuitorul este întru totul îndreptăţit să regândească modul de determinare a salariului pentru specialiştii IT şi că în speţă s-au respectat întocmai dispoziţiile legale în vigoare. Cu toate acestea, nu s-a realizat o interpretare teleologică a tuturor textelor de lege pe care le-au invocat şi a expunerilor de motive ale acestora, nu s-a analizat raţiunea şi interacţiunea dintre aceste texte de lege, şi nici evoluţia lor istorică.

Instanţa s-a limitat la a susţine că respectarea principiilor pe care le-au invocat este exclusiv o chestiune ce ţine de analiza de constituţionalitate a Legii 153/2017 şi de vreme ce Curtea Constituţională nu s-a pronunţat niciodată cu privire la neconstituţionalitatea textelor de lege criticate, instanţa de judecată nu poate înlătura aplicarea acestora. Dincolo de discuţia privind constituţionalitatea textelor de lege, rămâne instanţei responsabilitatea de a se pronunţa asupra felului în care se aplică dispoziţiile legale cazului concret. Aceasta ar fi fost ţinută la o analiză coroborată a textelor de lege invocate, raportată la starea de fapt.

De asemenea, deşi au adus în discuţie inclusiv încălcarea unor principii de rang constituţional precum principiul egalităţii în drepturi, principiul drepturilor câştigate, principiul încrederii legitime şi a securităţii juridice, restrângerea unor drepturi în sensul art. 53 din Constituţie, instanţa nu a analizat deloc incidenţa acestora, ci s-a limitat la o analiză sumară a principiilor prevăzute de Legea 153/2017. Totodată, instanţa nu a luat deloc în calcul argumentele reclamanţilor privind restrângerea dreptului de proprietate şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Drepturile salariale sunt protejate în virtutea protecţiei acordate dreptului de proprietate care este fundamental conform art. 44 Constituţie.

Recurenţii au mai susţinut că potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României, dispoziţiile pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile omului ratificate ce nu concordă cu legile interne au prioritate atunci când sunt mai favorabile şi sunt aplicabile direct în dreptul intern. Aşadar, instanţa ar fi trebuit să analizeze inclusiv acest aspect, prin raportare la normele unionale şi practica CEDO care confirmă existenţa drepturilor reclamanţilor.

Or, atât timp cât prima instanţă nu a procedat la analiza tuturor apărărilor acestora astfel cum acestea au fost invocate prin cererea introductivă, recurenţii se află inclusiv în imposibilitatea de a aduce apărări efective asupra legalităţii hotărârii pronunţate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt şi de drept, respectiv analiza apărărilor invocate şi care au dus la concluzia respingerii acţiunii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că în argumentarea soluţiei de respingere a plângerii instanţa a constatat doar că salarizarea specialiştilor IT s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii 153/2017, astfel că dispoziţiile legale în vigoare la emiterea actului administrativ au fost respectate.

Instanţa şi-a susţinut soluţia prin raportare la faptul că nu a existat nicio decizie de neconstituţionalitate din partea Curţii Constituţionale care să fi declarat dispoziţiile în cauză drept neconstituţionale. Cu toate acestea, respectivele dispoziţii legale nu au fost analizate de către instanţa de fond în contextul tuturor celorlalte prevederi legale pe care le-au invocat în materie, a raţiunii acestora şi a principiilor de drept.

Or, judecătorul fondului era ţinut la aprecierea legalităţii salarizării reclamanţilor din prisma tuturor textelor de lege, principiilor şi practicii CEDO invocate prin acţiunea introductivă.

În primul rând, instanţa s-a pronunţat în mod greşit cu privire la principiul egalităţii în drepturi în ceea ce îi priveşte pe specialiştii IT, considerând în continuare că hotărârile şi decizia atacate încalcă acest principiu raportat la discriminarea produsă specialiştilor IT din cadrul instanţelor şi parchetelor prin aplicarea unei grile de salarizare diferenţiate faţă de ceilalţi specialişti din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA, DIICOT. În realitate, specialiştii IT reprezintă un organism unitar, indiferent de locul unde funcţionează, întrucât prestează aceeaşi activitate şi au acelaşi statut.

Totodată, au arătat că măsura nu este justificată nici prin raportare la stabilirea unei egalităţi între nivelul de salarizare acordat specialiştilor IT şi cel acordat grefierilor, întrucât complexitatea funcţiei şi criteriile de ierarhizare şi funcţionare diferă în mod substanţial.

Cu privire la puterea de apreciere a legiuiorului, recurenţii au arătat prin raportare la jurisprudenţa CEDO că aceasta nu este nicidecum nelimitată, fiind nevoie ca legiuitorul să indice o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru nerecunoaşterea bruscă a statutului lor salarial, incidente fiind inclusiv cerinţele art. 53 din Constituţia României.

Deşi dispoziţiile legii au fost apreciate de către Curtea Constituţională ca fiind constituţionale, instanţa de fond nu putea fi absolvită de efectuarea unui examen de legalitate din prisma jurisprudenţei CEDO, respectiv în ce măsura limitarea drepturilor reclamanţilor se bucură în concret de o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Mai apoi, în ceea ce priveşte principiul drepturilor câştigate, Curtea Constituţională a statuat în decizii anterioare, că ridicarea principiului neretroactivităţii legii la rang de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în cele mai bune condiţii securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

Acest aspecte rezultă, în opinia recurenţilor, încă din Expunerea de motive a Legii 153/2017, unde se arată că raţiunea adoptării unei noi legi cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constă în principal în eliminarea disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare, creşterea salariilor de bază mici cu un procent mai mare faţă de celălalte salarii de bază, stabilirea aceluiaşi nivel de salarizare pentru funcţiile comune existente în cadrul familiilor ocupaţionale, stabilirea salariilor de bază ca valori norminale pentru anul 2022, şi aplicarea coeficienţilor prevăzuţi în Anexele I-VIII la lege, începând cu anul 2023, etc.

În acest sens, sub aspectul circumscrierii drepturilor în sfera art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au considerat că argumentele lor sunt întemeiate.

Cu privire la principiul încrederii legitime şi al securiţăţii juridice, au apreciat că şi acesta a fost încălcat în cazul de faţă. Este de notorietate că printre elementele specifice principiului securităţii juridice se regăseşte şi obligativitatea impusă legiuitorului de a redacta acte normative care să îndeplinescă anumite exigenţe: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.

În ceea ce priveşte situaţia specialiştilor IT, interesează în special condiţia ca actul normativ să fie unul clar şi previzibil. A fost încălcat inclusiv principiul transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, prevăzut de art. 6 lit. g) din Legea 153/2017 care, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, nu echivalează cu simpla respectare a normelor legale în vigoare.

Referitor la principiul ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate, recurenţii au subliniat că prima instanţă s-a pronunţat în mod nelegal în raport de prevederile art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

CEDO a statuat în nenumărate rânduri că, orice legiferare în materia salarizării este justă atât timp cât păstrează imperativele echităţii, iar reducerile în materia indemnizaţiilor indiferent că este vorba despre pensie sau de reduceri salariale, trebuie să se facă doar în contextul existenţei unor motive obiective. Per a contrario, orice dispoziţie care este adoptată în acest sens şi care nu are un temei rezonabil, reprezintă o încălcare în drepturile persoanei vizate.

Pe cale de consecinţă, au susţinut că incidenţa tuturor acestor principii şi dispoziţii legale a fost în mod eronat analizată de către instanţa de judecată, motiv pentru care soluţia astfel pronunţată este nelegală.

Instanţa a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea salarială a reclamanţilor respectă litera şi spiritul legii. Or, aceasta a apreciat în mod netemeinic că trebuie să aplice doar Legea nr. 153/2017, făcând astfel abstracţie de celelalte legi aflate în vigoare, precum şi de normele Constituţiei României, care impun aplicarea cu prioritate a dreptului unional şi deciziilor Curţii EDO.

4. Apărările formulate în recurs

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva încheierii din data de 28.10.2022 este inadmisibil, iar recursul formulat împotriva sentinţei nr. 216/2022 este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş, prin care au solicitat:

- anularea Deciziei nr. 234/DE din 29 decembrie 2017 emisă de preşedintele Curţii de Apel Târgu Mureş, cu consecinţa încadrarării în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile,

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective,

- obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut sa fie stabilit astfel încât să ni se asigure in plată acelaşi venit net pe care l-am fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018,

- obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respective de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş, la soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 234/DE din 29 decembrie 2017 emisă de preşedintele Curţii de Apel Târgu Mureş, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de reclamanţi, iar acţiunea a fost respinsă ca nefondată, reclamanţii exercitând calela de atac a recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., atât împotriva încheierii din data de 28.10.2022, de amânare a pronunţării, cât şi a sentinţei nr. 216/2022.

2. Recursul împotriva încheierii din data de 28.10.2022

Analizând cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii căii de atac exercitate, invocată, din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În speţă, Înalta Curte reţine că reclamanţii au supus controlului primei instanţei, pe fondul cauzei, legalitatea unor acte administrative care privesc stabilirea drepturilor salariale ale acestora, formulând în cadrul dosarului şi două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prima cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată de reclamanţi la data de 27.11.2018, fiind admisă prin încheierea din 17.01.2019 . Prin această încheiere s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. şi suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată.

Prin decizia nr. 196 din 7 aprilie 2022, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanţi în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII al anexei nr. V "Familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie şi Curtea Constituţională" la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Reclamanţii au solicitat reluarea judecăţii cauzei şi, la data de 13.09.2022, au formulat o nouă cerere de sesizare a Curţii Constituţionale şi o cerere de suspendare a judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 216 din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a fost sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4 şi art. 22 din Secţiunea 6, ambele Secţiuni aparţinând Capitolului VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, raportat la dispoziţiile art. 61 alin. (2), art. 75, art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţia României. Totodată, s-a respins cererea de suspendare a judecăţii.

Deşi criticile de nelegalitate formulate de recurenţii-reclamanţi, în cadrul recursului care face obiectul analizei Înaltei Curţi, vizează o presupusă soluţie de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Secţiunea IV şi art. 22 din Secţiunea 6, ambele aparţinând Capitolului VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, instanţa de control judiciar constată că în dosarul nr. x/2018 ambele cereri de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de reclamanţi au fost admise de prima instanţă.

Prin urmare, primordial, instanţa de control judiciar are de analizat dacă soluţia dată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este sau nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În acest sens, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Or, legea specială nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la art. 29 alin. (5), prevede posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, numai încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, câtă vreme împotriva încheierilor prin care se admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu se prevede nicio cale de atac, un astfel de demers este inadmisibil.

În plus, menţiunea din dispozitivul sentinţei civile nr. 216 din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

"Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare;" vizează soluţia pronunţată pe fondul cauzei dedus judecăţii al cărui obiect îl constituie anularea actelor administrative contestate.

Prin urmare, reţinând că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea de atac a recursului, exercitată împotriva soluţiei de admitere a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte va face aplicarea sancţiunii inadmisibilităţii recursului.

3. Recursul împotriva sentinţei nr. 216/2022

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au formulat argumente de ordin critic privind încadrarea salarială a acestora în baza Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, atât din perspectiva motivării necorespunzătoare a sentinţei, cât şi a greşitei interpretări şi aplicări a legii, încadrându-le în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au criticat neanalizarea cererii privind acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii.

Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate formulate prin cererea de recurs privind încadrarea salarială a reclamanţilor, circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Astfel, se constată că recurenţii au invocat motivarea lacunară a sentinţei şi nerespectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., pe motiv că nu au fost analizate toate apărările acestora în sensul expus prin cererea de chemare în judecată, argumente circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută însă în cauză.

Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în ceea ce priveşte netemeinicia pretenţiilor reclamanţilor referitoare la încadrarea salarială a acestora în temeiul Legii nr. 153/2017, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat concluzia sa, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la această concluzie.

În concret, au fost reţinute de prima instanţă dispoziţiile care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, respectiv art. 38 alin. (3) lit. a) şi i) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi prevederile Anexei V cap. II, în care este prevăzut modul de calcul al indemnizaţiei lunare aferente funcţiei de specialist IT, valabile pentru anul 2022, precum şi înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, din care a rezultat că în urma recalculării salariului începând cu data de 01.01.2018 şi în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, reclamanţilor le-ar fi revenit un cuantum brut al salariului de bază mai mare decât cel prevăzut în Anexa V pentru anul 2022, apreciind că în mod corect pârâtul Colegiul de Conducere a procedat la aplicarea acelui nivel al salariului de bază rezultat prin aplicarea coeficienţilor din Anexa V, cap. II, reiesind într-adevăr o reducere a cuantumului salariului de bază în raport de cel încasat în luna decembrie a anului 2017.

Curtea a observat însă că această diminuare a salariului de bază nu se datorează unei greşite aplicări a legii de către ordonatorul de credite, ci este datorată regândirii de către legiuitor a modului de determinare a salariului pentru categoria specialiştilor IT din cadrul instanţelor judecătoreşti, examinând în continuare, contrar susţinerilor din recurs, argumentele reclamanţilor privind încălcarea principiilor consacrate de art. 6 din Legea nr. 153/2017, a principiilor nediscriminării, a stimulării personalului din sectorul bugetar, a ierarhizării, a transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale a predictibilităţii/previzibilităţii, făcând trimitere şi la jurisprudenţa CEDO privind dreptul statului de a interveni asupra cuantumului salariului, prin reducere/plafonare a acestuia prin raporatre la noţiunea de valoare patrimonială a unei creanţe în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Dincolo de aceste aspecte, se reţine că analiza principiilor respective de către prima instanţă se impunea cu caracter subsidiar, respectiv doar în situaţiile nereglementate de lege, pentru că, în raport cu art. 1 alin. (2) din C. civ., numai în acest caz principiile de drept pot constitui izvoare de drept, fiind în măsură să constituie temeiul unei pretenţii determinate.

Or, drepturile salariale ale recurenilor-reclamanţi sunt reglementate prin lege, prima instanţă analizând şi argumentând legalitatea deciziei de reîncadrare salariale în raport cu dispoziţiile legale pentru a căror executare în concret a fost emisă.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată sub aspectul analizat, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost invocate.

Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

In ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, a dispoziţiilor Constituţiei României şi a jurisprudenţei CEDO, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că argumentele recurenţilor-reclamanţi în susţinerea solicitării acestora privind reîncadrarea în grila salarială prevăzută de Capitolul I, lit. B), nr. crt. 4 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, în ceea ce priveşte salariul de bază, în sensul asimilării din punct de vedere salarial cu procurorii cu grad de judecătorie, nu pot fi primite.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor" din Anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" din Legea nr. 153/2017, care reglementează salarizarea specialiştilor IT şi din care rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a-i asimila pe specialiştii IT grefierilor din punct de vedere salarial, încadrarea acestora realizându-se în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate, la pct. 1-9.

Prin urmare, reglementarea aplicabilă drepturilor salariale ale specialiştilor IT este clară, fiind opţiunea legiuitorului să îi salarizeze în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefieri), corespunzător de altfel categoriei profesionale din care fac parte, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor.

Astfel, încă din anul 2011, prin Legea nr. 156/11.07.2011, care a modificat Legea nr. 567/2004, specialiştii IT au fost încadraţi în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor şi doar salarizarea specialistului IT se realiza, anterior Legii nr. 153/2017, prin trimitere la indemnizaţia de încadrare a unui judecător cu grad de judecătorie. Însă acest mod de salarizare al specialiştilor IT (prin asimilare cu indemnizaţia judecătorului) a fost opţiunea legiuitorului de la acel moment, prin Legea nr. 153/2017 legiuitorul renunţând la acest mod de salarizare a specialistului IT şi stabilind salarizarea acestuia în cadrul categoriei din care face parte, cea a personalului auxiliar de specialitate.

Mai mult, se constată că şi anterior anului 2011 specialiştii IT au fost încadraţi tot în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, însă sub o altă denumire.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, art. 3 alin. (1) avea următorul conţinut "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, informaticieni, registratori".

Ulterior, acest articol a fost modificat prin Legea nr. 17/2006 în sensul că:

"(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi grefieri informaticieni."

În fine, ultima modificare a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 a avut loc prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte din domeniul justiţiei, în sensul că "Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT."

Prin urmare, încă de la adoptarea Statului personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, prin Legea nr. 567/2004, voinţa legiuitorului a fost aceea ca specialiştii IT să facă parte din categoria personalului auxiliar.

Având în vedere considerentele expuse anterior, instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de fond s-a bazat, în analiza efectuată, exclusiv pe puterea discreţionară a legiuitorului.

Totodată, prin validarea aplicabilităţii principiilor invocate, recurenţii-reclamanţi tind de fapt să fie înlăturate normele incidente situaţiei acestora şi să se aplice în privinţa determinării încadrării lor salariale dispoziţii legale incidente altei categorii socio - profesionale din familia ocupaţională "Justiţie", în speţă procurorii cu grad de judecătorie, solicitare care în aparenţă contravine tuturor principiilor de care se prevalează recurenţii-reclamanţi în susţinerea demersului judiciar.

De altfel, din dispoziţiile legale prin care a fost schimbată denumirea acestei funcţii (specialist IT), nu rezultă că specialiştii IT ar fi avut un statut juridic superior în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi. Or, principiile stabilite de Legea nr. 153/2017 au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte şi nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, salarizarea în cazul reclamanţilor în perioada de referinţă este reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în Anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Recurenţii-reclamanţi consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greşit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 şi art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 referitoare la specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Or, cu privire la acest aspect, la momentul emiterii actelor contestate, legiuitorul făcea o distincţie clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea şi modul de salarizare a specialiştilor din cadrul parchetelor.

În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, aceştia sunt încadrati în perioada de referinţă ca specialişti IT, specialişti ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor, iar din cuprinsul deciziilor contestate reiese că stabilirea salariilor de bază ale reclamanţilor s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

De asemenea, specialiştii IT sunt menţionaţi expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7, care alături de dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) şi i) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017, au fost aplicate în mod corect de emitentul actelor administrative contestate, astfel cum a reţinut prima instanţă.

Aceşti specialişti IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, care stipulează că " Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.", respectiv grila pentru procuror cu grad de judecătorie.

În acest caz este vorba despre categoria de specialişti prevăzută de art. 116 din Legea nr. 304/2004, potrivit cu care "(5) În cadrul parchetelor pot fi numiţi, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (6) Specialiştii prevăzuţi la alin. (5) au calitatea de funcţionar public."

Înalta Curte constată astfel că sunt neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce priveşte salarizarea specialiştilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiştii IT nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialiştii ai parchetelor.

De asemenea, restul argumentelor aduse de recurenţi şi dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esenţă reglementarea ca atare şi implicit constituţionalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea recursului de faţă.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor privind încălcarea dreptului la salariu din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu a existat o astfel de încălcare, în condiţiile în care reglementarea prin care au fost diminuate salariile reclamanţilor s-a aplicat doar pentru viitor. Or, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO (hotărârea din cauza Kechko c. Ucrainei, decizia de inadmisibilitate din cauza Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş c. României) statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare.

Înalta Curte reţine însă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., circumscris cărora recurenţii au criticat neanalizarea capătului de cerere privind acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluţia de casare în soluţionarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Instanţa de control judiciar observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Aminteşte instanţa de control judiciar că unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept aplicabile, (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (...)", "(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (…)", acest principiu fiind transpus şi în Capitolul II - Judecata, secţiunea a IV - Deliberarea şi pronunţarea hotărârii - la art. 397 alin. (1) potrivit cu care "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii (…)". În acelaşi Capitol la art. 237 alin. (2) este prevăzută, în scopul pregătirii dezbaterii în fond a procesului, obligaţia instanţei de a examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul."

Or, prima instanţă, deşi a respins în integralitate cererea de în judecată, s-a limitat la analizarea aspectelor de nelegalitate privind stabilirea salariului de bază, fără ca în considerentele hotărârii să facă vreo menţiune despre sporurile salariale în cuantum total de 45% potrivit art. 4 şi 5 din Capitolul VIII, Secţiunea I, din Anexa V din Legea nr. 153/2017, astfel cum au fost solicitate de reclamanţi, aşa încât rezultă că această solicitare a reclamanţilor nu a fost analizată de judecătorul fondului în raport de argumentele de fapt şi de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, de actele depuse la dosar, precum şi de dispoziţiile legale incidente.

Faţă de aceste motive, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea în parte a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare în privinţa capătului de cerere referitor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele, vătămătoare şi periculoase, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul de a confidenţialitate.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de împotriva încheierii din data de 28 octombrie 2022, ca inadmisibil; va admite recursul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 216 din 2 noiembrie 2022; va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total de 45%; va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., E., B., F., C. şi D. împotriva încheierii din data de 28 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Admite recursul formulat de reclamanţii A., E., B., F., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 216 din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total de 45%.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.